"Îmi imaginez că mă aflu într-o poiană de un verde uimitor de viu, un loc care se apropie cel mai mult de imaginea mea despre Rai. Soarele aruncă o lumină puternică, încălzind şi cel mai întunecat colţişor al sufletului meu. Ciripitul păsărilor întrece în frumuseţe cele mai faimoase simfonii izvorâte din mintea umană. În mijlocul acestei minunăţii se ridică o bisericuţă din lemn, atât de mică încât o pierzi din vedere dacă nu te concentrezi foarte bine. Însă Dumnezeu este aici în aceeaşi măsură ca şi în cea mai mare catedrală a lumii. De fapt, cum ar putea să fie mai puţin, nu El a creat această capodoperă?

Păşesc timid pe cărăruia din piatră, spre cântecul ce-mi face timpanul să vibreze din ce în ce mai tare. Mirosul de tămâie mă îmbie şi îmi pătrunde toată fiinţa. Este mirosul cel mai frumos din lume. Cred că dacă Dumnezeu foloseşte vreun parfum, aşa cum folosim noi, acesta ar mirosi a tămâie. Am ajuns în faţa unor trepte. Par foarte şubrede şi vechi, dar le urc, cu nădejdea că Dumnezeu nu m-ar lăsa să cad chiar la intrarea în casa Lui. Mă închin, fac trei plecăciuni, sărut uşa şi intru. De îndată ce trec pragul, sentimentul că Mântuitorul este aici îmi bucură tot sufletul. Uit de tot şi de toate, de grijile şi stresul de zi cu zi şi îmi las mintea să se umple de Dumnezeu. Aici n-am voie să mă gândesc la altceva.

Păşesc în linişte, ca o pisică, şi îngenunchez undeva în dreapta, lângă un stâlp de lemn pe care stă agăţată icoana Maicii Domnului, pe care o sărut de bun venit. E veche, se cunoaşte că timpul a trecut peste ea, dar Maica Lui Dumnezeu este acolo, mă priveşte. Sărut covoraşul cu fruntea. Sunt singurul din biserică, dar e atât de linişte încât am senzaţia că sunt singurul om rămas pe Pământ. Un preot mărunţel iese din Altar şi începe să citească din Evanghelie. Barba albă şi ridurile adânci de pe chip mă fac să cred că este aici de la facerea lumii. Are în ochi curăţenie şi linişte. A văzut şi a auzit de toate, aşa că nimic nu îl mai poate tulbura. Sau poate că nu a văzut nimic, dar simplul fapt că şi-a petrecut toată viaţa aici i-a pictat pentru totdeauna aceste epitete pe chip.

Aş vrea să pot lua cu mine această seninătate a lui şi să o lipesc pe feţele tuturor oamenilor de pe Pământ. Ce frumoasă ar fi lumea atunci! Aş dezlipi sprâncenele tuturor locuitorilor acestei planete încruntate. Dumnezeu nu vrea să ne vadă îngrijoraţi, Dumnezeu vrea să ne iubim. Atâta tot. Să ne lăsăm grijile în seama Lui. Ce simplu este totul şi totuşi ce mult ne complicăm. Bătrânul preot împodobeşte slujba cu o predică despre iubire. O spune cu multă însufleţire, de parcă s-ar afla în faţa unei catedrale pline de credincioşi, deşi eu sunt singurul care asistă la slujbă. Mă simt privilegiat şi fericit că deţin singurele timpane care aud o aşa frumoasă predică. Încheie cu "Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi" şi se retrage în Altar. Mai întârzii câteva minute ca să mă reculeg, sărut toate icoanele, apoi mă închin şi ies în soare. Mă minunez din nou de peisajul mirific, de parcă ar fi prima oară când îl văd. Mai merg câţiva metri şi mă întind în iarbă cu faţa către cer şi cu palmele împreunate la ceafă.

Aş vrea să rămân aici pentru totdeauna, dar trebuie să mă întorc în "civilizaţie". Numai că de data asta am sufletul mai bogat."

(Luchian Abel)