“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Adelina: "Evident că am fost clasată drept o ciudată, o călugăriţă"

Am crescut într-o familie de tip matriarhal, ca de altfel, multe familii din România. Mama era cea care mergea la muncă, mă lua de la grădiniţă sau mă aştepta cu mâncarea caldă să vin de la şcoală, făcea cumpărăturile, pregătea cina, spăla şi deretica prin casa, mă ajuta la teme, mă aculta la lecţie, îmi pregătea hainele pentru a doua zi, schimba reţete cu vecina, se interesa la telefon de starea de sănătate a bunicii, îmi cosea un petec drăguţ sub formă de gândăcel acolo unde sărăcia nu-i permitea să-mi cumpere o nouă jachetă sau îmi mai dădea o vestă în spate atunci când economia nu-i permitea să dea drumul căldurii la orice oră... iar toate acestea înainte ca tata să se întoarcă de la serviciu!

Mama este cea care mi-a ascultat toate poveştile, mi-a dat toate sfaturile, mi-a insuflat toate nădejdile... ea este cea căreia îi încredinţam tot şi de la care aşteptam, în schimb, toată încrederea!

Eram prin clasa a 6-a sau a 7-a când am vorbit pentru prima oară deschis despre relaţiile dintre bărbat şi femeie. Eram cumva copleşită de subiect... aveam impresia că oricând mi se putea şi mie întâmpla aşa, ca în filme, să mă îndrăgostesc de cineva şi să mă dăruiesc lui cu toată pasiunea... părea ceva iminent. Oare nu asta era normalitatea dintre oameni? Dacă la televizor arătau aşa, se putea să nu fie adevărat?

Cred că dacă în momentul acela mama mi-ar fi zis pe un ton apocaliptic (nu neapărat şi lipsit de temei) „Să ai mare grijă! De băieţi să te fereşti ca de foc!!”... probabil că aş fi rămas cu frica-n sân că oricând putea să dea năpasta peste mine!

Însă nu a fost aşa. Mama mi-a zis doar că pot să o fac în momentul în care voi fi pregătită să o fac, atunci când voi fi absolut sigură că nu voi regreta!

Brusc, a încetat să-mi mai fie frică de iminenţa „nenorocirii” ce plana asupra soartei mele. Decizia îmi aparţinea mie!! A-mi dărui carnea sufletului meu altcuiva nu era ceva care pur şi simplu să mi se întâmple fără de ştire, nici ceva care să-mi poată fi impus de un altul. Eram prea demnă sau mândră pentru asta! Aveam prea multă personalitate ca să mă supun dorinţei masculine! Cum să ma las eu folosită de un băiat? Nu, dimpotrivă, cheia era la mine! Eu hotăram.

În momentul acela, mama mea a mizat totul! Nu pe vorbele sale, ci pe încerederea în mine! Îmi vorbise despre libertate, acum mi-o punea în mâini. Aşa face Dumnezeu cu noi! Aşa a făcut cu mine atunci... şi mereu.

Cum s-au legat toate în mintea mea de copilă? Simplu, printr-un raţionament aproape banal, dar care avea să ma salveze, 5 ani mai târziu, de la căderea în desfrânare.

Eu m-am gândit aşa: la spovedanie, când mergem, trebuie să ne mărturisim toate păcatele, care ni se iartă doar dacă le regretăm cu adevărat. Dacă însă la un moment dat aş fi găsit băiatul căruia merita să mă dăruiesc întru totul, înseamnă că gestul meu ar fi fost unul „gândit”, deci lipsit de regrete! Or, cum aş putea eu să mă duc înapoi la scaunul de spovedanie? Cum să spun că regret un act pe care l-aş fi făcut cu bună-ştiinţă, doar în momentul în care aş fi fost sigură că nu am regrete? Să aleg de bună-voie cinismul, prefăcătoria?

Hey, who am I trying to fool here?

Explicându-i prietenului meu de atunci acest paradox al credinţei, în fond, o simplă logică a gândirii sufletului meu (jumate primită de la mama, jumătate de la învăţătura Bisericii, ambele împreunate şi limpezite în minte prin mila lui Dumnezeu)... rezultatul a fost că acel băiat nu a devenit viitorul meu soţ, ci a rămas doar fostul meu prieten.

Evident că am fost clasată drept o ciudată „călugăriţă”. De ce să nu fi mers până la capăt din moment ce oricum deja ne sărutam şi ne îmbrăţişam pătimaş? Atunci, la 18 ani, silogismul meu spiritual mi-a fost destul de puternic încât să afirm cu tărie că: „Toate până la o limită!” şi să fac faţă jocului ispitei. Astăzi, însă, îmi dau seama că, dacă noi cu toţii ne-am trăi iubirile fără să ajungem să dăm cu capul de limită, atunci n-ar mai fi nevoie de nicun fel de „silogism spiritual” care să ne salveze de la cădere. Curăţia în Dumnezeu ar fi de ajuns!

Adelina, 23 de ani, Cluj

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro