P. Varsanufie: Tinerii vremurilor noastre nu ştiu dacă diferă foarte mult de tinerii altor vremuri. Toţi tinerii au în general o mare energie, o mare putere de dedicaţie, de implicare. Ca orice om, îşi caută în mod legitim fericirea. Problema este că tinerii nu întotdeauna ştiu să-şi caute fericirea. Ei de multe ori confundă fericirea cu plăcerea, idealurile lor nu sunt întotdeauna înalte, pentru că energia, elanul tinereţii şi puterea lor de iubire nu întotdeauna sunt însoţite de înţelepciunea necesară.

Înţelepciunea o dă numai apropierea de Dumnezeu, pentru că apropierea de Dumnezeu este cea care te pune pe adevărata axă a valorilor, îţi dă adevăratul sens al vieţii, pentru că una este să te raportezi la veşnicie şi să raportezi această viaţă la veşnicie şi alta este să te raportezi la o clipă pe care trebuie să o trăieşti cât mai din plin. Şi atunci unii tineri se dedau la trăirea clipei confundând fericirea cu plăcerea de o clipă, fără să ia în consideraţie consecinţele care urmează acestei clipe pe care o trăiesc ei, uneori dezordonat, în desfrânări, în lucruri din acestea care oferă o satisfacţie de multe ori josnică.

Nu cred că tinerii de azi diferă cu mult faţă de tinerii altor vremuri, cred că vremurile sunt diferite şi nu le oferă acel mediu şi acea educaţie sănătoasă pentru ca să-i orienteze pe tineri spre valorile autentice şi spre Dumnezeu.În trecut, tinerii, ca şi părinţii lor, erau legaţi de Biserică. Foarte puţini oameni erau cei care-L sfidau pe Dumnezeu sau cei care-L ignorau pe Dumnezeu sau cei care nu aveau nici un fel de raportare la Dumnezeu.

Astăzi balanţa este inversă, astăzi foarte puţini tineri primesc o educaţie adevărat religioasă în familie. Şi chiar şi cei care o primesc, în cele mai multe cazuri o primesc în mod formal, fără să vadă la părinţii lor o raportare autentică, o angajare responsabilă în viaţa creştină. Astfel de tineri nu pot simţi niciodată puterea credinţei. Atunci când vor avea de ales între o carieră şi Dumnezeu, între o oportunitate care li se pare că le-ar aduce marea fericire (îşi găsesc iubita care este necredincioasă, să zicem), ei vor trebui să facă o alegere între ceea ce li se pare că le va oferi fericirea, între acea împlinire pe care o caută, şi Dumnezeu. Dacă tânărul îl va alege pe Dumnezeu, va face o alegere fericită, pentru că întotdeauna Dumnezeu urmăreşte fericirea omului. Dar se poate întâmpla ca această fericire pe care o urmăreşte Dumnezeu să ni se pară nouă că stă în calea adevăratei noastre fericiri, după cum o concepem noi, oamenii.

În Rai, Adam şi Eva au fost ispitiţi de către şarpe să guste din fructul oprit. Lor li se părea că acest fruct oprit le-ar putea deschide mari orizonturi, le-ar putea oferi o oportunitate sau o fericire de la care Dumnezeu i-a oprit. Adică părea că Dumnezeu, în loc să le deschidă calea spre fericire, parcă le punea un obstacol spre fericire. Fireşte că nu era aşa. Dumnezeu le-a interzis să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce-au dobândit Adam şi Eva după ce au mâncat din fructul oprit? La ce trebuia să cunoască omul răul?… Nu trebuia să cunoască omul răul, că a fost făcut spre bine. Dar el a vrut să guste, ca să vadă. Şi a cunoscut ce este răul.

Acum atât de bine cunoaşte răul, că nu se mai poate debarasa de rău.Abia după ce a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, abia după aceea Dumnezeu i-a interzis să mai mănânce din pomul vieţii, ca să nu se înveşnicească răul. Dar înainte avea voie. Lui i s-a părut atunci, la felul în care i-a pus diavolul problema, că va fi o mare pierdere pentru el, o uşă pe care Dumnezeu i-a închis-o în calea unor posibilităţi de a-şi deschide noi orizonturi.

Mai mult a fost ispitită femeia, pentru că ea, fiind zidită după bărbat şi din bărbat, nu avea nici o altă posibilitate de a fivreodată înaintea bărbatului. Dar aşa, gustând din fructul oprit,  i se părea că îi va da ceva în plus, că îi va lumina mintea şi ochii, că ar putea să fie cu un pas înaintea lui Adam în privinţa luminării, în privinţa deschiderii minţii şi a ochilor.A fost, de fapt, şi o ispită a mândriei. Pe aceasta se bazează foarte mult diavolul când îi ispiteşte pe tineri.

În tineri există o trufie a vieţii pe care nu o mai găseşti la omul bătrân, care a trecut prin necazuri în viaţă, care vrând-nevrând a început să se smerească, pentru că viaţa l-a făcut să nu mai aibă grumazul drept şi ţeapăn de trufie. Sunt foarte puţini tineri care cultivă smerenia. Doar tinerii care sunt apropiaţi de Biserică. Numai aceia cunosc valoareasmereniei şi ştiu să clădească pe smerenie.Tinerii de azi au practic acelaşi potenţial, aceleaşi dorinţe lăuntrice, dar au o altă educaţie, au mult mai multe mijloace de a greşi şi de a păcătui, au mult mai multe tentaţii, paralel cu o pregătire mult mai slabă a lor în faţa tentaţiilor şi în faţa problemelor cotidiene.

(Revista Presa Ortodoxa – nr. 2/2009)

Şi aşa uscat, cu ochii umezi Te-am strigat din adâncul meu cel putred, şi ca un milostiv m-ai auzit, m-ai primit în Casa Ta…şi am început să simt din nou dulceaţa cântării Tale…Şi am inmugurit din nou, din picăturile lacrimilor mele, şi m-ai primit, şi-am înflorit, şi mult am început să tânjesc după iubirea Ta…

Şi acum…spini cresc în jurul meu, când mă sufocă, când mă înţeapă. Mai cade câte o petală când eu păcătuiesc, alta se usucă, alta se ofileşte…Parfumul meu de rugăciune se pierde şi el din nou, dar nădăjduiesc la mila Ta…

E sufletul meu Bunule, ca o floare inmugureşte lângă Tine şi tot ca o floare se usucă fără Tine…E sufletul meu care caută îmbrăţişarea Ta, iubirea Ta, mila Ta…

Dă-i Bunule un strop de iubire, de apă vie, să înmugurească din nou!

( 8 Martie 2010)

Oana

Uneori, dar de putine ori, sunt izbit de vantul puternic in copaci primitori, rabdatori cu noroiul meu, si in timpul indelungat in care imi tin dos intemperiilor, radacinile mele firave se impamantenesc pe tulpina lor, langa radacina lor groasa, calita, viguroasa … Uneori, un fir de bradut se loveste la randu-i de tine, si tu inca fraged, cu radacinile inca neprinse, ori il vei scapa in bataia vantului pe cel neajutorat gandindu-te la viitoarele tale fructe, nevoi, ori il vei proteja cu micile tale crengi, la adapostul tulpinii ce iti tine acoperamant, la radacina pomului care iti este adapost si care iti daruieste din seva lui, tie.

In timp, de cele mai multe ori, acel fir de brad se va desprinde, dezradacina, ca oarecand odata tu, si o parte din maduva, din seva ta, va pleca odata cu el, o parte din tine, cum aievea tu ai luat cu tine o parte din cei care te-au protejat de intemperiile vietii. Vine insa in viata cate un moment crucial cand, in urma unei furtuni, nu mai rezista nici macar radacina ta, deja inmugurita, incrustata pe tulpina unui pom sanatos, puternic, si ii lasi pe cei mai micuti sa se desprinda gandindu-te egoist la tine…si ajungi asa de singur si neputincios, de te desprinzi si tu de cei mai mari, te lasi dus de urgia vantoasei si te rostogolesti in noroiul din jurul tau, te lovesti de resturile moarte ale celor care au trecut pe langa tine, care s-au lovit in tine sau care i-ai lepadat, te murdaresti de murdaria lor, ba chiar de murdaria ta care odinioara s-a desprins de pe tine si a cazut pe ei, fara voia lor, si acum o resimtim ca o rana, ca pe a lor, ca pe vina lor.

Insa, la vreme de intristare rasare Soarele si tu esti incrustat la Tulpina unui nou Pom, inalt, puternic, care de aceasta data iti va fi ori de cate ori protectie impotriva oricarei furtuni. Iti vei repeta din nou inradacinarea, dar de aceasta data mult mai accelerat si resturile, cojile tale, vor cadea la prima adiere de vant pentru ca vei avea nadejdea in Pomul care te tine la tulpina Sa. Ei bine, peste ani, vei aduna si tu multi pomi mai mici in jurul tau, care mai de care mai noroiosi, mai scunzi si mai ciunti, poate mai deformati de incercari decat tine, cu mult mai mult. Le vei suporta nevoile si viermii ce ii vor roade si pe ei, dar vor veni si pe tine, caci imparti si bucuria dar si necazul, uneori doar oferind protectie si primind lovituri in tulpina, simtind noi, mici si straine radacini infiripandu-se langa tine.

Uneori vei fi reticent, dar de multe ori le vei lasa sa se hraneasca din seva ta, iti vei lasa chiar o ramura oblojita sa cada in bataia vantului, ca hrana necesara ei sa o opresti acum la radacina ta pentru puii de copac ce au nevoie mai multa seva pentru a nu-si pierde inradacinarea de aici, si nu numai cate o ramura. Si asa, in timp, vei observa ca langa tine sunt o sumedenie de pomi, care mai de care mai frumosi, mai rodnici, in care s-au altoit diverse si diverse tulpini care isi vor gasi loc in ranile facute de cioturile lor, loc de altoire. Iti vei pleca in timp crengile peste unii mai fragezi si iti vei lasa frunzele sa cada pentru a le acoperi radacinile de inundatii, ca ele murind sa le fie hrana radacinilor celor mici.

Intr-o Seara, pe la orele 6, vei deschide ochii si vei zari ca toti sunteti de fapt la adapostul unui Pom, ca El este in mijlocul vostru, si ca roadele voastre sunt bune foarte si nenumarate si nemaintalnite. Va veti intreba cine este, si cu greu veti putea sa va ridicati crengile pentru a putea privi ochii Sai. Indraznind insa, inainte de a vedea furtuna si cutremurul apropiindu-se, ridicati ochii si vedeti ca Pomul pe care toti ne-am incrustat tulpinile cioturoase, in ranile sale in care ne-am ALTOIT NOI TOTI, “NOI TOTI NE-AM VINDECAT”, este acelasi Pom ca la sadirea noastra in Rai, e Pomul Vietii si vad astfel acest Pom: Crucea Mantuirii.

Pe ea se afla pironita o privire smerita, cu ochii insangerati, cu chipul plecat si trupul istovit de ranile noastre. Vom privi in stanga noastra si vazand primejdia ce vine, despicandu-se catapeteasma Tulpinii Pomului de care toti suntem hraniti si inradacinati, Il vom ruga pe Cel muribund sa ne primeasca si pe noi acolo unde se va duce fiind dezradacinat si slabit din vina noastra. Acea privire de pe Lemnul brazdat de loviturile noastre ne va privi cu blandete si desprinzandu-Si Tulpina din noroiul vietii pamantului ne va duce cu El in noua Gradina a linistii, Imparatia cerurilor, Noul Rai. Ne va impamanteni pe toti, noi, pomii, roadele Pomului, in gradina Sa pregatita de Stapanul tuturor pentru rodire vesnica. Iar noi, ridicandu-ne crengile inflorite, ne vom lumina cunoscand ca suntem in Gradina Raiului, plina de pomi, cu binecuvantate roade, inradacinati la radacina Pomului Vietii, astazi Crucea mantuirii, izbavitoare de toate necazurile si incercarile vietii noroioase ale pacatului!

Si vom aduce lauda: Bucura-te Sfanta Cruce, Lemnul Vietii!

(Anesti)

Suntem aproape de marginile lumii.

Pentru că, de fapt, suntem departe de noi înşine. Nu ne mai vedem marginile, limitele, neputinţele, păcatele. Nu-L mai vedem nici pe Dumnezeu prin hăţişul de iluzii cu care ne-am înconjurat. Și de false nevoi, prioritare faţă de cele reale, vitale. Confortul (lăcomia, trândăvia), controlul (temperaturii aerului condiţionat, al maşinăriilor creatoare de confort), ”libertatea” (nu de patimi, nuu, nici de a vieţui demn în comunitate, ci de a naviga şi de a ne risipi printre iluziile de pe ecranul imaginaţiei sau al televizorului) – iată noile iluzii, noii idoli, care ne solicită închinarea şi timpul. Si mai ales sănătatea. Plutim sau mai degrabă ne scufundăm pe zi ce trece într-o mare tot mai adâncă şi mai otrăvită de iluzii… Și consumăm din ele pe nesăturate…

Astfel, suntem departe de Dumnezeu. Suntem aproape anesteziaţi, poate chiar drogaţi cu iluzii, cu fantasme, cu minciuni. Zilnic ne cerem doza. Cu gălăgie, cu multă cheltuială şi cu mare efort uneori… Nu ne mai hrănim cu ”tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, cu ”pâinea cea vie care S-a pogorât din cer”, cu ”adevărul care ne face liberi”, cu Dumnezeu-Cuvântul – Izvorul vieţii şi al nemuririi. Nu mai gustăm experienţa iubirii Lui, realitatea Lui prezentă şi luminoasă. Nu mai gustăm nici măcar experienţa iubirii dintre noi, a realităţii comuniunii luminoase dintre noi. Și suferim. Și nu ştim ce ne doare. Ne doare sufletul. Ne simţim vlăguiţi nu de puterea muşchilor, ci de puterea sufletului îndepărtat şi de Dumnezeu şi de semeni şi de creaţia întreagă.

Care este soluţia? Psihologia, psihanaliza, psihiatria? Yoga, vrăjitoria, tehnolatria? Cristalo-, aromo-, melo- terapia? Nu. Nicidecum. Numai Hristos ne poate vindeca. Dumnezeu-Cuvântul, Iisus Hristos, este ”Calea, Adevărul şi Viaţa”. El este Creatorul şi Măntuitorul nostru. Numai cu El şi prin el ne eliberăm de iluzii, de minciunile diavolului şi de minciunile noastre, de bolile sufleteşti şi trupeşti. Cum? Prin pocăinţă. Prin pocăinţa cea nemincinoasă şi vindecătoare. Iar aceasta o trăim neîncetat, ca stare lină şi bucuroasă a prezenţei şi a lucrării lui Hristos, în Biserică. O trăim şi noi ca o revenire la viaţă, la viaţa cea adevărată. În taina trezirii din ”lumea virtuală” la realitate, la realitatea necreată a vieţii şi iubirii dumnezeieşti. Aici abia ne recăpătăm şi ne întărim sănătatea, libertatea, demnitatea şi comunitatea de fii (cândva risipitori) ai lui Dumnezeu-Tatăl nostru.

Cu pace si voie buna.
Arhim. Mihail – Manastirea Antim

La ora de franceza de astazi am participat la o discutie cu doamna profesoara pe tema “Femei celebre care au lasat in urma lor ceva important pentru umanitate”. Si o colega din fata a raspuns: Fecioara Maria, iar raspunsul doamnei profesoare de franceza a fost: “Da intradevar, Maica Domnului este cea care l-a tinut in brate si L-a crescut  pe cel mai minunat si luminat Om”.  Este o adevarata bucurie ca din aceasta enumeratie nu a fost uitata Maica Domnului. Mie mi se umple sufletul de Bucurie cand ma gandesc cat de emotionant este sa te gandesti la Maica Domnului in cadrul unei sarbatori mai mult lumeasca, decat dumnezeiasca.

De ce este importanta Maica Domnului? Maica Domnului este importanta, deoarece a nascut pe Mantuitorul lumii, deci este Usa manturii prin care Domnul a venit in lume. Este incaperea Duhului Sfant, care a impodobit-o cu darurile Lui si s-a pogorat asupra ei si s-a zamislit cel mai minunat prunc. Este cea care are mainile mai puternice decat heruvimii si serafimii cerului, pentru ca L-a tinut pe cel Necuprins. Este cea care L-a nascut pe Domnul Hristos intru nestricaciune, facandu-se astfel Vas ales al lui Dumnezeu.

Este Maica lui Dumnezeu pe care Hristos, Domn si Dumnezeu adevarat, a  ascultat-o cu atata drag in perioada prunciei Sale. Este Incununarea noii Eve prin care lumea s-a izbavit de stramosescul pacat. Este cea in care Domnul a vazut smerenie curata si traire curata. Este poarta crestinilor catre Rai. Este Insasi pilda curatiei interioare pe care orice om ar trebui sa o aiba.

De ce lumea uita pe 8 martie de Maica Domnului? Pentru ca modelul femeii pe care oamenii o cinstesc nu este femeia-mama, femeia-iubitoare, ci mai degraba modelul femeii de succes, frumoasa si cu o cariera stralucita dar fara familie si copii. Dar sa nu deznadajduim. In mijlocul acestei “sarbatori” se mai gasesc si tineri care sa isi impartaseasca sentimentele curat si pe acordurile ceresti fara sa o uite pe Maica Domnului,  caci este singura Femeie  din lumea careia ii vor reveni urmatoarele atribute Fecioara si Mama….

(Adrian)

1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa. Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat. Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.

2. Rangul ei, demnitatea ei, privilegiile ei, puterile ei. -Femeia nu-i este inferioara barbatului: crearea ei o demonstreaza în mod biruitor. Ca si pentru barbat este Treimea întreaga cea care se hotaraste, tine sfat si da hotarârea “sa facem”. Ea nu este formata dintr-o materie mai inferioara, ea este scoasa chiar din Adam însusi: si când o primeste Adam din mâinile Iui Dumnezeu, devenind vazuta, dotat cu darul profetiei, el îi da nume adevarat, femeie; el o proclama “trup din trupul meu”, el vesteste ca pentru a o poseda va trebui ca omul sa renunte la fiintele cele mai dragi.
Femeia nu este sclava barbatului, ea împarte cu el sceptrul stapânirii, la amândoi le-a zis Dumnezeu “stapâniti” “vor stapâni”.

Femeia în caderea ei cea dureroasa. – Dureroasa este istoria acestei caderi si trei întâmplari o împlinesc. Noi o vedem pe femeie rând pe rând într-o greseala grea: Dumnezeu într-o dreapta dar milostiva pedepsire: pe barbat în abuzul dispretuit al sau de forta.

1.   “Nu   Adam   este  cel   care  s-a   lasat  înselat  în   raiul pamântesc, de înselaciunile diavolului, ci femeia”. Eva este cea care vorbeste în mod sacrileg cu Satana, care putin câte putin, încântata prin promisiuni înselatoare, ajunge la acest fapt de deplina mândrie si de revolta de a pretinde sa se substituie Iui Dumnezeu!   Aceasta   greseala   personala   ea   o   accentueaza facându-l partas la ea si pe Adam; ea se foloseste spre el de partea pe care i-o face farmecul ei, de împaratia care-o are peste el  frumusetea  ei.  Ea   stapâneste   barbatul  pentru  a-l antrena cu ea în cea mai nerusinata stricaciune..

2. Care va fi pedeapsa? Dumnezeu îi da una, totodata aspra si milostiva, dreapta însa temperata. Ea îsi pierde o parte din puterea sa de stapânire, din aceasta stapânire pe care ea n-a stiut s-o foloseasca decât pentru ruinarea comuna. Sceptrul ei se zdrobeste dupa ce n-a facut din el decât un complice pentru revolta sa.
Insa în pedepsire Dumnezeu cuprindea mai ales mila. Punând peste om povara de a stapâni, el o lua de pe umerii femeii. Cu cât sotia lui devenea mai slaba si mai dezarmata, cu atât mai mult omul trebuia s-o trateze cu delicatete si cu blândete, devenind ajutorul ei si facându-i-se ca un protector, ceea ce-i va aduce ei supunerea si serviciile: “Vei fi plecata catre barbatul tau, aceasta este scaparea ta; portul; ajutorul tau va fi el”.

3. Dumnezeu voia asa. Insa barbatul era creat liber. El putea sa abuzeze; el putea sa travesteasca si sa strice opera divina. El o face. Si istoria femeii nu mai este decât istoria unui lung si sângeros martiriu.
Femeia în împacarea ei în lisus Hristos. – 1. Lumea, dupa ce a degradat si a coborât femeia, îi arunca în fata dispreturile ei si o respinge. Lumea este mândra, fariseul Simon neaflând în fata lacrimilor Magdalenei decât mustrarile, acuzarile si insultele, însa Hristos este acolo. Se produce o revolutie imensa. Femeia sclava barbatului, prada patimilor lui, victima cruzimii lui, aceasta femeie este înaltata în mod maret de catre lisus Hristos, Omul-Dumnezeu. In Magdalena, Iisus Hristos reuneste lumea si veacurile, si de acum femeia va deveni un obiect de respect peste tot unde va patrunde Evanghelia si unde va împarati crestinismul. El a primit-o, el a curatat-o; ea a uns capul lui cu mir, si a stropit cu lacrimi picioarele lui cele sfinte. Si el în schimb îi confera cu nevinovatia redobândita, onorurile nespuse. Câta slava omeneasca sortita la uitare! Câte straluciri stinse pentru totdeauna! Si în lumea întreaga, dupa douazeci de secole, nu înceteaza sa rasune vestea despre femeia smerita.

4.  La aceasta prima împacare lisus Hristos îi mai adauga una. Femeia dispretuita pâna la a nu mai fi decât o sclava, redevine în crestinism, ceea ce a facut-o crearea ei: “un ajutor asemenea”. Ea colaboreaza la faptele barbatului cele mai înalte si cele mai grele. lisus Hristos le face predicatori si apostoli, ele seamana Evanghelia, si în timpul întemeierii credintei, Sf. Pavel saluta în ele pe nobilele colaboratoare si neobositele ostenitoare. .

5. In pagânism femeia a devenit prada venala a barbatului, si cum nimic n-o apara împotriva patimilor lui nestapânite si loviturile cruzimii lui, i-au venit dezonoruri peste dezonoruri, nefiind decât ca o negustoreasa pusa la taraba spre vânzare. Crestinismul îi construieste spitale; el o retrage în pustie, el o pune sub rânduielile religioase, la adapost de insultatori; singuratatile Iudeii si ale Egiptului au fost umplute cu ele, care au mers acolo cu miile, femeile pe care pocainta si evlavia le-au sfintit în actiunile lor.

6. Un tron de slava mult mai ridicat le este pastrat înca. Ele vor fi îmbracate cu purpura regeasca a martiriului; ele vor marturisi credinta lor în fata regilor si a puternicilor; Roma va auzi afirmatiile lor marete si puterea marelui imperiu se va zdrobi de puterea lor de neînvins.
Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate noua si o putere noua, femeia n-a încetat sa împlineasca cele mai pretioase si cele mai diferite misiuni.

(Sfantul Ioan Gura de Aur – Femeia Crestina)