Totul a început de la o întrebare: Încrederea în mine sau încrederea în Dumnezeu mă face omul pe care mi-l doresc? O lungă meditaţie s-a transformat într-un răspuns...

Oamenilor care au clădit viaţa prosperă cu încredere deplină în forţele lor, li se amprentează în gândire, vidul. Se simt pierduţi când ratează o ocazie, disperă când planurile nu se finalizează după placul lor, sunt furioşi pe cei din jur neglijându-şi propria contribuţie, indică modele perisabile, ne formează un ideal care, nici măcar aşa ipotetic nu e convingător.

Oamenii cu încredere totală în ei înşişi sunt toate persoanele triste care merg cu noi pe aceeaşi parte a străzii. Afirmaţia conform căreia omul cu lipsă de încredere în el este o persoană slabă, se dovedeşte a fi un mit. Drept urmare, ar trebui o formulare adecvată: „Cei slabi au o problemă cu încrederea în Dumnezeu”.

Adulţi sunt din ce în ce mai preocupaţi de conceptul „încredere”. Maturitatea nu garantează statornicia. Maturitatea poate deveni habotnică mai ales când îndepărtează limitele cu care am fost învăţaţi până atunci. Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, demn de însuşit. Este o capcană.

De câte ori nu am avut aşteptări de la noi înşine, vise în care ne vedeam „laureaţi” ai propriului crez, dorinţe pentru care munceam din greu să le satisfacem, iar finalitatea lor, acel „contur” care ne făcea să le abandonăm, îl descopeream inexistent? De câte ori nu ne-am învinovăţit, ne-am simţit neputincioşi, dezamăgiţi de noi înşine, într-un cuvânt – slabi?

Cei care ne sunt alături nu ne oferă nici ei garanţii. Lumea interioară a fiecăruia intră astfel în declin.

Azi trăim într-o „derivă” vizibilă de la starea de „Fii ai Lui Dumnezeu”. Când alegem încrederea în noi şi nu în puterea Celui de Sus, Singurul care poate „să pună în mişcare gândurile”, ne dezumanizăm.

Vrem atât de mult deseori să atingem cerul cu coroana ca să fim priviţi ca zei, ca modele, cu toate că ochii celorlalţi nu sunt învăţaţi să ne observe astfel.

Măcar o dată în viaţă, fiecare încercăm imposibilul.Transformăm rolul nostru în scop şi nu în mijloc.

Oamenii sunt incapabili să reţină lecţia dacă a fost predată o singură dată. De aceea, nenorociri se întâmplă la fiecare pas pentru ca noi să fim atenţi.

Ce Îi încredinţezi Lui Dumnezeu nu pierzi niciodată!!! Ce îţi însuşeşti, la un moment dat, îţi va deveni inutil.

Nu mi-am propus să indic o cale care să asigure succesul lăuntric, şi spun lăuntric fiindcă acolo se dau valori învingerii şi înfrângerii crezului uman. Tot ce pot pretinde este să experimentaţi! Să nu ne pierdem niciodată curiozitatea aceea pură a copilului de a descoperi „adevărata poveste”, care să conteze la orice vârstă, să nu se mintă pentru a deveni „liber”.

Putem din orice clipă să ne transformăm în altcineva- dintr-o persoană care primea palmele încrederii desăvârşite în sine – în fiinţa care nu-L va pierde niciodată pe Dătătorul încrederii. Nu ne putem ajuta singuri deoarece puterea nu este în noi. În noi sunt doar căile prin care Dumnezeu dăinuieşte. Să nu ne închipuim că suntem atât de puternici doar fiindcă am fost creaţi ca şi instrumente ale Duhului. Nu închideţi calea prin care Hristos leagă suflet de suflet!

Ar fi tristă o lume în care toţi pretind că sunt conducători, iar calea (inima) s-ar închide. Obişnuiţi-vă cu gândul că nu putem trece peste liberul arbitru al nimănui şi, fie că acceptăm sau nu, omul care se încrede în Hristos este realul câştigător, pe care, rareori se va oferi cineva să-l recunoască.

Cu drag, Alina!