Poeziile Maicii Teodosia (Zorica Laţcu)

Acum ceva timp am fost mirat când l-am auzit pe Părintele Teofil Pârâian că recită uneori în predicile sale şi versuri din poezii.

https://www.youtube.com/watch?v=IxvBGBcmXXg

Mai târziu am aflat că părintele ştia pe de rost multe din poeziile Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia). De fapt el a fost cel care a atras atenţia multora despre minunatele poezii ale maicii.

Nu citesc poezii în mod regulat, dimpotrivă. În şcoală nu mi-au plăcut de loc, pentru că eram obligat să le învăţ pe de rost sau să reţin mecanic comentarii de pagini întregi. Dar acum vreo trei ani mi-am aruncat ochii pe câteva poezii ale lui Eminescu şi am rămas cu atâta bucurie în inimă, mirat de înălţimea şi talentul excepţional pe care Dumnezeu i l-a dăruit.

Cu apetitul deschis către poezie de Mihai Eminescu am cumpărat o carte de poeme ale Maicii Teodosia de la Mănăstirea Vladimireşti, care a suferit în temniţele comuniste. Maica compune poezie religioasă… dar nu orice fel de poezie… fiecare verset e rupt parcă din altă lume, înşiruirea cuvintelor e pe cât de frumoasă pe atât de neaşteptată, iar mesajul e dumnezeiesc… Hristos şi Maica Domnului sunt mereu prezenţi în fiecare poem, ca o rază de lumină şi ca mirosul proaspat al florilor…

N-am întâlnit până acum poezii închinate credinţei ortodoxe mai frumoase şi mai profunde din punct de vedere teologic.

Astăzi, 8 august 2011, când se împlinesc 21 de ani de la trecerea la Domnul a maicii Teodosia, dacă vreţi să vă bucuraţi şi voi de creaţiile maicii intraţi la secţiunea de poezii a site-ui Fericiţi cei Prigoniţi. (Claudiu)

Un oaspe

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vreun zeu sa sada pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,
Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.

Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
De-o patima, curata ca flacara de soare,
Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,
Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;
In linistea de seara torceam fuioru-n prag.
Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
Am stat o noapte-ntreaga amandoi.
Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.

Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,
Cand a plecat – strainul – pe drumul ud de roua.
Si mi-au ramas in urma, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii si blande: -Pace voua-.

L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,
Privind lumina alba cum ii juca in plete
Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,
Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.