În Eden.

Imediat după încheierea creaţiei, după ce i-a dat omului porunca înmulţirii şi în stăpânire întreaga lume, Dumnezeu S-a preocupat de hrănirea lui. „Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră»” [Facerea 1, 29]. Deşi făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiinţă eminamente spirituală, omul, datorită componentei sale materiale, avea nevoie de hrănire. Creatorul omului este totodată Creatorul hranei sale. Hrana l-a precedat pe om, ea exista deja în momentul facerii lui. Dumnezeu pregătise omului toate cele necesare vieţuirii, aşa cum pregăteşti la aşteptarea venirii pe lume a unui copil. Îşi vădea şi în acest chip caracterul patern! Totodată, este de observat cum hrana destinată atunci omului era numai vegetală, şi anume purtătoare de sămânţă. Sămânţa era aceea care permitea să se recunoască dacă o plantă era sau nu era bună de mâncat. Căderea va aduce şi o schimbare a „meniului”. Mai întâi, Dumnezeu, supărat, îi spune lui Adam că de-acum hrănirea sa va cere multă trudă; apoi, ca alimente îi pomeneşte iarba (o coborâre de la roadele aeriene ale pomilor la nivelul solului) şi pâinea (aşadar, pentru prima dată apare prelucrarea alimentelor primare, printr-o muncire a lor: îmblăcire, măcinare, frământare, coacere).

Sfântul Efrem spune că în Grădina Slavei, Adam a fost dotat, îmbogăţit, cu tot felul de prestigii, printre care şi acela al hranei (Imnele Paradisului XIII,3). Poetul consideră, aşadar, hrana ca pe un prestigiu. Aceasta poate explica cum a fost posibil, mai târziu, ca Hristos să Se constituie pentru om într-o hrană (hrana euharistică).

Masa lui Avraam [Facerea 18].

Dumnezeu S-a arătat lui Avraam la stejarul de la Mamvri, într-o zi pe la amiază, sub forma a trei Oameni (Îngeri). Avraam I-a ospătat cu azime proaspăt frământate şi coapte din făina cea mai bună, cu unt, cu lapte şi cu un viţel tânăr şi gras, gătit în grabă. După cum se poate vedea, hrana provenea din toate cele trei categorii: vegetale, lactate şi carne. Nu se pomeneşte nimic despre băutură. În timp ce Dumnezeu mănâncă, Avraam şi Sarra nu stau la masă cu El, ci numai în preajmă, întru slujire. Între Domnul şi Avraam are loc o convorbire memorabilă. Temele sunt de o mare încărcătură existenţială. Sarra cea stearpă, prin binecuvântare divină, va naşte fiu la vârstă înaintată. Sodoma şi Gomora vor fi date pierzării pentru păcatele lor (şi acum are loc extraordinara „târguială” a lui Avraam cu Dumnezeu pentru salvarea celor două oraşe). Şi încă un lucru foarte important: din acest moment Avraam devine strămoş comun al multor neamuri [Facere 22,18], acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care, iconic şi iconografic, îl aflăm acum în rai, adăpostind la sânul lui („sânul lui Avraam” – Luca 16, 22] pe cei drepţi.

Nunta de la Cana Galilei [Ioan 2, 1-11].

La masa sărbătorească şi ceremonială de la Cana a împlinit Iisus Hristos prima Sa minune menţionată în Evanghelii. Hristos a venit la această masă după cele 40 de zile de post încununate de biruinţa asupra diavolului, ale cărui ispitiri le-a respins. Iisus nu a operat minunea introducând materii noi, nemaivăzute sau nemaiîntâlnite, străine creaţiei iniţiale, ci a lucrat transformând semnificativ şi profetic materii deja create, pentru a arăta că este nu numai creatorul, dar şi stăpân atotputernic asupra lor mereu. Nunta de la Cana reprezintă „un prim semn” vizibil de realizare a epocii mesianice aşteptate (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Evanghelia Concordantă sau Diatessaron XII,2). Transformarea apei în vin a fost o transformare reală, dar, în acelaşi timp, o transformare cu conotaţii eshatologice, sugerând cum, la sfârşitul veacurilor, creaturile, în primul rând oamenii, vor fi reînnoite de o manieră asemănătoare cu cea a apei la nunta de la Cana. Totodată, la un orizont mai apropiat, această transformare spune despre posibilitatea şi necesitatea transformării omului vechi în om nou, prin Hristos.

Minunea de la Cana îşi arată aspectul său euharistic, mai ales dacă este pusă în relaţie şi cu minunea înmulţirii pâinilor [Ioan 6, 1-15].

Nunta de la Cana este pusă de Sfântul Efrem în legătură cu parabola nunţii fiului de împărat [Matei 22, 1-10]. Oamenii L-au invitat la nuntă şi Iisus a acceptat; El îi invită acum, la rândul Său, la masă (cea euharistică), iar ei Îl refuză sub diferite pretexte. Dacă El s-a lăsat invitat la masă de nişte oameni, cu atât mai mult sunt vinovaţi oamenii care refuză invitaţia Sa la masa euharistică, care este tot o masă de nuntă, una mistică.

Cina cea de Taină [Matei 26, 20-30 // Marcu 14, 17-26 // Luca 22, 14-39 // Ioan 13, 2-18,1].

Cina este un moment crucial al istoriei mântuirii, practic masa cea mai importantă din toată istoria mântuirii, când are loc o trecere decisivă, radicală, de la lumea Vechiului Legământ spre cea a Noului Testament. Două alimente esenţiale marchează această trecere: mielul pascal şi pâinea. Euharistia (Trupul şi Sângele lui Hristos) şi Crucea (Pomul Vieţii cu Rodul lui – Hristos) înlocuiesc mielul pascal, pâinea azimă şi ierburile amare ale evreilor (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Fecioriei XI,9). Mielul nu va mai fi de-acum mijloc de jertfire, ci numai o amintire de Mielul adevărat - Hristos, care S-a jertfit o dată pentru totdeauna, ca ultimă jertfă sângeroasă adusă de om lui Dumnezeu. Iar pâinea-azimă va fi înlocuită cu Pâinea (dospită) - Trup al lui Hristos. (Conotaţiile simbolice ale prezenţei sau absenţei plămadei sunt importante.) Hristos a împlinit la Cină cele alimentare ale Paştelui vechi evreiesc, pentru a instaura hrănirea nouă, spirituală, a Paştelui cel nou, mântuitor.

Încărcate de semnificaţii şi, ca atare, de luat în seamă sunt şi cele câteva mese luate de Hristos cu ucenicii Lui în perioada dintre Înviere şi Înălţare. Sunt întâlniri la care, între altele, Hristos, mâncând, a vrut să-i convingă pe Apostoli de realitatea trupului Său înviat, de faptul că nu este o nălucă.

Cina de la Emaus [Luca 24, 13-32].

Suntem curând după Înviere, în chiar ziua Învierii. Seara, după un drum mai îndelung făcut împreună cu Iisus, fără să-L recunoască, la masă, după binecuvântarea şi frângerea pâinii, Luca şi Cleopa, doi dintre ucenicii Lui, au văzut că este El. El li S-a descoperit. Şi atunci ei şi-au amintit cum ardea în ei inima lor înainte, în timp ce mergeau pe cale şi El le tâlcuia Scripturile.

Cina cu peşte şi miere [Luca 24, 36-49].

În aceeaşi seară, Iisus intră în cenaclul apostolilor, binecuvântându-i: „Pace vouă!” [36]. Cere de mâncare şi primeşte o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere, pe care le mănâncă „în faţa lor” [41-43]. La Marcu [16, 14] se spune numai că a venit pe când ei şedeau deja la masă.

Prânzul cu pâine şi peşte de la Marea Tiberiadei [Ioan 21, 9-23].

Iisus apare între ucenici şi le cere de mâncare, iar aceştia nu au ce să-I dea, pentru că nu prinseseră deloc peşte în noaptea aceea. La îndemnul lui Hristos pescuiesc din nou, acolo unde le arată El, şi de data aceasta li se rupe mreaja de mulţimea peştilor prinşi. O lectură atentă, ne arată că peştele care le este dat de Hristos ca să-l mănânce la început nu este din peştele pescuit de ei, este un altul, al Lui, fript pe jăratec. Nici pâinea nu este cea a Apostolilor. Hristos cere hrană obişnuită, oferind în schimb o hrană cu caracter euharistic. Acum are loc dialogul celebru cu Petru, care este întrebat de trei ori dacă-L iubeşte pe Domnul, şi de trei ori îşi afirmă el iubirea, după care i se spune: „Paşte oile mele!”.

Unele mese se petrec la prânz (la Mamvri, la Marea Tiberiadei), dar cele mai multe seara (Nunta de la Cana, Cina cea de taină, Cina de la Emaus, cina cu peşte şi miere). Toate produc o mare bucurie, prin prezenţa lui Dumnezeu şi prin lucrarea aferentă. Toate sunt purtătoare de taină, sunt mistice, dar prilejuind, de fiecare dată, descoperiri importante în legătură cu Dumnezeu sau cu destinul umanităţii. Toate aceste mese sunt însoţite de o luminare în ceea ce priveşte realitatea învierii cu trupul a lui Hristos, precum şi a înţelegerii Scripturilor [Luca 24, 45]. La Emaus şi la Marea Tiberiadei, Iisus nu a fost recunoscut de la început, ci ochii li s-au deschis apostolilor numai în momentul în care El a mâncat cu ei. Dar revelările care se fac sporesc taina, nu o diminuează. Toate au fost mese care conduceau simbolic sau tipologic către masa euharistică. Totodată, în acest fel, este pusă în evidenţă componenta cognitivă, revelatoare, a actului de hrănire. Jertfa euharistică nesângeroasă se aduce pe masa altarului, masă esenţială, străjuită de Pomul Vieţii - Crucea, cu Fructul ei dătător de viaţă - Hristos. Masa altarului masa la care Hristos invită continuu pe toţi cei botezaţi. Şi ea ar trebui să fie modelul şi ţinta tuturor meselor.

La rândul ei, masa euharistică este cea care apropie în chip decisiv de Masa Împărăţiei. De la masa altarului până la masa lui Iisus, ca masă a Împărăţiei, drumul este direct. Omul va continua, într-un fel, să se hrănească şi pe lumea cealaltă, urmând promisiunii lui Hristos: „de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până in ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu” [Matei 26, 29 // Marcu 14, 25 // Luca 22, 18]. Masa Împărăţiei este pusă de Dumnezeu în rai [cf. Luca 22, 30]. Aşadar, adunarea celor aleşi în paradis este imaginată ca o masă: Masa Împărăţiei, masa sfinţilor. În literatura patristică, Masa Împărăţiei apare ca un ospăţ fără pereche, neobosit (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Paradisului IX,9), un festin. Ea este o masă a „sfinţilor” (a celor destoinici, a celor câştigători, a celor care au reuşit să ajungă cu bine la liman), pregătită de Fiul lui Dumnezeu pentru cei botezaţi, în care El a pus lumina Sa. Creştinii toţi sunt invitaţi. A te ospăta la masa Împărăţiei reprezintă o răsplată pentru faptele bune din această lume. Ospăţul lui Iisus este cast şi frumos, spre bucurarea poporului Său. Toţi cei întristaţi vor fi odihniţi de suferinţa lor.

Există o foame a trupurilor, dar există şi o foame a sufletului. Or, în rai, spre deosebire faţă de pământ, sufletele sunt acelea care mănâncă. De fapt, se poate vorbi mai degrabă de a gusta decât de a mânca, căci o cantitate mică produce saţietate. De altfel, mai toate rugăciunile care se fac de Biserică cu prilejul binecuvântării diferitor ofrande pomenesc de gustarea lor. Desigur că gustarea este desăvârşit împlinită în împărtăşirea din Potirul euharistric. Celora care vor să ajungă la gustarea din rai li se recomandă să înceapă a se comporta astfel faţă de mâncare încă din această viaţă, căci hrana a fost dată de Dumnezeu „spre gustare cu mulţumire” [1 Timotei 4, 3]. Alimentele paradiziace au proprietăţi cu totul speciale. Roadele din rai sunt o comoară oferită culegătorului lor.

Între toate mesele menţionate există trimiteri şi legături reciproce mai evidente sau subînţelese. Participarea lui Hristos la masa de la Cana aminteşte prin implicaţiile sale de participarea Sfintei Treimi, în chipul celor trei îngeri, la masa lui Avraam, la Mamvri [Facerea 18, 1-8], sau la cea a lui Lot [Facerea 19, 1-3]. Un arc spiritual cu un puternic conţinut soteriologic uneşte prima şi cea din urmă masă a lui Hristos luată cu oamenii în perioada misiunii Sale vădite. De la apă la vinul cel bun – la Nuntă, de la vin la Sângele euharistic al lui Hristos – la Cină, acestea sunt treptele scării care urcă din această lume la rai.

Comunicarea.

Este de o intensitate maximă la aceste mese cu Hristos. Hrana devine tot mai spirituală şi, totodată, se însoţeşte cu cuvântul decisiv al lui Dumnezeu. Binecuvântarea are şi ea acest rol de însoţire cu cuvântul cel bun. Sunt cuvinte care, într-un fel, fixează cursul istoriei. Totodată au loc transformări importante, transfigurări, atât la nivelul persoanelor, cât şi la acela al unor materii: Sarra din stearpă devine fertilă, apa devine vin, pâinea şi vinul devin Trup şi Sânge.

Există, aşadar, un lanţ de mese împărăteşti: masa lui Avraam – masa Nunţii de la Cana – masa de la ultima Cină (reluată continuu în Biserică prin Euharistie) – masa Împărăţiei (masa sfinţilor). De fiecare dată Dumnezeu participă, de fiecare dată consecinţele existenţiale sunt decisive pentru omenire, pentru mântuirea ei. Şi asta pentru că Dumnezeu pe de o parte Se descoperă, Se dezvăluie, iar pe de altă parte şi descoperă, revelează adevăruri de credinţă importante. Toate aceste mese sunt actualizate şi se regăsesc în chip iconic în masa euharistică!

Conţinutul spiritual al unui act biologic.

De la bun început, hrănirea a fost încărcată cu o componentă spirituală: „Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” [Facerea 2, 9]. Trebuia, aşadar, ca omul să se hrănească fizic (cu fructe), dar şi spiritual (cu privirea). Căderea va fi şi ea atât fizică, cât şi spirituală: moarte, dar şi dispoziţie spre păcătuire.

Există o hrană pentru trup şi o hrană pentru suflet, o hrănire fizică şi una spirituală. Se cere ca omul să ajungă la dreaptă măsură, la echilibru, să păstreze o bună proporţie între cele două. Omul, mai ales cel necredincios, are prea adesea tendinţa de a se îngriji mai mult de trupul său decât de suflet. El vrea să transforme orice masă într-o mare plăcere trupească, neglijând componenta spirituală.

Întruparea lui Hristos şi parcursul Lui istoric au făcut ca lumea să capete o conştiinţă mai clară asupra conţinutului spiritual al hranei, conţinut care de altfel şi sporeşte. Apoi, cu Învierea, se face pasul mai departe, hrana căpătând o încărcătură pascală, caracterizată prin jertfă şi răscumpărare. Hrana este chemată de-acum să contribuie decisiv la transfigurarea omului. Pentru a se ajunge la această hrană spirituală numai natura nu este suficientă, mai este necesar a se adăuga credinţa şi voinţa omului. Hristos a adus o hrană nouă, de folos, care presupune maturitatea spirituală a credinciosului. De aceea, El a venit în trup în lume numai atunci când a considerat-o coaptă şi pregătită, din acest punct de vedere. Chiar dacă S-a lăsat hrănit de om, Hristos este forţa hrănitoare a întregului univers şi hrana supremă a celor care-L recunosc ca Mântuitor. O hrană cu consecinţe eshatologice fericite. Dar pentru a ajunge la Înviere şi pentru a aduce pe om la posibilitatea de a birui moartea, Hristos S-a făcut pentru o clipită pe Sine Însuşi hrană pentru moarte, înlocuindu-l pe Lazăr, pe care-l înviase, după cum comentează Sfântul Efrem Sirul. După ce hrana capătă pe parcursul istoriei omenirii o încărcătură spirituală tot mai mare, ea devine în rai eminamente spirituală.

Cei atenţi ajung să constate funcţionarea unui soi de principiu al compensării hrănirii fizice prin hrănire spirituală, unde şi reciproca este adevărată, în sensul că abundenţa hranei fizice scade puterea de asimilare a hranei spirituale.

Două ar fi principalele componente ecleziale ale hrănirii spirituale: Euharistia şi cuvântul lui Dumnezeu.

Euharistia. Hrana trupească rămâne, în creştinism, numai un punct de plecare. În viziune creştină tradiţională, hrana conduce spre Euharistie, hrană transfigurată, pogorând din altă lume. Sfântul Efrem Sirul chiar o numeşte pâinea îngerilor. Pâinea şi vinul sunt materiile privilegiate ale acestei hrăniri. În viaţa de toate zilele, în calitatea lor de simple alimente, pâinea întăreşte, iar vinul bucură inima omului [cf. Psalmul 103, 16-17]. În Euharistie esenţial este faptul că pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Hristos. Dacă pâinea şi apa sunt alimente indispensabile pentru viaţa pământească (ele constituie singura alimentaţie în temniţele austere, de pildă), pâinea şi vinul euharistic (care constituie adevărate minuni) sunt alimente indispensabile pentru viaţa veşnică. Cele dintâi hrănesc fizic la limita supravieţuirii, cele din urmă satură spiritual deplin.

Se mănâncă în Euharistie mai mult decât pâine şi vin, se mănâncă Viaţa care este Hristos [„Eu sunt... Viaţa” – Ioan 14, 6]. Este o hrană care asigură nu numai viaţa zilnică, dar şi pe cea veşnică, o garantează, într-un fel. Pâinea euharistică este un elixir al vieţii (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii Domnului XIX,16), iar Potirul euharistic este un potir al vieţii, fiecare picătură a conţinutului său fiind purtătoare de viaţă. Acest Potir este alimentat de la Viţa-Hristos. Dacă vinul obişnuit transformă, în orice caz, persoana, şi poate conduce la cădere, transformarea venită prin vinul euharistic este existenţială şi mântuitoare.

Pentru mulţi Sfinţi Părinţi, Euharistia este „cărbune de foc” (a se vedea şi Isaia 6, 6). În ea se consumă, efectiv, foc şi Duh, care, în principiu, nu sunt comestibile. În pâinea euharistică este prezent acelaşi Duh-foc care a consumat jertfa profetului Ilie (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Credinţei X,13).

Euharistia este absolut necesară adevăratului creştin, care are ca ideal sfinţirea sa. Ea dovedeşte că lumea este capabilă de a fi transfigurată prin cooperarea omului cu Sfântul Duh. Transfigurarea, pregătirea pentru Împărăţie, iată propunerea şi rezultatul Euharistiei. Euharistia în sine este o taină absolută, făcută totuşi accesibilă, în chip mistic, credincioşilor.

Altădată, Avraam a oferit Sfintei Treimi (aşa cum a apărut Ea atunci, sub chipul a trei Îngeri), unor fiinţe spirituale, o hrană pământească, acum Dumnezeu S-a constituit în hrană cerească spirituală pentru urmaşii lui.

Euharistia răspândeşte viaţă, lumină, este considerată o adevărată comoară existenţială, aducând, practic, o nouă creaţie a omului. Există o relaţie între Botez şi Euharistie, ele împreună alimentând viaţa Bisericii. Ceea ce începe prin Botez, trebuie întreţinut şi actualizat, mistic şi real, în acelaşi timp, prin Euharistie. Sângele lui Hristos nu pătrunde numai în trupul celor ce se împărtăşesc, dar şi în duhurile lor, reuşind în acest chip acea unire isihastă, atât de dragă misticii ortodoxe.

Euharistia include atât Naşterea, cât şi Învierea, căci acelaşi trup al lui Hristos a ieşit mai întâi din pântecele veşnic fecioresc al Maicii lui Dumnezeu şi, mai târziu, înviat din mormântul pecetluit. Avem de a face, de asemenea, cu o identitate efectivă între trupul fizic al lui Hristos şi Trupul Său euharistic. S-a ajuns la această identitate prin jertfă divină, prin pătimirea, moartea şi învierea lui Hristos. Liturghia vorbeşte neîncetat despre toate aceste realităţi, despre această unitate. De pildă, la epicleză, preotul spune despre pâinea ce urmează a deveni Trup „sfarmă-se”. Hrana euharistică este, mai întâi, o ofrandă făcută lui Dumnezeu, care apoi ni se întoarce transfigurată de El. Mai mult, Sfântul Duh „(…) se amestecă în pâine pentru ca aceasta să devină / o ofrandă” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Credinţei XL,10). Există o colaborare strânsă dintre Hristos şi Duhul, şi în cele din urmă o implicare a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi în Euharistie.

Euharistia nu este un simbol: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură”, spune Hristos [Ioan 6, 55]. Evident, treapta superioară de a se hrăni este pentru un creştin aceea de a-L avea pe masa sa pe Cuvântul-Hristos. Omul obţine o hrană nouă, căci Hristos a dat spre gustare celor care sunt cu El, odată cu Trupul Său, însuşirile Sale.

Euharistia poate salva din diverse situaţii dificile concrete, din tot felul de pericole de moarte (trupească sau spirituală), care survin adesea pe parcursul vieţii personale sau în cea a comunităţii.

De o importanţă capitală este faptul că rolul Trupului şi al Sângelui lui Hristos este şi acela de a uni coerent şi rodnic oamenii într-un trup unic al Bisericii, că Biserica este construită şi întărită în jurul Euharistiei. Prin Trupul lui Hristos cu care creştinii sunt hrăniţi, ei sunt adunaţi în turmă. Cu alte cuvinte, dacă o masă obişnuită reuşeşte să unească un număr mai mic sau mai mare de oameni, cu cât mai mult această Masă euharistică.

Foarte important prin consecinţele sale la varii niveluri, de la cel familiar la cel universal, este caracterul comunicativ şi comunitar al hranei, atât în ceea ce priveşte planul vertical al relaţiei cu Divinitatea, cât şi planul orizontal al comunicării mai apropiate cu semenii.

(Costion Nicolescu)