Întâia Epistolă a lui Pavel către comunitatea din Corint avusese efectele scontate, pozitive, dar în scurtă vreme îşi fac apariţia noi predicatori iudaizanţi care nu numai că-şi arogă titlul de „apostoli“, dar încearcă - şi în parte reuşesc - să-şi atragă admiraţia ascultătorilor şi să fie astfel socotiţi ca un fel de „cremă“ a misionarismului creştin. Mai mult, ei duc împotriva lui Pavel o campanie susţinută, făcându-i şi pe mulţi dintre Corinteni să se îndoiască de harul, autoritatea, statornicia, devotamentul şi dezinteresul acestuia.

Pavel reacţionează prompt. Hotărât să restabilească ordinea, el le face Corintenilor o vizită pe cât de scurtă pe atât de aspră (deseori numită „vizita intermediară“), care-i lasă un gust amar. Dar, şi de data aceasta, plecarea Apostolului e exploatată de adversarii săi care merg până acolo încât unul din ei calomniator, „cel ce a nedreptăţit“, aruncă invective de neiertat asupra unui adept al lui Pavel, calomniatul, „cel nedreptăţit“ (7, 12). E foarte probabil că, reţinut în Efes, Apostolul le trimite Corintenilor o epistolă intermediară, numită de unii critici „epistola aspră“ (vezi 2, 3-4 şi nota), dar e sigur că în acelaşi timp el îl trimite pe Tit cu misiunea de a pune lucrurile la punct. Prietenii Apostolului îl primesc pe Tit cu toată deferenţa, ordinea este restabilită, calomniatorul e pedepsit.

Răscoala argintarului Dimitrie (FA 19, 23-40) îl obligă pe Pavel să părăsească Efesul cu mult înainte de data pe care şi-o propusese (Cincizecimea anului 57), aşa încât el ratează planul de a-l întâlni pe Tit la Troa. Îl întâlneşte însă în Macedonia, unde acesta îi relatează rezultatele mai mult decât mulţumitoare ale epistolei intermediare (7, 5 -16).

Din porunca părintelui său duhovnicesc, Tit pleacă din nou la Corint pentru a organiza colecta în favoarea săracilor din Ierusalim, operaţie pe care o va face împreună cu un „frate al nostru“ şi cu mai mulţi delegaţi ai Bisericilor; în aşa fel încât totul să fie sub control şi la adăpost de orice învinuire sau bănuială (7, 18-23).

Este împrejurarea în care Pavel, înainte de a pleca el însuşi la Corint într-o vizită mai demult anunţată şi apoi amânată, le scrie Corintenilor această A Doua Epistolă, în timp ce se află în Macedonia (după cei mai mulţi comentatori, în oraşul Filipi), în anul 57.

Asupra autorului şi autenticităţii acestei scrieri nu există îndoieli. S-au ridicat însă numeroase semne de întrebare cu privire la integritatea ei, şi anume dacă o avem în forma ei originală, ca un singur corp, sau dacă e vorba de două epistole pauline reunite cândva în ceea ce avem astăzi. E vorba de capitolele 10-13, al căror ton e cu totul diferit faţă de cele precedente. O seamă de critici sunt de părere că aceste ultime capitole au format iniţial o epistolă separată, fie cea numită „intermediară“ sau „aspră“, fie una scrisă după 2 Corinteni şi adăugată celor 9 capitole ale acesteia. Există argumente pro şi contra. Se poate admite, totuşi, că fiecare din cele două părţi (1-9 şi 10-13) este adresată unei anume categorii de cititori pe care-i vizează în mod cu totul special: prima, celor ce şi-au revenit la normal şi au realizat o „împăcare“ cu Apostolul; a doua, celor ce persistă în nepricepere, orgoliu şi adversitate, oameni pe care polemistul Pavel îi biciuieşte fără menajamente sau cruţare.

Planul general al Epistolei se prezintă astfel:

Preambul (adresare şi salutare) (1, 1-11).

1. Partea apologetică (socotelile cu trecutul s-au încheiat; de ce şi-a schimbat Pavel planul de călătorie; lungă digresiune asupra misiunii apostolice; măreţia apostolatului, necazurile şi nădejdile lui, punerea în practică; Pavel în Macedonia şi întâlnirea cu Tit) (1, 12 - 7, 16).
2. Partea practică. Organizarea colectei
   (8, 1 - 9, 15).
3. Partea polemică. Pavel se apără împotriva celor ce-l acuză de inconstanţă, slăbiciune şi ambiţie şi se vede nevoit să-şi facă elogiul propriu, după care-şi exprimă o suită de îngrijorări şi avertismente (10, 1 - 13, 10).

Încheiere (îndemnuri, salutări finale) (13, 11-13).

Dacă Epistola e relativ redusă în conţinut dogmatic, în schimb ea e una din cele mai impresionante oglinzi ale temperamentului lui Pavel: părinte iubitor, duios, gingaş, prevenitor; frate înţelept, lucid, cumpănit, a cărui smerenie nu se confundă cu lipsa demnităţii; polemist ironic, aspru, tăios, care ştie că verbul e o armă mai fină decât cel mai rafinat oţel. E un Pavel aproape complet.

(IPS Bartolomeu Anania - Sfânta Scriptură)