Foamea este întâi de toate o stare spirituală

Postirea sau abstinenta de la mancare nu este exclusiv o practica crestina. Ea a existat si inca exista in alte religii si chiar in afara vreunei religii, ca, de exemplu , in anumite terapii specifice. Astazi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzandu-le uneori si pe cele politice. Este important, deci, sa discernem continutul crestin unic al postirii. Mai intai ni se dezvaluie interdependenta dintre doua evenimente pe care le gasim in Biblie: unul se afla la inceputul Vechiului Testament, iar celalalt la inceputul Noului Testament. Primul eveniment este “intreruperea postului” de catre Adam in Rai. El a mancat din fructul oprit. Asa ni se dezvaluie pacatul originar al omului.

Hristos, Noul Adam – si acesta este cel de-al doilea eveniment – , incepe cu postirea. Adam a fost ispitit si a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit aceasta ispita. Consecinta caderii lui Adam este izgonirea din Rai si moartea. Roadele birunintei lui Hristos sunt calcarea mortii si reintoarcerea noastra in Rai. Postirea nu este o simpla “obligatie”, un obicei ; ea este legata de taina intima a vietii si a mortii, a mantuirii si a osandirii.

In invatatura ortodoxa, pacatul nu este numai incalcarea unei randuieli ce duce la osanda; este intotdeauna o mutilare a vietii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din aceasta cauza, istoria pacatului originar ne este prezentata ca un act al mancarii. Pentru ca hrana reprezinta mijlocul de pastrare a vietii; ea este aceea care ne tine pe noi vii. Dar aici sta toata problema : ce inseamna sa fii viu si ce este “viata”?

Azi, pentru noi, aceasta notiuna are in primul rand un sens biologic:  viata este tocmai aceea care depinde total de hrana si, mai general, de lumea fizica. Dar pentru Sfanta Scriptura si pentru Traditia Crestina aceasta viata ce subzista “numai cu paine” este identificata cu moartea, pentru ca este o viata muritoare, pentru ca moartea este un principiu pururea lucrator in ea. Dumnezeu ni se spune, nu a facut moartea. El este Datatorul de viata. Cum a devenit atunci viata muritoare? de ce este moartea si numai moartea singura conditie absoluta a tot ceea ce exista? Biserica raspunde: pentru ca omul a respins viata, asa cum i-a fost oferita si daruita lui de catre Dumnezeu si a preferat o viata care sa nu depinda numai de Dumnezeu singur, ci “numai de paine”. Nu numai ca nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pt care a fost osandit; el a schimbat relatia intima dintre el si lume.

Putem fi siguri de faptul ca lumea i-a fost data de catre Dumnezeu ca “hrana” – ca mijloc al vietii; in afara de aceasta, viata era socotita ca mijloc de comuniunea harica cu Dumnezeu; ea si-a avut nu numai plinirea, dar si intregul sau continut in El. Intru El era viata si viata era “lumina oamenilor”. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu , si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine, nu are viata. Numai Dumnezeu are Viata si este Viata. In insasi hrana Dumnezeu – si nu caloriile – era principiul vietii. Astfel a manca, a fi viu, a-L cunoaste pe Dumnezeu, a te afla in comuniune harica cu El era unul si acelasi lucru.

Tragedia de nepatruns a lui Adam este ca el a mancat de dragul sau. Mai mult decat atat, el a mancat “separat” de Dumnezeu, pentru a fi independent fata de El, si daca el a facut aceasta, a facut-o pentru ca a crezut ca hrana are viata in sine si ca el, prin impartasirea din aceasta hrana , poate deveni ca si Dumnezeu, adica sa aiba viata in sine. Mai simplu spus: el a crezut in hrana , in timp ce singurul obiect al increderii , al credintei, al dependentei este Dumnezeu si numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele si principiile vietii sale. El a devenit sclavul lor. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.

Hristos este Noul Adam. El vine sa repare stricaciunea adusa in viata de Adam, sa aduca omul la adevarata viata si astfel. El incepe tot prin postire.” Si dupa ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti la urma a flamanzit”. ( Matei, IV, 2 ). Foamea este acea stare in care realizam dependenta noastra de altceva- cand avem nevoie urgenta si esentiala de hrana -, aratand astfel ca noi nu avem viata in noi insine. Este acea limita la capatul careia fie mor de foame fie, dupa ce mi-am satisfacut trupul, am din nou impresia ca sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul cand ne lovim de intrebarea fundamentala : De ce anume depinde viata mea? Satana a venit la Adam in Rai; el a venit la Hristos in pustie. El s-a apropiat de doi oameni infometati si le-a spus: mancati , caci foamea voastra este dovada ca depindeti in totalitate de mancare, ca viata voastra sta in mancare. Iar Adam a crezut si a mancat; dar Hristos a respins aceasta ispita si a zis ; “omul nu va trai numai cu paine, ci si cu Dumnezeu”.

El a refuzat sa accepte acea minciuna cosmica pe care Satana a impus-o lumii, facand din acea minciuna un adevar de la sine inteles fara a mai fi dezbatut, un fundament pt intreaga noastra viziune asupra lumii, asupra stiintei si probabil, chiar asupra religiei. Facand aceasta, Hristos a refacut acea relatie dintre hrana , viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care inca o mai rupem in fiecare zi.

Ce este atunci postirea pentru noi, crestinii? Este intrarea si participarea noastra la acea experienta a lui Hristos Insusi prin care El ne elibereaza de sub totala dependenta fata de hrana, materie si lume. Sub nici un aspect eliberarea noastra nu este una completa. Traind inca in acea lume cazuta, in lumea Vechiului Adam, fiind partea a ei, inca depindem de hrana. Dar tocmai cum moartea noastra- prin care inca trebuie sa trecem- a devenit prin moartea lui Hristos o punte catre viata , hrana pe care o mancam si viata pe care o sustine poate fi viata in Dumnezeu si pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastra a devenit deja “hrana nemuririi” – Trupul si Sangele lui Hristos Insusi. Dar chiar si painea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi in aceasta viata si in aceasta lume cea care ne intareste pe noi si comuniunea noastra harica cu Dumnezeu, mai degraba decat cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza aceasta transformare, daruindu-ne dovada existentiala ca dependenta noastra de hrana si materie nu este una totala, nu este absoluta , ca unite cu rugaciunea, cu harul si cu preamarirea , pot deveni ele insele duhovnicesti.

Toate aceastea spun ca postirea, fiind intelesa adanc, este singura metoda prin care omul redescopera adevarata sa natura spirituala. Nu este o provocare teoretica ci cu adevarat practica catre marele Inselator care a izbutit sa ne convinga ca depindem numai de paine si care a cladit intreaga cunoastere, stiinta si existenta umana pe aceasta minciuna. Postirea este o denuntare a acestei minciuni si de asemenea, dovada ca este o minciuna. Este extrem de semnificativ faptul ca Hristos postea cand l-a intalnit pe Satana si ceea ce a spus mai tarziu, si anume ca Satana nu poate fi biruit “decat cu post si cu rugaciune”. Postirea este lupta adevarata impotriva diavolului, pt ca este provocarea catre acea lege atotcuprinzatoare care-L face pe el “stapanitorul lumii acesteia”. Caci cineva,daca este infometat si apoi descopera ca poate fi adevarat independent de acea foame, nu in sensul de a fi biruit de ea ci, dimpotriva, sa o poata transforma intr-un izvor de putere si biruinta duhovniceasca, atunci nimic nu ramane din acea mare minciuna in care am trait de la Adam incoace.

Postul Pastelui nu inseamna o datorie morala si religioasa pe care trebuie sa o implinim in fiecare an. Nici nu inseamna cumpararea cu atata entuziam a unor carti intitulate “Mancaruri delicioase de post”. Nu inseamna un sistem de simboluri si de obiceiuri, truda cheltuita pentru pregatirea mancarurilor de post sau a cosuletelor de Paste.Acestea, in sine, nu contin nimic rau. Dar intelesul adevarat al Postului este unul mult mai adanc si profund, anume participarea la realitatea spirituala a Pastelui.

A fi infometat – a merge pana la limita acelei conditii umane care depinde in intregime de hrana, si fiind infometat, sa descoperi ca aceasta nu reprezinta intregul adevar referitor la om, ca foamea insasi este intai de toate o stare spirituala si ca este in ultima sa realitate foamea dupa Dumnezeu.

Fragmente din “Postul cel Mare” ( Pr. Alexander Schmemann)