Din departe, de cand zaresc turla manastirii, ma cuprinde un sentiment de liniste, de pace. De cum zaresc maicile batrane si tinere cu privirea inaltata catre cer stiu ca am ajuns la manastirea  Agapia sau „acasa”, cum ii mai spun eu. Prima data cand i-am trecut pragul a fost in anul 2002. Eram un copil, dar m-a fascinat prin frumusetea ei simpla si deosebita pe care o impune inca de prima data cand o privesti. Era o zi de toamna, totul din jur incepea sa inghete, numai florile din Agapia parca inviau sub ochii pelerinilor. A fost pentru prima data cand am auzit corul maicilor de la biserica mare, cand picturile lui Nicolae Grigorescu au fost aratate si ochilor mei. Am simtit o caldura in suflet si mi-am dorit sa mai ajung la Agapia.

A doua mea vizita a fost in anul 2004, era aproape de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Trilul pasarilor, atmosfera cu care manastirea te invaluia te facea sa nu mai pleci, sa vrei sa mai stai cateva minute in acea oaza. Am stat cateva zile, am ramas uimita de ce frumusete putea sa fie acolo, de ce simplitate si ce ascultare se facea. Maicile ma fascinau si le priveam cu multa admiratie. Mi-am promis atunci ca de fiecare data cand voi avea ocazia, voi veni „acasa”, caci acolo aflu linistea sufletului.

Au trecut ani si am incercat sa imi tin promisiunea, sa merg de ori cate ori am ocazia. Am ajuns de Craciun, cand colindele vesteau Nasterea Domnului, cand ramaneai surprins de vocile ingeresesti pe care le auzeai, am fost de Sfantul Vasile cel Mare, petrecandu-mi acolo revelionul, cand moliftele de la miez de noapte au marcat in adevaratul sens, trecerea dintre ani. Acolo am auzit bataia clopotelor si „Hristos a Inviat!”rostit din inima, am vazut luminile lumanarilor de la Ierusalim aduse de maici, am simtit Invierea, mi-am vindecat ranile sufletului.

De Ziua Sfintei Cruci, am simtit o bucurie nemaintalnita, cand am simtit ca numai prin acest semn ceresc putem infrunta necazurile si, tot, prin el putem sa incepem si sa sfarsim o zi. Postul Adormirii Maicii Domnului mi-a purtat pasii din nou pe cararile din manastire. Si cate sarbatori nu am mai prins eu mergand „acasa”, de fiecare data am simtit cum ma renasc, cum pot sa o iau de la capat, ca am putere.

Ii multumesc Lui Dumnezeu pentru ca ne-a lasat sa ne bucuram de manastiri, sa ii mai cerem sa ne dea sanatate ca sa le trecem la cat mai multe pragul, caci numai asa ne gasim linistea sufleteasca necesara, dupa toate intemperiile pe care le intalnim in societatea actuala.

(Andreea)