Următorul fragment de jurnal nu aparţine vreunei persoane reale, ci este fictiv. L-am scris după ce am ascultat o melodie deosebit de profundă (Dear friend.. de Maia Magistro) şi chiar vă recomand s-o ascultaţi înainte de a citi). Cântecul metaforizează un monolog ţinut de o patimă sau o dependenţa şi adresat persoanei aflate în lanţurile acestei dependente. Am înserat între fragmentele de jurnal versurile melodiei; profunzimea lor însă m-a determinat să le las în limba engleză, considerând că dacă le-aş fi tradus în romana s-ar fi pierdut multe din înţelesuri.

Dim lights Embed Embed this video on your site

Jurnalul, chiar dacă fictiv, ilustrează realitatea sufletească dureroasă şi dură a multor suflete, mai ales tinere, care duc în tăcere povara depresiei, a disperării, deznădejdii, nonsensului, alături de mecanismele cu care reuşesc să supravieţuiască: tulburările alimentare, refugiul în muzică agresivă,rebela sau deprimantă, alcoolul şi chiar unele mai grave. De altfel, cuvântul “friend” este folosit cu sens conotativ, arătând cât de strânsă poate deveni legătura dintre om şi dependentele care îl stăpânesc. Melodia de care am pomenit arată de fapt cum aceste dependenţe/mecanisme ajung să ne controleze viaţa, iar şoaptele lor să ne dicteze cum să gândim şi cum să acţionăm.

Principalul motiv pentru care am scris acest articol este acela de a trage un semnal de alarmă tuturor: IUBIM OARE PE APROAPELE AŞA CUM AR TREBUI? Este foarte posibil să avem la un moment dat, în apropierea noastră, o persoană să sufere de astfel de simptome şi să aibă nevoie de cineva de încredere care să o asculte, să nu o judece şi să o ajute. Mai mult, este un semnal de alarma pentru părinţii care nu-şi dau seama de faptul că fiul sau fiica lor are cu adevărat o problemă, considerând că însingurarea şi toanele acestuia/acesteia sunt trecătoare. Părinţi, nu vă amăgiţi! Căutaţi să discutaţi cu copiii voştri, nu ignoraţi nicio suferinţă de-a lor, luaţi în considerare orice lucru nelalocul lui pe care îl vedeţi fiindcă s-ar putea mai târziu să regretaţi că n-aţi făcut-o! Depresiile, tulburările bipolare şi alte afecţiuni din această sferă sunt extrem de răspândire la ora actuală şi, netratate, pot duce în timp la deznodăminte tragice.

Cei ce sunteţi angajaţi în luptă duhovnicească pentru mântuire: nu uitaţi niciodată de aceşti fraţi care se zbat în ghearele morţii şi riscă oricând să fie înghiţi de ea! Rugaţi-vă pentru aceşti oameni, nu-i ocoliţi, nu-i judecaţi, încercaţi să înţelegeţi de ce se comportă într-un anume fel, câştigaţi-le încrederea pentru că mai apoi să-i puteţi ajuta cel puţin ascultându-le durerea şi mângâindu-i, şi să-şi deschidă înaintea voastră inima plină de deznădejde, nonsens şi amărăciune. Nu vă uitaţi la modul în care sunt îmbrăcaţi, la muzică pe care o ascultă, la machiajul extravagant pe care îl poartă sau la euforia (aparentă) pe care o afişează! Căutaţi mai ADÂNC, pentru că dincolo de aceste lucruri se ascund în general povesti dramatice şi suferinţe cumplite!

Fragmentul pe care l-am scris nu reuşeşte să exprime decât foarte puţin şi foarte slab trăirile şi durerile unei astfel de persoane. Nădăjduiesc însă că vă va înduioşa inima şi vă va oferi o altă perspectivă asupra oamenilor care nu ştiu cum altfel să-şi exprima durerea sufletească…

NOTĂ: poate unora le va părea mult prea dură partea cu tăiatul cu lama sau cu loviturile. Tocmai de aceea aş dori să fac o precizare. Dacă veţi da un simple search pe google cu “self-harm” sau “self-injury” veţi vedea că acest fenomen este incredibil de răspândit la ora actuală, mai ales în rândul tinerilor. Oamenii care “practică” aşa ceva nu o fac din teribilism – dovada că încearcă să ascundă acest lucru cât mai bine de cei din jur.(brăţări groase, mâneci lungi etc). Pur şi simplu durerea fizică este un medicament surogat la trăirile lor interioare care-i copleşesc. O durere fizică de intensitate medie poate inclusiv declanşa în corp secreţia de endorfine (aşa numitul hormon al fericirii) care îi linişteşte şi îi face pe moment să se simtă mai bine. Însă din nefericire se crează un cerc vicios, iar persoană în cauză ajunge să aibă nevoie de o durere fizică din ce în ce mai mare pentru a se calma.

Să nu rămânem indiferenţi la suferinţă aproapelui nostru. De aproapele depinde şi mântuirea noastră…

Dear friend,

I’ve come for you again

And you know that with me this won’t end

Când am deschis ochii dimineaţa, m-am simţit străină. Un blocaj interior m-a înţepenit încă din prima secundă şi nu am fost în stare să mai privesc nimic clar în jurul meu, ci numai să las privirea în gol să se afunde în semiîntunericul din cameră. M-am întrebat unde eram şi ce căutăm acolo. Brusc, gândurile au început să mă învăluie, am început să înţeleg ce se întâmplă; am vrut să închid ochii la loc pentru a-mi continua somnul, acea dulce moarte care mă ţinea în letargie, în inconştienţă şi într-o continuă fugă faţă de mine însămi. Vreau să dorm, să uit de toate…moartea îmi este mai apropiată ca viaţa, la fel cum lacrimile îmi sunt mai cunoscute ca zâmbetele. De ce să mă mint…? Nu vreau să mai trăiesc… ori de câte ori mă trezesc, acelaşi sentiment de teamă mă cuprinde: o altă zi în care mă voi târî ca să supravieţuiesc, o altă zi în care va trebui să mimez nişte zâmbete minime, false, ipocrite, fără sens, doar pentru că celor din jur nu le plac oamenii “posomorâţi” ca mine şi pentru că nu pot accepta că eu aş putea suferi. Tocmai eu…care chipurile am tot ce-mi doresc.

I love to see you hate yourself and everybody else

The more that you’ve got.

I want you to feel guilt

Never let it go

To see you lie your way through life

I want you to feel low.

Îmi mişc mâna stângă şi îmi dau seama că ceva mă doare, mă ustura. O ridic şi în momentul în care privesc urmele ascunse sub mâneca bluzei îmi muşc limba numai ca să nu plâng. M-am săturat să le tot ascund…tăieturile…rănile inimii pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le poate crede. Aseară am încercat să vorbesc cu părinţii mei, să le spun că nu mai pot învăţa, că nu pot dormi, că noapte de noapte am coşmaruri ce par să nu se mai termine. A fost o convorbire îngrozitoare (sau monolog?). Când am văzut că nu am nicio şansă să fiu înţeleasă (“Ce tot suferi? Zi-mi şi mie un motiv pentru care ai putea suferi? Ce-ţi lipseşte, dragă?! Suferi…ce să spun!)” am simţit că o iau razna, că toată durerea din corpul meu e direcţionată spre inima, că mă sufoc şi lacrimile vor ţâşni ca să mă înece. M-am abţinut doar pentru a spune câteva cuvinte (“Nu mai contează…nu înţelegeţi nimic…”) după care am fugit şi m-am închis în baie. Mă rugam să nu vină după mine, să nu mă găsească acolo. Am dat drumul la lacrimi, lacrimi de URĂ faţă de MINE ÎNSĂMI pentru că iar m-am lăsat păcălită de iluzii, de iluzia că aş putea fi vreodată înţeleasă sau ajutată. Călăul din mine se trezeşte şi îmi porunceşte: “Acum!”

Doamne…iar să fac asta?! De ce?! De ceeeeee?! Nu mai vreau, dar nu am cum să rezist…înnebunesc. Nimic nu mai are sens, nu găsesc niciun strop de dragoste şi nimeni nu e alături de mine…

…şi călăul ia lama din sertar şi o atinge de piele. Degetele  tremură, dinţii se încleştează pentru a opri orice scâncet de durere, sângele începe să se prelingă pe mână. Mă aşez pe gresia rece, în colţul încăperii şi privesc cum lichidul curge împreună cu durerea şi tensiunea din mine…rămân iar blocată undeva într-o lume cunoscută, tristă şi tăcută. Las ochii să-mi alunece în gol. Picăturile de sânge sunt de fapt picături de lacrimi spintecate şi stoarse din inimă. Mă simt vinovată pentru că iar am făcut asta.

“Nenorocito! E numai VINA TA!”

Aceeaşi voce care nu-mi dă pace şi care mă înnebuneşte. Îi accept cuvintele şi încep să mă urăsc şi mai mult. Acum 2 zile am fost singură acasă şi nu am făcut decât să mănânc şi să zac fără nicio putere. Aş prefera să fiu anorexică decât să mă lupt cu bulimia asta. Mama mă tot apostrofează că m-am îngrăşat,iar la şcoală observ cum nenumăraţi ochi mă urmăresc şi mă analizează cu satisfacţie. După amiază mi-am făcut unghiile cu lac negru şi mi-am machiat ochii cu mult tuş negru. Ştiu foarte bine că e păcat, dar nu mai are niciun rost acum; oricum sunt pierdută. Simt nevoia de negru…machiaj dark, îmbrăcăminte neagră, unghii negre, părul să-mi acopere jumătate din faţă. O cunoştinţă de la biserică mi-a dat de înţeles când am vorbit săptămâna trecută că sunt pierdută, că am luat-o rău de tot pe arătură, că am devenit lumească. A început să se depărteze de mine din cauza asta şi nu mă mai priveşte cu aceeaşi ochi – o înţeleg într-un fel, dar nu de asta am nevoie acum. Nu înţelege că nu mă mai pot respecta regulile astea atâta timp cât eu mă lupt cu nişte ispite de mii de ori mai mari…încerc să trăiesc, să supravieţuiesc, să nu-mi iau singură viaţă…

Mi-e teamă că am să pic examenul de admitere. Nu pot învăţa, e imposibil să mă concentrez…şi n-am cui să-i mărturisesc asta. La spovedit n-am mai ajuns de anul trecut. Dacă pic…numai bine, am un motiv în plus să renunţ la a mai trăi. Sunt o cârpă murdară şi inutilă, mă simt ca un gunoi…cred că nici măcar Dumnezeu nu ar putea iubi aşa ceva.

And when you try to leave I’ll make  you insecure

And I will make sure everybody knows how messed you are!

În fiecare zi mă întreb dacă există vreo şansă de scăpare.

De ce toţi au început să mă evite??? Prietenii de la biserica se uită la mine cu suspiciune doar pentru că m-au văzut machiată şi cu multe brăţări la mâini. Doamne, ce să fac?! Nu ştiu cum să mai ascund tăieturile…mai bine voi încerca să fac asta în alte părţi ale corpului ca să nu mai fie nevoie să mă ascund şi să stârnesc atâtea controverse. M-am săturat de atâtea atacuri de panică în care simt literalmente că MOR – e oribilă senzaţia şi partea proastă e că durează cam jumătate de oră. Mă zvârcolesc pur şi simplu pe podea,încercând doar să RESPIR. Oamenii ăştia din jurul meu habar n-au ce mare dar este să poţi respira liniştit, să nu începi să tremuri fără să vrei atunci când cineva ţipă la tine şi să nu fii în stare să-ţi controlezi corpul.

I wanna be the first thing you wake to every day

And be the last to tuck you in and watch you insane

Fiecare zi e la fel. Azi a fost duminică, dar nu am fost la biserică. Azi noapte iar m-am trezit şi m-am dus direct la frigider, iar dimineaţa mi-era atât de rău încât nici din pat nu m-am putut ridica. Iar părinţii nu s-au gândit decât să-mi reproşeze că iar pierd timpul şi nu învăţ, că sunt inconştientă, că alţi copii învăţa de dimineaţă până seara şi că eu “frec menta” toată ziua. Mai bine m-aş fi târât până la biserică. Măcar stăteam pe banca afară şi plângeam în voie. Aici acasă nici măcar asta nu pot face. Doamne, de ce mă mai ţii?!? Nu înţeleg…eu n-am cum să mai ajung la Tine, înţeleg că sunt o idioată, că sunt întinata şi că nu Te merit. Nici nu mai am pretenţia la ceva…aş vrea doar să mă iei. Distruge-mă!!! Distruge-mi sufletul! Tu l-ai creat, Tu poţi să-l şi ucizi!

I’ll never let you be,  I’ll watch you when you sleep

I’ll be there when you’re screaming for me help you to forget

Trăiesc cu acest călau în mine zi şi noapte. Aş face orice să uit că exist. E o altă fiinţă în mine care se hrăneşte cu puterea mea psihică, fizică şi sufletească şi cu această forţă mă distruge. Îmi vine să-mi fac rău mereu şi nu ştiu ce să mai inventez. La alcool nu pot să mai recurg. M-a durut rău de tot ficatul data trecută. În plus, am făcut-o de ochii alor mei, am făcut-o special ca să mă vadă, să-şi dea seama că ceva nu e în regulă cu mine, că mă simt rău…dar a fost în zadar. Nu pot accepta deloc că am o problemă, se poartă de parcă numai eu aş fi vinovată. Măcar de-aş avea pe altcineva la care să mă duc…dar cu atâtea interdicţii nu pot decât să stau închisă şi să încerc să supravieţuiesc.

You may, you may be confused

Or even manically depressed

And when you think you’ve lost it all

I’ll take a little more (all I can get)

M-am lovit cu diverse obiecte până când mi-am învineţit picioarele; şi cu cât mă lovesc, cu atât ura faţă de mine însămi îmi creşte. Am început să iubesc durerea asta. Când îmi fac rău, mă scindez într-un mod atât de clar şi de perceptibil. Nu ştiu cum s-o tratez pe ea…cea de-a două "eu”. Azi noapte am luat o curea şi am început să mă lovesc întruna, cu toată puterea, pentru a că şuieratul loviturilor să mă ajute să nu mai aud şoaptele acelea cumplite ce nu mă lăsau să dorm. Simt noaptea o prezenţă demonică ce mă împinge parcă să deschid uşa de la balcon şi să mă arunc de acolo. Pentru prima dată după mult timp am fost nevoită să mă rog lui Dumnezeu; m-am prins bine cu mâinile de pat şi de atâta epuizare şi panica şopteam : Doamne, nu lăsa să fiu luată, ţine-mă Tu că eu nu mai pot…Doamne, nu lăsa pe nimeni să mă ia, nu vreau să ajung în iad…Te rog,ai milă,ajută-mă…

I want you to be mad

And hate this very world

And blame it for the way you are and all you could have been

Simt că urăsc. Urăsc oamenii din jurul meu. Îmi vine să zic că-mi urăsc şi familia, deşi nu ştiu dacă e posibil. Să fie ceva de moment? Îmi doresc o persoană căreia să-i pot spune durerea mea. Depresia asta îmi dă măcar inspiraţie să scriu poezii şi aşa parcă mă mai calmez. Muzica violenta şi rebelă pe care o ascult continuu mă face să mă regăsesc în ceva, dar când încetează simt ca o iau razna, nu mai pot rezista în linişte. Mă duc şi mănânc (mi s-a luat şi de bulimia asta,dar nu o pot controla…). Deja stomacul meu şi ficatul sunt date peste cap şi am permanent o stare de rău, de somnolenţă. Nimeni nu vede??

I cannot say enough about you or your tears

And all your friends and family you’ve traded all for me

M-am certat cu Alice. Probabil a vrut să mă ajute, dar încăpăţânarea şi închiderea mea în temniţă asta de piatră  au făcut totul să fie zadarnic. Cred că şi ea simte că ceva nu e în regulă, dar nu ştie cum să procedeze cu mine pentru că mă enervez din orice. Am îndepărtat pe toată lumea şi am început să mă port extrem de urât cu părinţii: le răspund obraznic, sunt irascibilă. Mai apoi îmi pare rău, mi-e milă de ei şi mă urăsc pentru ceea ce am făcut. Poate că totuşi ar trebui să încerc să mă rog; poate Dumnezeu mă va ierta…

Everybody knows you will never ever beat me

Come and take my hand, you can depend,

Depend on me…

Plâng. Măcar lacrimile astea să-mi mai calmeze toată tensiunea care o port în mine şi care mă stoarce efectiv în fiecare zi, mă secătuieşte de nu mai sunt în stare de nimic. Am intrat azi pe un forum al celor care se declară emo şi am descoperit că mulţi dintre ei sunt chiar persoane deosebite…însă din păcate au motive serioase să fie tot timpul trişti. Am ascultat şi ceva din muzica lor; exprima doar deznădejde, regret, nonsensul vieţii – practic, exact ceea ce simt şi eu. M-a deranjat totuşi şi nu mi-au plăcut concepţiile pe care le au ei despre religie, Biserică, Dumnezeu. E adevărat că nu mai sunt de mult un creştin adevărat (dacă oi fi fost vreodată), dar parcă atunci când mă gândesc la Dumnezeu, când vine vorba de Ortodoxie, de Biserica…e ceva în inima mea care nu se va putea clinti vreodată. Tot ceea ce am fost cândva, tot ce mi-a dat Dumnezeu să simt s-au întipărit adânc în mine…şi deşi acum mă chinuie şi mă ard, undeva în adâncul sufletului tânjesc şi aş vrea să pot lua totul de la capăt.

I wanna be the first thing you wake to every day

And be the last to tuck you in and watch you insane

I’ll never let you be,  I’ll watch you when you sleep

I’ll be there when you’re screaming for me help you to forget

“Tu nu te uiţi la tine?! Crezi că după ce te-ai aruncat în atâtea păcate murdare şi te-ai întinat în ultimul hal, după ce L-ai trădat pe Hristos, după ce ai vrut de atâtea ori să iei cutia aceea de somnifere sau să-ţi tai venele adânc, după ce ţi-ai călcat făgăduinţele faţă de El, după ce ţi-ai bătut joc de curăţia ta, de toate darurile Sale, mai ai şanse…?! Fii serioasă! Eşti o cârpă şi aşa vei fi pentru totdeauna…te-ai condamnat singură la iad. E NUMAI VINA TA!”

Lasă-mă în pace! Lasă-mă să trăiesc…mi-ajunge atâta suferinţă. Nu mai suport atâta deznădejde!

Dar cealaltă eu, cea devenită călău, nu se lăsă niciodată. Întotdeauna mă înfrânge. Ea e prietena şi duşmanul meu, cea care mă răneşte şi îmi spune apoi că asta e singurul remediu de a face faţă tensiunii pe care nu o mai pot controla.

Dear friend, I’ve come for you again…

Întotdeauna e lângă mine, dar nu-şi face apariţia decât atunci când vrea ea. E imprevizibilă. De asta am şi început să mă tem de ea. De fiecare dată când mă loveşte prin propriile mele mâini, de fiecare dată când corpul meu se prăbuşeşte sub greutatea loviturilor ei, o aud râzând batjocoritor şi arătându-mi că de fapt eu sunt cea care mă rănesc. Mă umileşte şi mă adânceşte în această lume a durerii încât mi-e greu să mă mai conectez la realitate; iar deconectarea asta îmi provoacă o panică îngrozitoare şi teribilă. Aud oamenii că vorbesc cu mine,dar nu le pot înţelege şi distinge cuvintele. Sunt ca şi ieşită din minţi. Oare am nevoie de psihiatru…? Dar cum să le spun asta alor mei? Iar voi fi strivită sub ploaia de ţipete…mai bine încerc să rezist singură.

Ea întotdeauna va fi aici lângă mine.

Ea…călăul din mine. Prieten şi duşman…

(LC)