Am întâlnit şi englezi ortodocşi.... Primavăra asta a început frumos pentru mine şi familia mea, fiindcă ne-am bucurat de câteva zile în afara ţării şi am trăit o experienţa spirituală extraordinară în Anglia, şi anume în zona North Wales. Nu ştiu de ce....dar m-am simţit ca acasă. Nu m-a trecut nici macar o secundă fiorul acela pe care îl simte turistul când vizitează locuri noi, când cunoşti oameni noi. Anglia e o ţară unde oamenilor le pasă de oameni, îi tratează pe semeni în mod egal, chiar dacă aceştia de cele mai multe ori sunt străini, români ca noi, ori chinezi, indieni, pakistanezi, turci şi mai ales negri.

Nu mi-ai imaginat vreodată că am să văd o Biserică reformată transformată în Biserică ortodoxă; invers, cu siguranţă da. Şi că acolo, la 3000 de km de oraşul în care locuiesc, voi avea o duminică obişnuită, ca la mine acasă. Biserica unde am mers noi (St. Barbara Church) ne-a impresionat prin faptul că, deşi dinafară arăta cu totul atlfel decât bisericile pe care le avem în România, înăuntru te simţeai ca acasă. Mi-a plăcut foarte mult că aveau pliante cu pericopa evanghelică care urma să se citească în duminica respectivă, tipărite în limba engleză şi greacă, iar Crezul şi Tatăl nostru se rosteau în limba engleză, rusă şi română, în funcţie de naţionalităţile credincioşilor ce se aflau în Biserică.

La strană cântau doxologia cu aceeaşi linie melodică, trei femei – două englezoice şi o româncă stabilită de ceva timp în zonă. Preotul, părintele Pancratie, a ieşit cu Sfânta Evanglelie şi a aşezat-o să se închine fiecare, iar după ce făceai metaniile, îţi dădea o floricică, semn de bun-venit. Liturghia a fost splendidă, ca de obicei, iar predica a fost despre Sfânta Cruce – însemn al iubirii. După slujbă, preotul şi credincioşii se întâlnesc la un ceai, să se cunoască mai bine ca membrii ai comunităţii şi cei noi îşi lasă adresele pentru a fi contactaţi.

Din câte am aflat, în bisericile unde se adună ortodocşi, ca religie în minoritate, se realizează doar duminica Sfânta Liturghie şi o dată pe săptămână Sfântul Maslu, iar credincioşii sunt anunţaţi prin poştă cu privire la data şi oră la care se va oficia slujba. Dincolo de asta, am cunoscut români care ţin întreg postul mare, într-o ţară în care nu prea se găteşte, toată lumea mănâncă sandwich-uri şi alt gen de produse fast-food, iar produse româneşti găseşti doar în Londra. Am fost foarte plăcut impresionată să văd tineri, moldoveni de-ai noştri, din Suceava, care lucrează în Londra sau în împrejurimi, că sâmbătă seara nu se pregătesc să plece în cluburi sau cine ştie pe unde, ci veneau de la biserică. Au fost să se spovedească. Pândesc duminicile când se ţine slujba doar în limba română (o dată pe lună), când vine preotul român să spovedească (poate fiindcă le e mai greu să-şi spună pacatele în limba engleză).

Românii vorbesc despre Dumezeu, despre mântuire, şi îşi leagă viaţa de asta, chiar şi la mii de kilometri de ţara lor ortodoxă. Nu uită Cine le le portă de grijă mai ales acolo, unde nu e deloc uşor, fiindcă nimeni nu pleacă din ţara lui că s-a săturat de bine şi de belşug. Au nevoie de rugăciune, de legătura cu Creatorul, nu-şi uita credinţa, nu-şi pierd nădejdea. Mă uitam la ei şi mi-am zis în sine: uite că se poate! Dacă vrei, se poate. Pentru că Dumnezeu e peste tot, ne cunoşte tuturor sufletele, bucuriile şi necazurile, şi ne poartă de grijă, ca un Tată, oriunde am fi. Să le urmăm exemplul acestor tineri. Şi aici, în ţară noastră, plină de Biserici Ortodoxe, să nu uităm de Dumnezeu, să nu uităm că suntem în Postul Paştelui, să nu uităm de sufletele noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(Gabriela Tudor)