Într-o lume în care oamenii nu ştiu de unde vin şi nici unde se duc, trăind doar pentru ‘aici şi acum’, cei mai mulţi păstrează, totuşi, convenţiile care fac suportabilă viaţa în societate.

În afară de ‘a se simţi bine’ nimic nu are sens pentru omul contemporan, de parcă ‘aici şi acumul’ ar ţine o veşnicie. Doar că majoritatea se menţin între limitele a ceea ce numim civilizaţie, ştiind că ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

Aşa or fi şi cei mai mulţi dintre britanici sau măcar cei cu care am interacţionat eu. În ciuda amoralităţii, a aroganţei şi a ateismului exprimat mai mult sau mai puţin agresiv, în UK se păstrează aparenţa regulilor sociale.

Toţi se amăgesc că lucrurile au rost, câtă vreme există cariere care să hrănească slava deşartă, vise (prefabricate sau nu, caci cine mai visează pe cont propriu în ziua de azi?) care să îţi dea sentimentul că viaţa ta contează, plus zeci de locuri de vizitat într-o viaţă, mii de filme de văzut, infinite bunuri de cumpărat, plăceri şi distracţii.

Pentru a avea acces la toate acestea, convenţia socială larg răspândită şi însuşită este că tre’ să pui osul la treabă – să respecţi regulile şi cutumele sociale, să înveţi, să te duci la serviciu, să faci bani în mod legal (de alte scrupule de ordin moral rar se ţine seama în zilele noastre) şi să-i cheltuieşti astfel, încât să nu lezezi drepturile altora.

Mai sunt însă şi alţii, care dau de pâmânt cu toate regulile amintite, răbufnind precum în aceste zile, într-un val de violenţe nu fără precedent în Anglia.
Deşi, în trecut, răzmeriţe similare au avut conotaţii rasiale, iar eşecul multiculturalismului este una dintre cauze, dimensiunea etnică a turbulenţelor nu este covârşitoare.

Între huligani se află oameni de toate rasele şi etniile, încă şi din alte pături sociale decât cele mai defavorizate. La fel, între victime şi cei care au ieşit să apere proprietăţile vandalizate s-au numărat şi indieni, pakistanezi, turci sau români.

Pe de altă parte, se poate subscrie eşecului multiculturalismului faptul că cei ieşiţi pe străzi formează o cultură aparte, nihilistă, care a fost nu doar tolerată, ci şi încurajată.

Este vorba de cele 6-7 milioane de britanici care trăiesc din ajutoare sociale – din care, cel puţin înainte de criză, îşi permiteau chiar şi vacanţe low cost în Grecia sau Turcia – care nu au lucrat nicăieri din din tată în fiu (fiind la a treia generaţie de şomeri).

Aceşti nefericiţi cred că toate idealurile nihiliste – acest ‘mă simt bine, aici şi acum, fac ce vreau’ al cetăţenilor oneşti (care îşi plătesc cu ore de muncă şi alte constrângeri asumate distracţiile râvnite) – li se cuvin. Pentru că aşa au fost învăţaţi.

Trăiesc în locuinţe de la primărie (council estates), trec prin şcoală ca gâsca prin apă (fără şanse intelectuale şi/sau financiare de a urma studii universitare), ajung să îşi petreacă multe nopţi prin şanţuri de beţi ce sunt, umplu închisorile, dar şi spitalele, cu probleme cauzate de obezitate, alcoolism şi fumat.

Se întâmplă şi ca un asemenea asistat social să conceapă 10 copii cu 10 femei diferite sau chiar 15 copii cu 13 femei. În paralel, se înmulţesc şi cazurile de mame singure la a treia generaţie. Părinţii şi odraslele trăiesc numai din banii contribuabililor.

Invers de cum cred majoritatea britanicilor, că responsabilitatea individuală trebuie să primeze într-un regim democratic, aceste milioane de iresponsabili nici nu pot concepe aşa ceva, pentru că au fost condiţionaţi altfel.

Statul social/al bunăstării comune (welfare state) a făcut posibilă situaţia, astfel că o bună parte din clasa cea mai de jos a societăţii (underclass) nu mai trăieşte ca în Marea Britanie a lui Charles Dickens (muncind pe rupte, de la cele mai mici vârste, deşi există şi excepţii), ci într-un paradis al nebunilor.

Condiţionaţi să tot primească degeaba, ca nişte câini ai lui Pavlov, nu este de mirare că, uneori, când procesarea stimulilor condiţionanţi o ia razna, aceşti oameni trec la a-şi înşfăca imediat lucrurile la care poftesc.

Şi nici măcar nu vor ceva cu adevărat, căci nu fură ca orice hoţ chibzuit, ci dau iama prin magazine în faţa a milioane de camere de supraveghere (CCTV).

Sau sparg pur şi simplu, ca într-un joc video – maşini (neştiind ce e aceea să plăteşti rate şi asigurări), prăvălii (fără să fi ştiut a se încadra într-un program de lucru) sau capetele altora (pentru care nu simt niciun fel de empatie).

Absurdul faptelor nu este un motiv de a descuraja comiterea lor, în condiţiile în care întreaga lor viaţă este fără sens. Cât despre pedepsele cu închisoarea (rapid aplicate, dar socotite prea blânde!), nici acestea nu-s decât o binevenită diversificare a absurdului cotidian.

Nici în închisoare, nici la lumina zilei, oamenii aceştia nu se vor simţi mai bine sau mai liberi; ei sunt deja robi ai unei culturi nihiliste, care nu este exclusiv specifică Marii Britanii şi nu se întâlneşte doar între cei mai săraci.

Huliganii, vandalii, răsculaţii, scandalagii etc sunt faţa hâdă a aceluiaşi nihilism în care îşi dorm viaţa limitată la ‘aici şi acum’ miliarde de pâmânteni, care nu găsesc alt sens al existenţei decât în ‘a se simţi bine’.

Majoritatea reuşesc să se simtă bine în perimetrul convenţiilor sociale, alţii rupând orice bariere. Dar ce înseamnă cu adevărat Binele şi de la Cine ne poate veni foarte puţini mai ştiu.

Nu ştiu nici cei ieşiţi pe străzi, dar nici parlamentarii care s-au înfruptat cu neruşinare din bani publici şi poate nici premierul care şi l-a luat drept consilier pe unul dintre vinovaţii în scandalul interceptărilor telefonice.

Evident, niciun altul decât dumnezeul-ban şi nu au nici pisicile grase din fruntea băncilor, care s-au grăbit să-i anunţe pe cei cu magazinele făcute ţăndări şi scrum că trebuie să îşi plătească în continuare ipotecile.

Juridic, răspunderea pentru cele petrecute va fi pusă pe seama unora sau altora. Dar nici de ar sta zeci de ani la puşcărie, cum poate ar risca în SUA, este probabil ca în peste 90% din cazuri societatea să nu obţină civilizarea lor.

Moral, vinovăţia este a întregii societăţi britanice, care de sute de ani nu ştie cum să rezolve problema indezirabililor. De la expulzările către coloniile americane şi Australia până la ‘welfare state’, toate soluţiile au dat greş.

Dresaţi permanent de expunerea la cultura celebrităţii (Celebrity Culture), construită în jurul unor nimeni care se închină zilnic idolului ‘fac ce vreau’, ce pot să înveţe aceşti oameni? Nicidecum a deveni cetăţeni responsabili, ci să decadă în neoameni.

Sociologii vor căuta explicaţii sociale pentru cele întâmplate, ideologii de toate culorile – cauze politice, bogaţii – vor da vina pe săraci, iar cei din urmă – pe bogaţi.

Mulţi se vor întreba stupid, ca ateul Ed Miliband, “de ce atât de mulţi oameni simt că nu au nimic de pierdut şi totul de câştigat din vandalism şi jaf?”, rămânând orbi faţă de adevăratele înţelesuri.

Chiar aşa, bună întrebare: de ce? Oare va mai înţelege cineva că orice motive iscodite de mintea omului de azi (fie vărsate cu năduf, fie descrise ştiinţific) nu pot lămuri nimic, dacă nu se pune degetul pe rana supurândă din UK – abisul spiritual?

În lumea de care aminteşte Alexandr Soljeniţîn, în care oamenii au uitat de Dumnezeu, violenţele fără sens (de fapt, niciun fel de violenţă nu are sens, din perspectivă creştină) vor deveni pretutindeni regula, nu excepţia.

Aşa cum ţara aceasta a deschis calea Revoluţiei Industriale şi, graţie Imperiului britanic, a întregului progres (termen discutabil, desigur!) al omenirii din ultimele 2-3 veacuri, poate că tot aşa, ce s-a petrecut pe străzile din UK este imaginea profetică a omenirii de mâine.

(Bogdan Munteanu - Răzmeriţele din Anglia – faţa hâdă a nihilismului )