Până la o anumită limită, ni se permite să supravieţuim învăţând din exterior (viaţa socială şi datoria avută spre a o îndeplini pentru obţinerea confortului dorit), aplicând la rându-ne aceleaşi cunoştinţe. Este ceea ce ne face egali cu semenii noştri. Experienţele de dincolo de înţelegerea oricărui om, ne individualizeză, ne fac unici ( ele nu pot fi generalizate, explicarea lor naşte scepticism din partea celorlalţi, nu au o natură logică universal acceptată - aici intervine direct, vizibil, Hristos).

Ceea ce ne diferenţiază de ceilalţi: unii învaţă mai repede din experienţă că singura cale către ei înşişi (calea care le aduce împăcarea) trece prin Hristos şi rămâne în El, prin urmare, se schimbă mai repede, se grăbesc să trăiască în pace; pe când alţii caută alternative din dorinţa de a inova, inconştient chiar de a-L detrona pe Hristos. Nu există nicio noutate în evoluţia noastră pe care Dumnezeu să nu o fi cunoscut dinainte.

Noi nu avem de creeat nimic, avem de descoperit! Un întreg lanţ de descoperiri e trăirea noastră pe pământ. Suntem înnebuniţi de pofta de a teoretiza orice, (facem chiar teorii despre teorii), de a găsi explicaţii pentru tot, doar-doar ne vom linişti. Hristos ne permite această goană. De aici, mirarea: „Cum de oamenii atât de inteligenţi nu sunt capabili să perceapă adevărurile mărunte?”...Şi rabdă Hristos, până la sfârşitul căutării fiecăruia, călătoreşte pe acelaşi traseu cu omul. Pentru El, merită acest efort. Aşa cum noi nu putem renunţa la ipotezele, la planurile, la principiile noastre, nici Domnul nu renunţă la noi. Doar că El nu abandonează nimic din ce a „elaborat”( a creeat).

Omul lasă atât de uşor deoparte răspunsurile prime, spre o abstractizare şi mai conturată a lor.

Imaginaţi-vă că Hristos vă însoţeste atât în deşert, cât şi într-o rezolvare a unei ecuaţii. Omul găseşte o oază, după zile întregi petrecute sub soarele ameţitor, şi este bucuros că este meritul „lui” pentru asta. Iar Dumnezeu îi şopteşte prin bucuria cu care priveşte omul acel spaţiu verde: „Ştiam dinainte de a porni tu pe cale că, spre „aici” te vei îndrepta, doar Eu l-am creeat spre odihna ta!”. Un alt om caută soluţia unei ecuaţii...i-a dat cu minus şi deodată, i-apare-un gând: „ce-ar fi să o verific?” , şi-ntr-adevăr, greşise la o adunare. În corectarea acelei greşeli, intervenise Hristos...

Şi totuşi, pentru ei rămân banalităţi finalizarea propriilor dorinţe.

Nu v-aţi întrebat niciodată de ce nu e suficient să ni se îndeplinească, cea mai mare dorinţă, şi-n clipa imediat următoare, să apară alta?...Pentru că Dumnezeu nu ne-a creeat statui, pentru că omul nu îşi este suficient dacă nu adună „cât mai mult Dumnezeu” şi-abia apoi se cunoaşte: pe când se desparte de tot ce l-a făcut să zâmbească, de tot ce l-a motivat, şi asta se tot repetă până când, prin timp i se suprimă dreptul la încă o satisfacţie.

De ce nu ne mulţumim cu erorile, cu eşecurile? De ce luptăm să ne perfecţionăm? De ce nu avem puterea ( iar aici puterea semnifică dreptul nostru) să abandonăm lupta?

Pentru că nu avem această informaţie de când am fost creeaţi. Ne simţim insuficienţi, slabi, până când reuşim. Cea mai mică victorie e un suport pentru speranţa zilei de mâine.

De-aceea omul nu are nevoie de mult. Multa fericire îl sufocă, distracţiile îl epuizează, aglomeraţia îl plictiseşte, rutina-i pare normală, dar totuşi găunoasă. Atunci, de ce se complică omul? Când simpla informaţie pe care i-a „montat-o” Creatorul său în esenţa lui, îi este strict necesară să facă faţă realităţii? Fiindcă vrea să Îl ajungă pe Hristos, şi-n culmea goanei neînvinse, chiar să-L depăşească.

De atâţia ani, omul caută cerul. Cu toate astea, Turnul Babel nu s-a definitivat, Lucifer nu L-a detronat pe Dumnezeu, cei din vârful piramidei au murit fără să fie pomeniţi azi. Ce le-a lipsit acelor oameni? Păstrarea limitei de muritor. Cu toţii dorim să ne întoarcem în locul din care am fost luaţi şi aduşi pe pământ dar nu prin încălcarea regulilor divine. Dorul după cer este metamorfozat în căutarea autorităţii asupra celorlalţi. Oricât am dori totul în lume, Cineva ne împiedică să-l dobândim. De ce? Fiindcă nu suntem pregătiţi să suportăm totul!!! Nu Îl putem trăi pe Hristos la standardele perfecte. Şi ce folos să ai lumea întreagă la picioare când tu Îl uiţi pe El, când uiţi că a creeat-o nu spre a fi a ta, ci a Lui. Nimeni nu îţi garantează pacea dacă ai ieşi dominator peste toată întinderea pământului, ori omul de asta e însetat, de pace...

De unde atunci bucuria celor ce şi-au potolit ”dorinţa”? Din înţelegerea informaţiei puse în noi de la început: „ Când crezi că ai pierdut totul, încă nu ai cunoscut ce-ţi aparţine de drept şi ce ţi-a fost pregătit pentru tine; când crezi că ai câştigat, îţi mai rămâne un singur lucru de făcut- caută-L pe Cel care să te încununeze, altfel valoarea ta se va întoarce în pământul care nu are memorie”.

(Alina)