Cine ne da marturie ca Dumnezeu exista
Atât tu, cât şi bătrâna ta mamă sunteţi devotate credinţei ortodoxe. De când aţi începutsă pliniţi poruncile privitoare la post, la rugăciune, la milostenie şi la împărtăşire, tainele adevărului vi se descoperă tot mai mult.
Într-adevăr, aceasta este calea dreaptă: prin exersarea a cunoscutului se ajunge şi la necunoscut. Celui ce face rugăciune tăcută vreme îndelungată, adevărul i se arată. Inima ta,însă, arde de dorinţa să-i îndreptezi şi pe mulţi alţii pe calea adevărului – dar oamenii, cum sunt oamenii: unul are mintea întunecată de minciună, altul are inima împietrită de patimi,încât treaba nu merge lesne. Trebuie curăţire îndelungată, şi maslu cu sobor de preoţi, şi scăldare de şapte ori în Iordan. Astfel, un muncitor din Banat te-a lăsat cu gura căscată cu întrebarea: „Cine îmi dă mărturie că Dumnezeu există?” Şi tu te miri ce să-i răspunzi.
În primul rând, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, şi apoi răspunde-i precum urmează: Dă mărturie iarba. De cauţi, frate, martor sub picioarele tale, îţi dă mărturie iarba verde, a cărei spiţă de neam urcă până la ziua şi ceasul când s-a auzit cuvântul Făcătorului: să răsară pământul iarbă verde, care să poarte sămânţă, şi pom roditor, care să facă rod (citeşte prima pagină din cartea Facerii).
Dau mărturie soarele, luna şi stelele. De cauţi, frate, martor deasupra capului tău, îţi dau mărturie mândrul soare, minunata lună şi ceata stelelor. Urcă pe spiţa lor de neam cât vrei: nu vei afla capăt până ce nu vei ajunge la acea zi şi la acel ceas în care deasupra întunericului şi a netocmirii a răsunat cuvântul lui Dumnezeu: să fie luminători întru tăria cerului… doi luminători mari şi stelele!
Dă mărturie marea şi dă mărturie văzduhul. De cauţi, frate, mărturie în jurul tău, în lungime şi în lărgime şi în adâncime, îţi dau mărturie marea şi văzduhul, şi muntele şi codrul, muşuroiul de furnici şi stupul de albine, şi tot ce vieţuieşte în mare şi în văzduh, şi în munte şi în codru, şi înăuntrul muşuroaielor şi al stupilor. Urcă pe spiţa lor de neam, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta – însă nu întreba pe oricine de cale -, şi vei ajunge, negreşit, la acea sfinţită clipă în care a străfulgerat din cer glasul dragostei: să fie, să fie, să fie! Şi a fost aşa.
Dau mărturie boul şi măgarul, după cuvântul prorocului care strigă: cunoscut-a boul pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles (Isaia l, 3).
Spune-mi, frate, care făptură de sub ceruri nu îmi dă mărturie despre Dumnezeu? Îţi dau timp o sută de ani ca să te chinui cu acest chin deşert şi să cauţi fie şi un singur fir de iarbă care să nu dea mărturie despre măreaţa fiinţă a Făcătorului Său. Dar ca să îţi scurtez acest soroc şi să te ajut să afli cine nu dă mărturie despre Dumnezeu, iată: numai şi numai, în toată lumea, numai şi numai oamenii nebuni.
Îmi dau mărturie rânduiala şi măsura şi numărul şi dumnezeiasca armonie a întregii lumi zidite. Dau mărturie înţelegerea şi conştiinţa tuturor sufletelor sfinte şi drepte, însă mai presus de tot şi toate, dă mărturie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întru Care Marele şi Veşnicul Dumnezeu S-a arătat în trup ca om, a cercetat neamul omenesc, a vestit tainele, a arătat calea, a deschis Raiul. Dacă cineva doreşte să îl şi vadă cu ochii pe Dumnezeu şi să-L audă cu urechile, cu adevărat i-a împlinit şi această dorinţă Făcătorul oamenilor: să se uite la Iisus Hristos. Şi va vedea, şi va auzi, şi va învia cu viaţă nouă.
Astfel poţi să-i răspunzi acelui sărac suflet care îl caută cu sete pe Dumnezeu şi doreşte să Îl vadă şi să-L audă. Aceasta, însă, nu este tot ce se poate spune. Acesta este numai un snop din uriaşa ţarină a lui Dumnezeu, în care tot ce creşte dă mărturie despre Făcătorul său. Şi nici nu creşte pentru altceva decât ca să arate mărturia sa – şi să se ducă. Iar tu, fiică, continuă să te întăreşti în virtutea ta. Nu te uita nici la stânga, nici la dreapta afară de calea mântuirii. Degrabă trebuie să murim. Iar dincolo, după moarte, este Judecata lui Dumnezeu asupra felului cum noi, ca cei mai apropiaţi lui Dumnezeu, am mărturisit despre Dumnezeu. Şi la Judecată sunt două cete mari de oameni: una de-a dreapta Domnului slavei, care în această viaţă nu s-au ruşinat de Hristos, iar cealaltă de-a stânga Lui, care în această viaţă s-au ruşinat de El întru acest neam preacurvar şi păcătos (Marcu 8, 38).
Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!
(Sf. Nicolae Velimirovici – Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi)
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 1:09 pm
Eu am fost atee jumatate din viata mea de pana acum. Nu stiu cum sunt alti atei, dar stiu ca pentru mine si pentru multi altii nu puteau deloc sa dea marturie cele de mai sus tocmai pentru ca cele de mai sus te invata ca daca ceva exista trebuie sa il poti vedea si palpa, asa ca se impune ca si Dumnezeu, daca exista, sa poata fi vazut si palpat, ori asemenea cerinta din partea ateilor nu poate fi satisfacuta de nimeni decat de Dumnezeu Insusi, numai El singur se poate lasa vazut si palpat de Toma necredinciosul. Asta insa este peste puterea de intelegere a credinciosilor care ii ataca mereu pe atei, ca si cand din partea lor ar fi rea vointa. Bine ar fi sa se abtina sa judece cele pe care nu le cunosc, ca cine nu a fost la viata lui ateu, nu are cum sa il inteleaga pe acesta. Eu vad foarte lamurit lucrul asta din modul in care se vorbeste despre ei de catre cei care in viata lor nu au fost atei.
Pacea si mila Domnului cu totii!
admin
aprilie 29, 2010 @ 1:27 pm
Desigur ca e rea vointa din partea ateilor, atata timp cat credinta in Dumnezeu este un act de bunavointa.
Sa nu facem abstractie de un lucru foarte important pe care si tu l-ai marturisit Adriana. Multi credinciosi au fost candva atei. Dupa ce si-au dat ochelarii iubirii de sine jos, au vazut ca defapt natura marturiseste ca are un autor.
Cele de mai sus dau marturia ca in spatele lor nu a pornit nimic de la intramplare ci exista un Autor al tuturor acestor lucruri. A spune ca natura nu are un autor e ca si cum am presupune ca avem din nimic literele alfabetului si batand vantul prin ele au format o carte scrisa cu tot ce trebuie in ea(cuprins, paginatie, note de subsol).
Deci, toata armonia din natura arata ca nimic nu e intamplator.
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 1:35 pm
Admin,
Iti spun sincer ca eu, nici pana astazi, cand sunt convinsa pana in maduva oaselor de existenta lui Dumnezeu pentru ca m-a lasat sa pun degetul si sa-I simt prezenta, nu am vazut ca natura ar marturisi ca are un autor, si ma tot minunez de voi cum puteti sa „vedeti” lucrul acesta. Ferice de voi! Eu inca nu am ajuns acolo si te pot asigura ca nu am rea vointa. Acum tu ma crezi sau nu, insa a crede ca din partea ateilor este rea vointa, nu este altceva decat o judecata omeneasca care nu se suprapune mereu peste realitate.
admin
aprilie 29, 2010 @ 1:48 pm
Adriana, te cred pe cuvant ca tu nu sesizezi lucrul acesta despre natura. Ma intreb si eu de ce nu reusesti, dar poate ca nici tu nu ai raspunsul deocamdata. Am nadejdea ca Domnul va lucra astfel ca sa vezi si tu lucrurile asa. Cu-adevarat este ceva minunat, sa simti ca in spatele fiecarui firicel de iarba sta vointa si daruirea lui Dumnezeu.
Reaua vointa nu s-a pus pe seama faptului ca ateii nu vad faptul ca natura marturiseste un Autor, ci se pune pe seama faptului ca necredinta in Dumnezeu vine (doar) din iubirea pacatului, oricare ar fi el (mandrie, betie, curvie, etc).
Daca mai exista si alte explicatii ale necredintei in Dumnezeu, chiar rugam sa argumentati.
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 1:58 pm
Admin,
Acum ca am ajuns sa cred ca exista Dumnezeu, cred ca tot El a creat natura, insa este credinta care vine din mine si nu din afara mea, nu vine din marturia naturii despre Dumnezeu ci din marturia lui Dumnezeu despre existenta proprie. Tu daca nu ai fost niciodata ateu, cred ca nu poti sti cu certitudine daca si la tine nu este la fel, adica faptul ca ai credinta in Dumnezeu te face sa crezi ca El este la originea naturii. Daca ai fi ateu, nu sunt convinsa ca firul ierbii te-ar convinge sa nu mai fi. Ca daca asa ar sta lucrurile, multi oameni nu ar mai fi atei.
Acum faptul ca iubirea pacatului ar sta la baza necredintei, iar nu pot fi deacord, eu sigur nu iubeam pacatul, ba chiar eram mai putin pacatoasa inainte de a crede decat acum ca am ajuns la credinta. Acesta este un mare off al meu…
admin
aprilie 29, 2010 @ 2:20 pm
Adriana, asa este cum spui in cazul ateilor, legat de perceperea naturii. Ateii pun toata armonia naturii (pana in cele mai mici detalii) pe seama hazardului. Dar, asta se intampla doar daca omul concluzioneaza aprioric (ca asa au zis altii) ca Dumnezeu nu exista. Daca cineva porneste de la premisa ca nu stie daca Dumnezeu exista, atunci natura ii poate fi un ajutor. Adica acela de care spunea Sf. Nicolae Velimirovici.
Cat despre pacatul ca singura cauza a necredintei, raman la aceeasi parere, pana nu aduci un argument la alta cauza. 🙂
Intreaba-te (nu este neaparat nevoie sa ne spui si noua) de ce nu credeai inainte in Dumnezeu? De ce nu-l acceptai?
Faptul ca faci mai multe pacate acum decat atunci, nu inseamna ca atunci nu exista un pacat care te oprea de la a crede. Adica cel mai adesea mandria (doar presupun).
Sunt foarte multi atei, oameni morali (respecta firea), dar dintr-o mandrie prea mare de sine, nu-l accepta pe Dumnezeu ca singur izvor al binelui.
Iata cum un singur pacat poate fi pricina a necredintei.
Si faptul ca acum faci mai multe pacate decat inainte, insemna ca vrajmasul iti poarta razboi…pentru ca te-a pierdut din plasa necredintei.
Deci nu te intrista de asta, ci lupta cu nadejdea izbanzii.
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 2:41 pm
Admin,
Da te rog o definitie a mandriei, si apoi iti raspund mai multe 🙂
Cat despre pacate, in ultimul timp am reusit sa le reduc foarte mult dar tocmai pentru ca m-am hotarat sa revin la cea care eram inainte de a fi credincioasa 😉
admin
aprilie 29, 2010 @ 2:52 pm
Adriana, ma indoiesc ca nu stii la ce se refera pacatul mandriei. De aceea nu stiu la ce anume te astepti sa-ti spun despre asta. Da-mi te rog mai multe detalii despre ceea ce ai vrea sa stii. 🙂
Ma bucur ca lucrurile se aseaza incercand sa revii la cea care erai inainte de a fi credincioasa…dar sa nu mergi pana intr-acolo incat sa ajungi si necredincioasa 🙂 …Iertare, glumeam desigur.
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 3:09 pm
Admin,
Ateii ajunsi credinciosi nu prea mai pot redeveni necredinciosi, tocmai pentru ca ajung la credinta din convingere proprie. Pot insa sa mearga din biserica in biserica pana isi gasesc locul. Cei care isi mai pierd credinta sunt de obicei dintre cei care au fost invatati de mici sa fie credinciosi intr-o anumita biserica, fara insa sa o faca si din convingere proprie. De aceea mare grija trebuie sa aiba ei ca sa nu judece pe altii pentru ca nu cumva judecata lor sa se intoarca apoi impotriva lor.
Cat despre mandrie, tocmai ca stiu ce este, insa are atat de multe fete incat vroiam sa vad pe care le observi tu cu precadere. Pentru ca insasi faptul de a zice ca ateii sunt de rea credinta vine din mandrie, si orice judecata, oricat de dreapta ar fi ea, daca vine din gura noastra fara scopul de a indrepta cu blandete si cu dragoste pe cineva care greseste, vine tot din mandrie…
admin
aprilie 29, 2010 @ 3:15 pm
Ei, vezi ca stiai? 🙂 Daca nu as fi avut pacatul, nici nu l-as fi vazut la altcineva, dar tocmai pentru ca stiu ce inseamna ateismul pe propria piele, afirm cu toata taria ca necredinta vine doar din mandrie si iubirea de sine. Nu de acolo s-a razvratit si diavolul impotriva lui Dumnezeu?
Ca ateii trebuie indreptati cu multa rabdare si dragoste, este altceva decat a da diagnosticul sincer al ateismului.
Doar stii ca fara un diagnostic corect, nu exista nici tratament corect al bolii, fie ea si de natura sufleteasca.
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 4:03 pm
Eh, mai exista si tratamente corecte fara diagnostic corect, cel putin in medicina 😛 Asta nu inseamna ca trebuie generalizat, nu inseamna ca nu este necesar sa facem un diagnostic corect doar pentru ca uneori mai merge si fara. Insa toata medicina se bazeaza pe observatie, si cu cat observatia este mai fina, cu atat diagnosticele se diversifica incat ajungem sa zicem ca nu exista boala ci bolnav. Cu cat insa privim superficial, cu atat ni se pare ca bolnavii au toti cam aceeasi boala, si boala are cam mereu aceeasi cazua. Depinde mult de abilitatea si de experienta noastra, si a inaintasilor nostri, de la care invatam, sa facem un diagnostic cat mai precis, fara sa insemne ca este si un diagnostic corect in termeni absoluti. Ceea ce azi este corect, maine poate fi dovedit a fi doar partial corect sau chiar fals. Si pana aici am vorbit doar de medicina corpului. Cu atat mai nuantata este cea a sufletului. Nu inseamna ca daca unii sunt atei din mandrie, atunci toti ateii au pacatul mandriei si pacatul asta ii face sa fie atei.
Cu diavolul insa este alta treaba pentru ca el nu era ateu ci dimpotriva, stia foarte bine ca exista Dumnezeu…
admin
aprilie 29, 2010 @ 4:24 pm
Adriana, ateismul este o razvratire impotriva lui Dumnezeu si nimic mai mult. Aici este asemanarea cu diavolul. Necredinta in Dumnezeu este la randul ei un pacat, derivat din alte pacate. (asa cum si desfranarea poate deriva din lacomia pantecelui).
Deci nu numai mandria sta la baza necredintei ci si alte pacate stau.
Mandri suntem cu totii (chiar sfintii ne-au spus ca ultimul pacat cu care mai avem de luptat dupa ce am terminat cu celelalte ramane mandria), dar a nu recunoaste boala de care suferim…se numeste orbire de la realitate.
Ma intreb cum se numeste oare bolnavul (fizic) care se preface a fi sanatos.
O pozitie mai corecta dpdv rational este „nu stiu daca exista Dumnezeu”. Aici este o mare diferenta intre nu cred si nu stiu.
A afirma cu toata taria ca ceva sau cineva nu exista, doar pentru ca tu (ma refer la atei) nu ai cunoscut acest ceva sau cineva, nu inseamna automat ca acel ceva sau Cineva nu exista.
Ma intreb (ca pentru atei), oare de unde i-a trasnit omului gandul de Dumnezeu? De ce se vorbeste atata despre El? De ce tocmai Dumnezeu este atat de controversat? De ce se loveste toata lumea, mai devreme sau mai tarziu, de acest Dumnezeu?
Adriana
aprilie 29, 2010 @ 5:49 pm
Admin,
Cum poti sa te razvratesti impotriva a ceva ce nu exista? Spun asta din perspectiva unui ateu.
Cand eram atee, eram convinsa ca Dumnezeu este o inventie omeneasca de care au nevoie oamenii ca sa ii puna in carca tot ceea ce ei nu pot sa isi explice inca, asa cum faceau in vechime cu zeii. Ce, exista zeii paganilor? Si pentru paganii de odinioara, cei care nu credeau in zeii lor, erau niste razvratiti impotriva zeilor inventati de ei, dar despre care ei nu ziceau ca ar fi inventati, ci credeau ca ar exista de-adevaratelea. De ce vorbeau atata despre zei si isi contruiau intreaga viata in jurul lor, si prin ei isi explicau lumea si viata? Este cumva corect sa spunem: „nu stiu daca exista zei”? Pentru tine, care esti convins ca nu exista decat un singur Dumnezeu, nu ti se pare corect, asa-i? La fel si pentru atei care sunt convinsi ca nu exista nici un Dumnezeu, nici mai multi, dar nici unul singur. Ca sa nu mai zic de celelalte religii monoteiste care resping crestinismul tocmai pentru convingerea lor ca Dumnezeu este unul singur, dar unul singur si in Persoana, nu numai in fiinta. Iar daca vorbim apoi de Dumnezeul crestinilor, pai atunci ajunge sa punem fata in fata cativa din curente crestine diferite, si sa vezi atunci acuzatii de rea vointa, mereu bazate pe aceeasi argumentatie. Sa cred acum ca toti ceilalti sunt oameni mandrii si doar ortodocsii nu? Judecand din afara, cineva vazand ca ortodocsii sunt printre cei mai inversunati in ideea ca credinta lor este singura adevarata, ar putea afirma chiar contrariul…
Ana
aprilie 29, 2010 @ 9:01 pm
Adriana @ ai dreptate cu ce spui. Am trecut si eu prin starea asta si cu toate ca credeam in Dumnezeu, nu constientizam inca toata creatia lui Dumnezeu. Pana intr-o zi cand o colega surda mi-a spus ca ea a inceput SA VADA cum creste firul ierbii, in clipa in care a inceput sa surzeasca.
Uimitor. Din clipa aia am inceput sa ma uit la iarba, la muguri si frunzele copacilor. E fantastic sa fii matur si sa descoperi creatia lui Dumnezeu si sa te minunezi de ea.
Noi traim intr-un ritm rapid, si ne-am obisnuit atat de mult cu ce-i in jur incat ni se pare NORMAL si nu ne mai bucuram.
Nu credem cu adevarat in Dumnezeu daca nu ne minunam de tot ce exista in jur, de tot ce-i creat de Dumnezeu.
Cand ne-am minunat ultima data de cer, de stele, de apa, de pasari, de un fir de iarba? Ne-am maturizat?
E o maturizare fara credinta.