“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorieCasatoreste-te de tanarEuharistia continuaDin comorile Sfintei Scripturi  Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Bogăția devine un „concurent” redutabil în inima omului pentru Dumnezeu Însuși

– R. Rădulescu: Dar de ce este, părinte profesor, bogăția, acumularea materială, un obstacol în veșnicia omului, în dimensiunea spirituală a vieții, în relația omului cu Dumnezeu? Un om care a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a știut cum să-și folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie și bogat, să fie și un bun creștin și să aibă o bună relație cu Dumnezeu?

– Pr. Coman: Teoretic, ar putea. Dar practic, nu poate.

– R. Rădulescu: Este chiar imposibil?

– Pr. Coman: Este chiar imposibil!

– R. Rădulescu: Se spune că un bogat nu poate intra în împărăția Cerurilor. Mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în împărăția Cerurilor!

– Pr. Coman: Eu în fața acestei dileme, adică, pe de o parte perspectiva Mântuitorului și a Evangheliei Sale, iar de cealaltă parte perspectiva noastră omenească, mă încredințez, fără ezitare, perspectivei Mântuitorului Hristos și renunț la propria mea logică. Eu cred în cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune că bogăția este una dintre marile piedici, dacă nu chiar cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu, și chiar în calea omului spre oameni, prin urmare în calea omului spre viață, spre viața adevărată. Dacă viața înseamnă a trăi împreună cu ceilalți, dacă viața înseamnă o relație de dragoste, bogăția este o mare piedică în calea relației de dragoste dintre oameni. Cred că dacă s-ar face niște statistici cu cei mai bogați oameni, sau cu oamenii foarte bogați din istorie, s-ar constata acest lucru: – că bogăția a înăbușit, oriunde a existat, dragostea dintre oameni, chiar și dintre soți, dintre părinți și copii…!

– R. Rădulescu: Sărăcia nu?

– Pr. Coman: Nu, sărăcia niciodată. Poate setea după bogăție a celor săraci.

– R. Rădulescu: Din punct de vedere social, sunt probleme între noi, sunt probleme în familie, sunt probleme între oameni și din cauza sărăciei. Aflăm lucrurile acestea din analizele sociologice. Acum este blamată sărăcia, pentru că ea naște lipsă de civilizație, naște boli, naște multe probleme. Trăim într-o lume în care bogăția este idealul.

 – Pr. Coman: Domnule Rădulescu, din perspectivă socială s-ar părea că aveți dreptate. Dar noi analizăm lucrurile din perspectiva teologică. Adică mergem cu gândul un pic mai departe de limitele lumii noastre, încercăm să-L luăm în calcul pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu și toate implicațiile Lui pentru existența noastră, inclusiv oferta vieții veșnice. Da, trăim într-o lume în care bogăția este idealul. Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ne spune însă că acest ideal este o amăgire, o cumplită amăgire. Trebuie spus foarte clar, repetând cuvântul Mântuitorului Hristos, deși cei din jurul nostru nu par să accepte acest lucru. Sărăcia, să nu uităm, este creată de bogații care se îmbogățesc. Dacă oamenii și-ar împărți, cu oarecare logică, ceea ce Dumnezeu dă pentru toți, nu ar mai exista oameni săraci. Săracii sunt victimele bogaților. Este foarte evident, și nu este deloc greu să facem radiografia ultimilor 20 de ani din România, ca să înțelegem cum s-au îmbogățit cei mai mulți oameni în România. Sigur, în detrimentul celorlalți, pentru că au fost mai inteligenți, pentru că au fost mai capabili, pentru că au fost mai abili, pentru că au fost mai la putere, pentru o mie și una de alte motive. In niciun caz pentru că au fost umani, milostivi, iertători, atenți cu cei din jurul lor. Afirmația aceasta o să-i supere, probabil, pe cei bogați. Sunt și oameni bogați care încearcă să țină un anume echilibru, consumând mult din bogăția lor pentru a face milostenie, pentru a ridica biserici. Dumnezeu primește orice semn de întoarcere, orice semn de iertare, orice semn de recuperare a stării de normalitate.

Oricum, este adevărat că starea de sărăcie creează anumite premise defavorabile pentru om. Omul decade din civilizație, din cultură, cade în zona de supraviețuire. Dar nu sărăcia ca atare este de vină, după părerea mea, ci modul de a vedea sărăcia. Cei mai mulți văd sărăcia ca lipsă a bogăției, și trăiesc nefericiți pentru faptul că nu sunt bogați, dar visează să fie. Trăiesc, în fond, tot cu filosofia avuției. Este și mai trist și mai dramatic. Aceștia pierd de două ori: odată că sunt lipsiți și suferă din pricina lipsei și a doua oară pentru că, în fond, trăiesc cu mentalitatea bogatului. Și pentru ei bogăția sau avuția este esențială, cu singura diferență că unii o au, iar ceilalți râvnesc sau visează la ea.

– R. Rădulescu: Trăiesc cu dorința acelei bogății.

– Pr. Coman: Este ca și când ar avea-o. Pentru că, în fond și la urma urmei, răul pe care-l aduce bogăția este tocmai această credință a noastră în ea, mentalitatea că avuția îți conferă siguranță, confort, liniște, împlinire. Omul bogat nădăjduiește în avuția sa, nu în Dumnezeu. Bogăția devine un „concurent” redutabil în inima omului pentru Dumnezeu Însuși. Aici este explicația atitudinii radicale a Evangheliei față de bogăție. Cuvântul Mântuitorului este atât de clar: „…unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.” (Matei 6,21). Noi, oamenii, ne asigurăm punând bani deoparte, crescând bogăția noastră, și uităm de Dumnezeu. Dumnezeu este asigurarea, este cauza, este sursa, este finalitatea existenței noastre. Credința noastră este că Dumnezeu este Creatorul nostru, El este Cel care ne ține continuu în viață pe noi și lumea întreagă. Ciudat și paradoxal este că noi ne luptăm să punem bani deoparte, pentru a ne asigura viața. Bogații au mult mai mulți bani decât le este necesar ca să trăiască normal.

– R. Rădulescu: Soluția ar fi să nu-ți dorești surplus, să dorești necesarul. Și să lupți, să muncești, pentru a ți-l asigura.

– Pr. Coman: Normal ar fi ca omul să trăiască lejer, spontan, liber, cu nădejdea că Dumnezeu a doua zi îi va da ce îi este necesar. Să nu pună deoparte pentru a-și asigura ziua de mâine. Să nu mai vorbim de cei care vor să-și asigure și generațiile viitoare! Să vă povestesc, din propria mea experiența, o întâmplare, apropos de a face economii pentru a-ți asigura viitorul. Personal, am primit de la Dumnezeu lecții foarte clare în această direcție. S-a întâmplat cu mine exact ce se întâmpla cu iudeii în deșert. Le dădea Dumnezeu mană de sus în fiecare zi, dar nu aveau voie să o păstreze de pe o zi pe alta, tocmai pentru a face exercițiul încredințării exclusive în Dumnezeu. In perioada studiilor mele la Atena, deși aveam o bursă mică, am făcut eforturi mari să economisesc ceva, lipsindu-mă de multe lucruri, cu gândul la situația din România și la ziua când aveam să mă întorc în țară, unde nu aveam nici de unele și nici părinți cu posibilități de a mă ajuta. La noi era starea care era, nu aveam casă, nu avem nimic, absolut nimic, dar aveam deja trei copii.

– R. Rădulescu: Anii?

– Pr. Coman: In anul 1983, la Crăciun, m-am întors. Cu economiile pe care le făcusem aș fi reușit să-mi cumpăr un aragaz, un frigider, un pat, câte ceva în casă. Nu aveam nimic. Când mi-aduc aminte cum s-a întâmplat totul nu pot să nu recunosc scenariul dumnezeiesc. La plecarea din Atena, am primit în dar, de la un prieten, un portofel de piele. Mi-am pus toate economiile în el. Amintesc de portofel pentru că odată cu el începe derularea scenariului. A doua zi după sosirea în București cineva în magazinul Unirea mi-a furat acel portofel cu toate economiile. Era la ora 8.00 dimineața. In magazin nu era nimeni, decât eu și vânzătorii. Fiind liber până la deschiderea birourilor la Patriarhie, am intrat să cumpăr ceva. In 30 de secunde am rămas fără portofel și fără toate economiile mele. După ce am plătit la casă, în loc să pun portofelul în buzunarul pardesiului, l-am pus pe lângă buzunar și a căzut jos. Probabil, una din doamne l-a luat și văzând atâția bani, s-a lăsat ispitită. Am fost atât de confuz, încât n-am reușit să deslușesc lucrurile. Am plecat de acolo fără bani. Era să se piardă totul! A fost o lecție din partea lui Dumnezeu și am primit-o ca atare, deși nu mi-a fost ușor nici mie și nici familiei mele! Am înțeles că Dumnezeu îmi dăduse „mana” să o consum în ziua respectivă, nu să o economisesc pentru zilele următoare. Pentru că așa cum îmi purtase de grijă atunci, trebuia să fiu încredințat că îmi va purta de grijă și pe mai departe. Dar calculele omenești sunt altele. După ce mi-a luat toate economiile, Dumnezeu mi-a purtat în continuare cu multă generozitate de grijă. M-a lăsat câteva luni să mă zbat, căutând, fără vreun rezultat, un serviciu și un adăpost, apoi mi s-a oferit, fără să fi visat vreodată, postul de asistent la Facultatea de teologie și un post de preot la o parohie în București cu casă parohială. Este casa în care înregistrăm acum. O casă boierească, în care am trăit bucuroși și liniștiți cu familia mea, iată de peste un sfert de secol. Simt parcă un pic frustrarea că nu este casa mea, păcătos ce sunt, dar mă repliez rapid gândului că este darul lui Dumnezeu. Este casa bisericii Sfinții Voievozi, unde slujesc ca preot tot de atâția ani.

– R. Rădulescu: Casă parohială.

– Pr. Coman: Dau slavă lui Dumnezeu, cu multă mulțumire, pentru cât am stat și pentru cât vom sta aici. Vă spun acestea din experiența mea. Dar toate acestea mi s-au confirmat și în experiența altora. Am la spovedit o doamnă vârstnică, la șaptezeci și ceva de ani, care mă biruie cu credința dânsei. Este ceva extraordinar. A pierdut în urma retrocedărilor casa în care stă de patruzeci și opt de ani și pe care ea o cumpărase, în urma retrocedărilor. Nu are nici cea mai mică îngrijorare, nu are nici cea mai mică supărare. Nu s-a gândit la nici o soluție sau la ce se va întâmpla. Liniștită, când s-a dat ultimul verdict mi-a spus: „Părinte, mulțumesc lui Dumnezeu că am avut unde să stau atâta timp, o să aibă grijă Dumnezeu unde o să stau și de acum înainte!” Aceasta este o atitudine creștinească. Într-o astfel de atitudine au loc și grija față de celălalt, și mila față de celălalt, au loc și dragostea, și simpatia, și compasiunea. Are loc timpul pentru celălalt, să stai de vorbă, să te întâlnești, să te bucuri. Cine are bani și averi, are foarte multe griji, nu mai are timp de nimeni și de nimic.

Mi-a devenit aproape o certitudine gândul că, în cele din urmă, bogații pier și săracii rămân, că semințiile celor bogați se pierd, nu se perpetuează, în timp ce ale celor săraci rodesc copii. Nu este deloc întâmplător! De altfel, statisticile arată că familiile bogate nasc copii putini, unu, doi cel mult, în timp ce familiile sărace nasc copii mai mulți, pentru că sunt mai largi la suflet, mai generoși. Paradoxal, cei săraci nu se sperie de venirea celui de-al treilea sau celui de-al cincilea copil, nu se îngrijorează, iar cei mai avuți se sperie. De ce? Probabil că le afectează un pic confortul sau probabil că se gândesc să ajungă avutul copilului. Se întâmplă, de multe ori, ca neamul celor bogați să se stingă repede. Sunt familii celebre de oameni bogați, ale căror neamuri s-au stins deja, la prima generație, cunoscuți de noi în veacul al XX-lea.

– R. Radulescu: Părinte profesor Constantin Coman, în final revenim la această întâmplare evanghelică, o întrebare care vine în minte oricui citește această întâmplare din Evanghelie: „Cine se poate mântui atunci?” Probabil că Apostolii au pus întrebarea în același spirit: de ce un bogat nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu? Mântuitorul Hristos dă un răspuns, pe care aș vrea sa ni-l explicați: „Mântuirea nu este cu putință la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință!“, adică, Dumnezeu îi mântuiește și pe bogați. In ce condiții?

– Pr. Coman: Păi, ce este mântuirea?! Trebuie să acceptăm că acest cuvânt a devenit inaccesibil ca sens, datorită prea desei folosiri. Mântuire înseamnă salvare, scăpare dintr-o situație negativă. In cazul strict teologic, mântuirea este salvarea omului de la stricăciune și moarte și ridicarea lui la nivelul unei existențe neperisabile și veșnice. Nu este cu putință acest lucru omului, pentru că omul, prin natura lui creată, este muritor. Singura lui posibilitatea de a deveni nemuritor este împărtășirea de o realitate nemuritoare. Acesta este Dumnezeu. Ca să rezum cât se poate de mult, voi trimite la Evanghelia după Ioan, unde se vorbește pe larg despre viața veșnică și despre accesul omului la aceasta. Singura cale este ca omul să se hrănească cu hrană cerească, spune Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre o pâine care coboară din cer, despre o apă vie etc. Dumnezeu oferă această hrană tuturor. Dar ca să-și împlinească rostul, darul trebuie nu numai să fie dăruit, ci și primit. Mântuirea echivalează, așadar, cu recuperarea relației cu Dumnezeu, pentru că din Dumnezeu vin resursele nestricăciunii și ale nemuririi. Omul nu se poate singur racorda la lumea lui Dumnezeu. Șansa aceasta îi este dată de Dumnezeu care se împărtășește pe Sine lumii și omului.

Sfântul Apostol Pavel vorbește pe larg despre mântuirea ca dar, nu ca reușită a noastră, nu ca performanță a noastră. Și bogații s-ar putea mântui. Dar de ce își riscă ei mântuirea? Pentru că stau cu spatele la Dumnezeu, atunci când Dumnezeu dă darul. Ei nu speră la Dumnezeu, nu nădăjduiesc, nu așteaptă din această direcție. Ei stau cu fața la bogăția lor, absorbiți exclusiv de posibilitățile pe care le oferă aceasta. Ei au așteptări exclusiv de la bogăția lor. Ori bogăția nu mântuiește pe nimeni. Nici virtutea nu mântuiește pe nimeni. Dumnezeu este Cel care mântuiește. Dumnezeu dăruiește darul extraordinar al veșniciei, al depășirii limitelor acestei vieți pământești. Este o taină mare. Vorbim, poate, prea ușor despre lucruri atât de mari!

Așadar, șansa mai mare de mântuire este a săracului, a păcătosului, a umilului, a neînvățatului, a celui lipsit pentru că pur și simplu acesta este mai deschis darului. Este mai deschis speranței care vine din afara lui și chiar dinafară acestei lumi. Nu este în mod necesar foarte aproape, dar are mai multe șanse, în timp ce bogatul nu are [la fel de multe] șanse. In toate calculele sale, bogatul se întemeiază pe propria avuție. Acolo sunt așteptările lui, acolo sunt idealurile lui, acolo sunt strategiile lui, acolo este viziunea lui pentru neamul lui, pentru țara lui. Dumnezeu nu mai are loc. Este o concurență amăgitoare, între oferta lui Dumnezeu și propria avuție.

Aș mai dori să spun un lucru: bogați nu sunt numai cei care au avuție materială, sunt și cei care au bogăție de orice alt fel. Puterea lumească este și aceasta o bogăție. Cultura lumească este și aceasta o bogăție. Poziția socială este și aceasta o bogăție. Sfântul Apostol Pavel dă același verdict în direcția acestor categorii: „…priviți chemarea voastră, fraților, că nu mulți sunt înțelepți după trup, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de bun neam” (1 Cor. 1,26). Orice avuție „consolidează” egocentrismul, egoismul, încrederea în sine, siguranța de sine, speranța în sine și-l închide pe om în sine.

***

– Pr. Coman: Am mai spus acest lucru. Avuția este cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu. De orice natură ar fi această avuție.

„Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona“, ca să cităm pe Sfântul Luca (16,13).

Mamona este un cuvânt de origine siriacă și înseamnă bogăție.

In viața omului, în inima omului, de fapt, bogăția face cea mai mare concurență lui Dumnezeu. Și nu numai lui Dumnezeu, ci și semenilor. Bogăția este un idol, adică un dumnezeu fals. Cine se închină bogăției se leapădă de Dumnezeul cel viu și adevărat. Cine se alipește de avuție, se convertește la un mod de viață egoist, egocentric, deși sistemul nostru existențial este unul teocentric. Dacă Dumnezeu este Creatorul lumii și al nostru, și rațiunea pentru care ne-a creat este aceea de a-I fi parteneri într-o relație de dragoste deschisă veșniciei, atunci când întoarce spatele lui Dumnezeu, omul se înscrie pe o traiectorie existențială greșită. Rămas cu fața la Dumnezeu, el se află pe traiectoria împlinirii sale, a sensului și a vocației sale esențiale, a rațiunii sale ultime de a fi. Omul este chemat să aleagă între Dumnezeul cel adevărat și viu, duhovnicesc, al iubirii jertfelnice, al iubirii celuilalt și zeul banului, Mamona, al iubirii de sine, al plăcerilor egoiste, al culturii materialiste, care slujește egoismul sinucigaș.

Mai este și o explicație tehnică, să spun așa, a faptului că în duminicile acestea revine atât de frecvent tema bogăției. In această perioadă se citesc fragmente din Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist Luca este foarte preocupat de problema bogăției, ca de altfel și de multe alte probleme sociale. Apropos, cei care se ocupă de problematica socială, politicienii noștri – pentru că ne aflăm într-o perioadă de campanie electorală – ar trebui să studieze foarte bine Evanghelia după Luca. Ar găsi aici o foarte complexă și bogată perspectivă asupra problemelor sociale. Desigur, discursul biblic este un pic radical. Politicienii iubesc un discurs mai nuanțat, mai diplomatic. Diferența vine de la obiectivul pe care și-l propune fiecare. Discursul biblic își propune să arate lumii adevărul, fără să urmărească să placă în vreun fel oamenilor, în timp ce limbajul politic caută cu preponderență să placă oamenilor.

– R. Rădulescu: La Mântuitorul Hristos vine, să zicem, un politician al vremii, un dregător, cum îi spune Evanghelia, care este preocupat și de viața de veci. Îl întreabă ce să facă? Mântuitorul îi răspunde dur, pentru că simte tonul lingușitor al dregătorului. Mi se pare că mesajul Evangheliei în legătură cu atitudinea omului față de ceea ce posedă, de ceea ce dobândește în lumea aceasta, puțin neluat în seamă, care se confruntă cu un eșec, constatăm în jurul nostru, că există preocupare doar pentru lucrurile materiale în viața aceasta, avem impresia chiar că ar fi ultimul scop. Toate eforturile noastre merg în direcția câștigului cât mai mare, a unui serviciu bun, a unei vieți confortabile. Cum să încadrăm mesajul Mântuitorului Hristos, în viața noastră plină de materialitate?

– Pr.  Coman: Întâi de toate, va trebui să privim cu luciditate și cu stăruință, să vedem dacă această cultură în care ne aflăm noi și care este generalizată, pentru că suntem într-o epocă a mondializării, este o cultură convenabilă cu adevărat. Așa cum ați definit-o și dumneavoastră, este o cultură a banului prin excelență, a confortului material, a folosului material, a consumului, a plăcerilor materiale și așa mai departe. Este o cultură materialistă prin excelență. Sunt puțini oamenii care și-o asumă lucid, conștient, în urma unei îndelungi reflecții. Toți suntem prinși ca într-un iureș de modul acesta de viață și nu ne mai întrebăm dacă, într-adevăr, este profitabil până la capăt. Deci, primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare om este să se întrebe dacă este mulțumit în adâncul lui de acest mod de viață, dacă îl satisface pe deplin.

Să nu mai vorbim despre faptul că această civilizație materialistă, a consumului material, este susținută de cei care beneficiază de pe urma ei, adică de cei care produc. In spatele diferitelor industrii se află o ideologie propagată pe toate canalele și susținută cu toate mijloacele posibile. Publicitatea s-a dezvoltat atât de mult, este atât de rafinată, încât strecoară în adâncul conștiinței noastre motivațiile unei astfel de vieți. Ne face să alergăm după himere, pe care nu le prindem, dar ne  consumăm viața întreagă,  alergând după  ele. Este o adevărată dramă. Oricine își poate da seama că nu averile nenumărate îi aduc bucuria, ci prezența unui suflet lângă el, a unui om, a mamei, a tatălui, a soțului, a soției, a copiilor, a vecinului, a prietenului. Un prieten nu-l poți plăti cu toate averile din lume! Ori, banul este cel care ne strică aproape toate prieteniile. Averile sunt cele care sapă între oameni prăpăstii adânci, între semeni, între frați, între părinți și copii. Nu este nici o filozofie în a înțelege acest lucru! Și totuși, o lume întreagă aleargă după bani! Mă întrebați cum este posibil?! Ce să spun, pare o lume în derivă, purtată de vânt pe valurile istoriei, ca o turmă de necuvântătoare. Îndrăznesc să spun lucrul acesta pentru că deseori mă simt pe mine și pe cei din jurul meu făcând parte din această turmă.

Sunt lucruri atât de evidente. Mântuitorul Hristos le spune cu atâta simplitate, cu atâta claritate, cu atâta fermitate, sentențios, încât nimeni nu poate comenta nimic, tocmai pentru faptul că lucrurile se pot certifica în propria existență.

Dacă ar fi cineva curios să facă un sondaj de opinie, în rândul celor bogați, la sfârșitul unei vieți pline de bogăție, și dacă aceștia ar fi onești, am avea mărturia eșecului lor existențial. Dar, la bătrânețe, nu-i mai caută nimeni pe acești oameni, pentru că nu mai slujesc cultura și ideologia bogăției, nu mai slujesc la altarul lui Mamona, ca să spunem lucrurilor pe nume.

(…)

Nu sunt de acord cu exegeții contemporani nouă, care cred că numai în anumite condiții bogăția este piedică în calea omului și a lui Dumnezeu. Nu, în toate condițiile, bogăția este o piedică. Omul bogat nu este milostiv, nu poate fi milostiv! Teoretic, desigur, dacă este înțelept și folosește bogăția pentru a face milostenie, atunci bogăția nu este o piedică în relația lui cu Dumnezeu. Nu avem exemple nici în Evanghelii, nici în istorie. Poate, foarte rare exemple. Ca să vedem că nu există excepții, să citim finalul Evangheliei de astăzi, unde Mântuitorul spune clar și fără echivoc: „Mai ușor trece o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu!” Există vreun echivoc aici? Există vreo clauză? Apar circumstanțe atenuante, care să ofere vreo șansă bogatului? Eu nu văd niciuna!

Mântuitorul Hristos este foarte clar și foarte radical. Aceasta este Evanghelia! Dacă rămâi agățat și de un capăt de ață, de un lucru care pentru tine este mai prețios decât Dumnezeu, ești un nefericit. Îmi amintesc un film, care a circulat foarte mult pe CD-uri: Ostrov se numește. Un film extraordinar, în care un călugăr foarte înduhovnicit este perceput aproape ca nebun de ceilalți, tocmai pentru că își asumase întru totul calea lepădării de lume. Acesta dă o lecție starețului său, care se atașase de niște ciubote, de o plapumă și de o saltea, pe care le primise în dar. Într-o noapte i le aruncă pe foc și în mare și-i spune: „Cât ești de lipit de aceste cizme, atât ești de departe și de nealipit de Dumnezeu!”.

Avem mărturia celor care îl trăiesc pe Dumnezeu, Ii trăiesc apropierea, trăiesc darurile fantastice ale întâlnirii sau ale apropierii sau măcar ale simțirii de la distanță a dumnezeirii. Ce pace, ce liniște, ce dulceață, ce bunătate, ce bucurie, ce prietenie, ce deschidere fantastică asupra omenirii, asupra lumii, ce ierarhie extraordinară a lucrurilor și a valorilor când ai o mică, fie și numai o mică percepție la nivelul simțirii Dumnezeului celui adevărat! La acest nivel, oamenii nu pot judeca scolastic și teoretic, conceptual.

Lucrurile nu se limpezesc la nivelul abordării teoretice sau al dezbaterii, ci la nivelul experienței. Stă la îndemâna noastră, a tuturor, să experimentăm bogăția? Să experimentăm un timp și lepădarea totală de avuție, sărăcia! Am experimentat bucatele bogate? Să experimentăm o lună și bucatele sărace! Am experimentat dănțuirea cu bucurie lumească? Să experi­mentăm și întristarea duhovnicească! Să le experimentăm, așa cum spune Hristos, dând, măcar pentru un timp, ce este al nostru săracilor. Să observăm ce se naște în noi! De altfel, ideologia despre care vorbeam ține sus drapelul libertății individuale și al dreptului de opțiune și alegere. Nu sunt, oare, demne de luat în seamă cuvintele lui Hristos, măcar la nivel experimental?! Ar fi pătruns atât de mult în conștiința omenirii acest Personaj, care este Iisus Hristos, dacă vorbele Sale nu ar fi avut relevanță în adevăr?

– R. Rădulescu: Se pare că este greu. Greu a fost și pentru dregător. După ce Hristos îl îndeamnă pe dregătorul bogat să vândă tot, îi mai spune „…vino după Mine!” Vă întreb, ce înseamnă acest îndemn, la ce îl cheamă Mântuitorul Hristos pe dregătorul dornic de veșnicie?

– Pr. Coman: Urmarea lui Hristos este un concept evanghelic esențial. A urma lui Dumnezeu, a urma calea lui Hristos este intrarea pe calea cea împlinitoare, pe traiectoria existențială corectă și sănătoasă. Care este calea lui Hristos, ne întrebăm? Calea lui Hristos este calea jertfirii de sine, calea crucii, a batjocoririi de către ceilalți, a neînțelegerii și a morții. Aceasta este calea lui Hristos! Asta înseamnă „...vino după Mine!” Lasă calea confortului, a bunăstării, a aparentei mulțumiri și împliniri și vino pe calea renunțării, pe calea sacrificiului de sine. Ești cinstit de lume, ți se dau onoruri, ești respectat, lăudat, ai un statut social pentru că ești bogat?! Calea lui Hristos este să fii gata să renunți la toate acestea și să primești din partea semenilor disprețul, batjocura, umilirea etc.

Paradoxal, aceasta este adevărata cale a împlinirii existențiale și a vieții celei adevărate, dacă mai preocupă pe cineva împlinirea în această viață! Toți suntem flămânzi după fericire și după bucurie, și le căutăm. Dar nimeni nu mai ia seama, nu se mai întreabă: „este aceasta calea care duce la bucurie?“ Sau, măcar, să-și propună să verifice și calea despre care vorbește Biserica, de două mii de ani, în numele lui Dumnezeu și în numele lui Hristos. De aceea îndemn, experimentați! Ascultați un cuvânt la biserică sau citiți Evanghelia, aplicați-l și vedeți! Veți gusta bucuria pe care nu ați avut-o niciodată! Dar noi nu reușim nici măcar să testăm. Vom constata, dramatic, că există potrivnicii! Există înlăuntrul nostru un monstru care se împotrivește acestor experimentări. Există o construcție înlăuntrul și în afara noastră, care se împotrivește să ne recuperăm traiectoria sănătoasă spre Dumnezeu.

(…)

Este greu. Este greu de unul singur. Nu poate omul singur. Este, însă, posibil cu ajutorul lui Dumnezeu: „Ceea ce la oameni nu este cu putință, este cu putință la Dumnezeu!”

Recuperăm, astfel, antropologia teologică, adică o înțelegere a omului, în care intră în calcul prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Omul, prin construcție, prin structura sa psihosomatică și prin vocația sa, nu este o ființă autonomă, suficientă sieși. Adică, vine de undeva, fără voia lui, și se duce undeva, dar nu știe unde va ajunge. Mărturisim, prin descoperirile dumnezeiești, că omul este o ființă în mâna lui Dumnezeu, nu numai la naștere și după moarte, ci în fiecare clipă a existenței sale. De aceea, recursul la Dumnezeu este necesar continuu, moment de moment. Poporul nostru are o vorbă: „Trăiește cu Dumnezeu sau trăiește fără Dumnezeu!” A trăi cu Dumnezeu, înseamnă a fi într-o raportare permanentă la Dumnezeu, cu simțul limitelor, cu implorarea și invocarea ajutorului lui Dumnezeu. Când omul va ajunge la această măsură, desigur, biruindu-și trufiile, atunci va înțelege ce înseamnă bucuria adevărată a ființei smerite, care este el însuși!

(Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, București, 2010)

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."