Mă ruga să nu o uit

Iubeşti? Poţi spune cu adevărat şi din toată inima că iubeşti? Înţeleg… Nici eu nu pot. Poate e de înţeles! Suntem doar oameni neînsemnaţi, trecători printr-o viaţă grea, iar minunea candidă a acestui sentiment pur divin poate că ne aşteaptă, cu sublimă răbdare îngerească, numai în Împărăţia Lui cea prealuminată... Şi pe cine ai iubi, dacă ai putea să iubeşti curat? Ei, nu-i nimic! Timpul cel înţelept le va linişti pe toate…

Sunt Cătălin, doar Cătălin, un simplu elev, un copil mărunt, ca oricare altul, care a primit aievea darul mărăţ de a iubi şi de a ierta, prin harul Lui cel nestemat. Dar mica soarta mea, stăpâna luptelor mele îndelungi, e una neobişnuită şi severă, pe care nu am putut-o înţelege încă: păcătosul de mine am primit încă şi osânda înfricoşătoare de a nu putea iubi neprefăcut pe nimeni, din cruzimea unei deznădejdi care mă orbeşte în aşa fel încât nu mai pot vedea florile frumoase dintre buruienile meschine ale unei grădini cândva magnifice. Şi oare cei dintâi copii cuminţi ce părere ar avea despre Grădina pe care au părăsit-o în mare grabă, în urmă cu mult timp necăjit?… Şi I-ar mai fi greşit dacă ar fi văzut câtă durere şi ură s-a încuibat în luminata lume? În fine…

De ce nu pot fi şi eu sincer cu mine mai mult de două zile chinuite la rând, ca să mă pot bucura deplin, copilăreşte - căci copii iubesc cel mai mult şi cel mai dulce - de prietenii minunaţi pe care mi i-a hărăzit Domnul? Sunt oameni gingaşi, blânzi, pe care numai prin voia Lui puteam să îi cunosc în viaţa aceasta curioasă. Sunt un neisprăvit… Nu sunt în stare să-I mulţumesc cum se cuvine, deşi îmi doresc mult    să-mi cobor fruntea la pământ şi să-I închin tot duhul meu. Nu mă lasă tristeţea care, ca un demon, se joacă  prosteşte cu sufletul meu… Am momente când aş fi capabil să mor în culmea fericirii, cu zâmbetul împietrit pe buze, pentru cei pe care îi iubesc şi, din păcate, momente… momente când mă retrag în umbra nesfârşită a unei dureri egoiste, sfâşiat de nelinişte cumplită şi de milă pentru mine. Iar Marie era cea dintâi între prietenii mei cei mai de seamă…

Am privit-o fugar în ochişorii ei albaştri şi dulci, cu feţioara ei cea prea luminată şi frumoasă şi simţeam cum totul devine alb şi pur în sufletul meu cel atât de suferind. O frământare dureroasă ca un jughi îmi spunea şoptit că aceasta e ultima, dar ultima oară când aveam să mai trăiesc umil în preajma răsuflării ei calde! Mi-aş fi dat fără şovăire nătângă toată viaţa pribeagă doar ca să nu o pierd în zadar pe ea, pe blânda şi scumpa mea Marie. Toată pulberea deşertului de sentimente se trezea în mine atunci, ca o furtună aprigă: eram eu, eu cel bun şi voiam să lupt cu orice rău ca să nu o pierd pe Marie. Aş fi strâns-o în braţe, ca într-o ultimă noapte de iubire, şi aş fi sorbit-o din priviri o vecie şi jumătate… Ea încremenea. Tăcea, lacrimile mici curgându-i amare şi sticlind pe obrazul rumen, şi pe buzele reci ca fiorul nopţii. Am luat-o de mânuţa uscăţivă, am strâns-o la pieptul bătând nebuneşte, iar părul ei lin îmi mângâia braţul tremurând de teamă… Plângeam şi eu şi îmi aminteam toate fericirile şi toate durerile pe care mi  le-a adus dragostea acestei fete sfinte…

Doamne, te rog nu mi-o lua pe Marie! Ea mă face mai bun, ea mă ajută pe mine să-i ajut pe cei dragi… În ea e dragostea mea toată!… Bine… Am înţeles… Trebuie să te iubesc pe Tine mai presus de Eva mea. Am încredere că vei avea Tu grijă şi de mine şi de ea! Aceasta e ultima noastră dimineaţă împreună, de primăvară însorită.

de Ion Catania Vlahu