Albul cel mai alb, alb de zăpadă cu scânteieri de oglinzi sfărâmate, se întinde până departe, până acolo unde primeşte îmbrăţişarea cerului de peruzea... Mii de raze se frâng şi renasc din albul zăpezii. Ţin ochii întredeschişi, ca atunci când bucuria e prea mare pentru pleoape, şi de prea mult frumos şi alb şi pur, răsar de sub ele scânteieri umede şi calde. Parcă mi-e teamă să fac vreo urmă prin neaua ca o pulbere de mătase. Cum să profanez acest sanctuar cu paşii mei nesiguri, şovăielnici?...Cum să merg singură pe un drum atât de alb? Poate doar în zbor...sau în braţe lui Iisus, cu tâmpla lipită de pieptul Lui, pe care atunci, demult, se rezemase Apostolul Iubirii...

Ce mult aş vrea să-mi fac veşmânt pentru Veşnicie la fel de alb, la fel de strălucitor!...O şoaptă răzbate blând printre gândurile mele:,,De ce vrei străluciri trecătoare? De ce te mulţumeşti doar cu anotimpuri albe? Unde ţi-este dorul de Anotimpul Etern pe care-l purtai în suflet când te-am găsit cu sufletul zdrobit în praful drumului?!...De ce e iarnă în sufletul tău? De ce laşi florile iubirii în gerul nemilos? "

... Am tăcut şi-am plâns de dor...şi-am suspinat într-un târziu:

,,O, Doamne, mi-a fost prea dor!...Mi-a fost prea greu! Mă amăgeam visându-Te...Mă amăgeam crezând că nu mai e nimic mai alb decât zăpada...Credeam că la capătul iernii mă aştepţi cu braţe de zori înrouraţi...Dar, Tu...Tu, Iisus, stăteai trist şi-ngândurat, într-un colţ uitat al sufletului meu...şi acolo mă aşteptai să revin, în locul primei noastre întâlniri...Iartă-mă că am uitat că picăturile rubinii ale Iubirii Tale, îmi pot broda cel mai alb şi mai strălucitor veşmânt...Mi-aplec fiinţa , ca un ghiocel, spre acest alb trecător al zăpezii, ce ascunde doar pământ, doar tină, şi Te rog picură-mă cu albul tău veşnic...şi pune-n mine Anotimpul Veşniciei!..."

(Mariana L.)