Skip to content

6 Comentarii

  1. SB
    iulie 30, 2012 @ 7:55 am

    Ce bine ai spus-o…stai liniștită, nu ești singura care cade în astfel de depresii; mi se întâmplă și mie regulat…

    Reply

  2. Oana Cristina
    iulie 30, 2012 @ 9:44 am

    Nu e depresie…e inceputul pocaintei. La fel simt si eu sa-mi curat sufletul de „noroi”, „praf”, „greutate” si mintea de atatea informatii care ne bombardeaza in fiecare zi….

    Reply

  3. Claudiu Balan
    iulie 30, 2012 @ 10:48 am

    Foarte bine ai observat, Oana!
    Acesta e motivul pentru care am și pus articolul în categoria Pocăință.
    Pocaința e începutul schimbării sufletești.

    Reply

  4. Sorin
    iulie 30, 2012 @ 11:08 am

    @Natalia: Spui la un moment dat: „Parcă vreau să fac un pas pe calea cea dreaptă, însă ceva nu-mi dă voie. Atracţia faţă de cele lumeşti se lupta cu dorul faţă de cele cereşti în inima mea. Mă simt debusolata total, de parcă aş merge singură prin pustiu în toiul nopţii, cerul fiind acoperit de nori, aşa încât nu mai ştiu unde e nordul şi unde e sudul. Iar la un moment de disperare cad pe brânci şi plâng amarnic, mă simt pierdută.” Din puțina mea experiență și din ce am citit cred că cel mai de folos în astfel de momente e să nu te mai gândești la astfel de lucruri, să respingi aceste gânduri. În general atunci când diavolul îți dă ispita, mai ales când vrei să te apropii de Hristos, îți întunecă mintea încât să nu mai știi pe ce drum să pornești ( cum ai spus și tu ). Pe mine mă ajută foarte mult să mă gândesc că aceste gânduri sunt de la diavol trebuie trebuie o ignorare totală ( adică să ignor orice gânduri am deoarece mintea îmi este întunecată de diavol ). Poate te ajută.

    Iar în legătură cu stările de tristețe că ai făcut mult rău și nu poți să faci voia lui Dumnezeu citisem la un moment dat o poezie mergând spre schitul Sihla ( sau spre schitul Sf. Danii Sihastrul… nu mai țin minte ) și care se termina cu un vers… nu îl mai țin minte dar mesajul era că în viața duhovnicească nu are ce căuta tristețea. Trebuie să nu mai plângem păcatele și iadul din noi ci să ne gândim la ce putem face pentru a ne schimba viața. E și mai practic așa.

    Reply

  5. SB
    iulie 30, 2012 @ 11:17 am

    sunt de acord cu Saurian.

    acele stari de tristete nu cred ca sunt pocainta.

    Cand incepe sa ne mustre constiinta sunt 2 cai: sa cadem in tristete, crezand ca suntem ultimii oameni, sau sa ne dam seama de gravitatea situatiei cu discernamant, si sa incercam sa ne indreptam cu umilinta, dar fara a ne calca singuri in picioare de parca nu s-ar mai putea face nimic…

    Reply

  6. Sorin
    iulie 30, 2012 @ 12:41 pm

    În legătură cu tristețea există și o tristețe, o „pocăință” drăcească. La o conferință păr. Ioan Șișmanian ne spunea despre un caz cu un tânăr care a căzut în păcatul homosexualității. Omul plângea în hohote la spovedanie. Duhovnicul văzând ce pocăință puternică are s-a gândit să îl împărtășească. Când s-a împărtășit omul dintr-o dată a paralizat și a trebuit să-l ducă alții afară din biserică. Păr. Șismanian îl întreabă mai târziu pe tânăr dacă s-a prefăcut în pocăința sa iar omul spuse că a fost sincer. Concluzionează păr. Ioan că există și o „pocăință” care vine de la diavol și de multe ori când ai acea tristețe dacă cineva îți spune ceva te enervează și îl vine să îl strângi de gât. La începutul drumului meu spre Hristos am avut și eu foarte mult această pocăință. Îmi plângeam păcatele dar întotdeauna după așa ceva mă simțeam gol și epuizat. Ideea e că aveam și eu acea pocăință demonică pentru că mai târziu am cunoscut o persoană ( ce a ajuns să îmi fie îndrumător duhovnicesc ) și care a spus că atunci când m-a cunoscut a văzut în mine o mândrie foarte puternică. Dacă eu aveam o pocăință de la Duhul Sfânt cum se putea ca acea persoană să îmi spună că aveam multă mândrie în mine ( și nu numai ea dar și duhovnicul deși nu mi-a spus-o direct, mai târziu îmi zice că i se pare că sunt mai bine ca la început deși păcatele cel mai mari tot le făceam )? Acum Dumnezeu știe dacă starea de pocăință a Nataliei e de la Duhul Sfânt sau nu. Eu cred că dacă din această tristețe Natalia ajunge să își îndrepte viața total atunci e de la Duhul Sfânt. Dar dacă lucrurile stau cum le descrie ea, în sensul că e o luptă uneori plină de deznădejde când vede că nu poate să se împotrivească păcatului, atunci mă tem să nu fie o stare de întristare dată de vrăjmaș cu scopul de a-i slăbi puterile sufletului. Uneori se poate ajunge chiar și la nebunie din cauza unor astfel de întristări ( repet, dacă aceste întristări nu sunt de la Duhul Sfânt ). Oricum mă gândesc că orice vine de la Duhul Sfânt ar trebui să îți dea putere să lupți cu patimile și să simți o mângâiere ( chiar dacă îți plângi păcatele ).

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *