Pana in acel moment eu niciodata nu ziceam ca vreu sa am un prieten, cel putin nu pana la facultate, dar nu stiu ce mi se intamplase. Bun, dupa vreo 3-4 luni de plans in fata lui Dumnezeu, El a facut in asa fel incat parintii mei sa stea mai mult acasa, sa se apropie de mine, in special mama sa discute orice cu mine.

Ei bine, dupa acest eveniment a disparut dorinta de a avea un prieten, nu mai vroiam pe niciun baiat... atat de bucuroasa eram de reintoarcerea parintilor mei! Iar Dumnezeu a facut in asa fel incat m-a ferit de baieti si nu am avut niciodata niciun prieten cu toate ca asta imi doream mai demult si tot El a stiut de fapt ca parintii mei imi fac mai mult bine decat orice baiat si ca poate inca nu e vremea sa am un iubit cu toate ca alte fete la 17 ani au fara numar. Cu toate ca o urma de gelozie fata de cei care au sot/sotie/prieten(a)…tot mai am, dar trebuie sa treaca, ma simt incomod cand citesc ceva despre casatorie sau dragostea intre 2 oameni.

Dumnezeu stie tot ce avem noi nevoie si daca ii cerem un lucru care ne poate dauna, El ne va da intotdeuna ceva bun in loc. Dupa asa o intamplare am incredere in Dumnezeu ca imi va da si un baiat (credincios, serios pe care sa-l aleg din iubire, nu din disperare), insa doar la timpul potrivit. Acum sunt atat de bucuroasa ca nu m-am stricat, ca stau iar de invatat!

(Filofteia)