L-am cunoscut pe Dumnezeu acum 6 ani. Aveam nevoie de ajutor şi am ajuns la Biserică. Am cumpărat mai multe cărticele pe care le-am citit cu drag şi care m-au făcut să revin. Într-o zi am intrat în catedrala din Galaţi să mă-nchin. Stăteam şi mă uitam la pictura frumoasă şi-mi plăcea, era linişte şi răcoare.

Îmi veneau în minte păcatele pe care le făcusem şi mă mustra conştiinţa. Am început să-mi cer iertare lui Dumnezeu pentru fiecare mare păcat în parte. Şi când spuneam "Doamne iartă-mă că am fost aşa....." mi-au dat lacrimile. Simţeam aşa o căldură în mine şi simţeam că Dumnezeu mă iartă şi că mă înţelege, şi continuam să-i zic toate câte le avea pe suflet. Şi tot plângeam cerându-mi iertare cu părere de rău dar parcă mă şi bucuram, nu mai trăisem niciodată sentimentul acela, deşi aveam cam 19 ani.

Nu-mi venea să mai plec, aş fi stat în continuu. Ceva se întâmpla cu mine, mă apropiam de Dumnezeu. Sau mai bine spus El venea către mine, El mă ierta, El mă primea înapoi cu braţele deschise.

Seara acasa mă rugam în faţa icoanei învierii şi stăteam şi câte o oră câteodată, şi-mi placea. Mă rugam şi eu cum ştiam. Citeam rugăciunile de seară, citeam un acatist, mă rugam pentru familie şi pentru prietenii mei şi pentru alţii. Înca n-aveam un duhovnic, nu ştiam prea multe de Dumnezeu sau de Biserică, doar ce citisem prin cărţi. Când mă rugam îmi dădea Dumnezeu linişte în suflet şi-mi venea să plâng aşa lin şi uşor. Simţeam că lui Dumnezeu îi e milă de mine.

Ziua citeam multe cărţi bisericeşti iar seara mă rugam. Eram la început.

Cu cât trecea timpul, la rugăciune seara plângeam mai rar, stăteam mai puţin, începuse să-mi fie lene sau să n-am chef. Observam aşa cum parcă dădeam înapoi, simţeam că sunt mai rău pe zi ce trece, vroiam să fie ca înainte, să mă bucur mereu, să mă rog cu putere şi linişte, să stau târziu şi să vorbesc cu Dumnezeu.

Eram puţin demoralizat, dar am înţeles mai târziu că fiind la început, Dumnezeu mi-a dat să gust din marea bucurie a iubirii Lui ca o mostră, ca să mă încurajeze, să mă facă să-mi doresc foarte mult să fiu lângă El, să lupt ca să fiu bun, să lupt să nu mai greşesc, ca să ajung iar să dobândesc de data asta şi prin eforturile mele, bucuria împărăţiei cerurilor.

Acum era mai greu, îmi simţeam neputinţa şi slăbiciunea trupului foarte puternic. Adormeam la rugăciune, nu eram atent, mâncam mai mult seara, nu mai plângeam la rugăciune aproape deloc, şi mă simţeam păcătos. Asta mă făcea să-mi dau seama de păcatele şi neputinţele mele şi mă făcea să fiu mai umil, mai smerit.

De atunci şi până astăzi n-am trăit mari schimbări la rugăciune. Vin seara şi mă aşez în genunchi, îmi cer iertare pentru ce am făcut rău, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a ieşit bine şi apoi spun rugăciunile începătoare, Crezul, Psalmul 50, câteva rugăciuni către Maica Domnului şi apoi mă rog pentru soţia mea şi pentru fetiţa noastră, pentru părinţii noştri, pentru naşii noştri de botez şi de cununie, pentru părintele duhovnic, pentru finii noştri, pentru copiii necăjiţi din orfelinate, pentru cei de pe străzi, etc.

De multe ori spun rugăciunile mecanic, deşi încerc să fiu atent, dar se-ntâmplă să am şi bucuria când îl simt pe Dumnezeu aşa de aproape încât parcă se uită direct la mine din icoană şi-L simt foarte prezent. Atunci mă rog cu putere, atunci parcă mă rog cu dragoste, atunci mă rog din inimă, atunci parcă nu m-aş mai culca.

De vreo doi ani înainte de a mă culca îmi scriu întru caieţel pe scurt păcatele pe care le-am făcut în ziua aceea, apoi când vine momentul să mă mărturisesc părintelui, fac un rezumat cu toate şi le-nvăţ pe de rost şi apoi mă duc la Biserică.

Mă rog şi dimineaţa cu drag, atunci sunt mai lucid, sunt atent şi mi-e inima mai apropiată de Dumnezeu dar puţin împovărată de grijile zilei care începe. Mă rog când îmi aduc aminte şi-n timpul zilei, cerându-mi iertare sau cerând ajutor. Am încercat să mă rog zicând "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul" dar de multe ori mi-e greu şi nu mă pot concentra. Am avut şi momente în care puteam să mă rog şi tare mă bucuram.

Eu cred că inamicul cel mai mare a rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu este mâncarea. Când sunt sătul de mâncare şi cu burta plină atunci nu mă pot gândi la Dumnezeu.

Voi cum vă rugaţi ? Ce bucurii aţi avut la rugăciune ? Mi-ar place să împărtăşească fiecare experienţa sa, poate aşa învăţăm mai multe unii de la alţii.

(Balan Claudiu)