A nu da săracilor din averea ta, este a prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi, nu este proprietatea noastră, ci a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip a primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi prin aceasta mare binecuvântare; si de aceea ţi-a dat ţie Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe si la alte molesiri, ci ca să împărţi la cei lipsiţi.

Precum un administrator de bani împărăteşti, se pedepseşte şi se depărtează, dacă el nu dă acelor trimişi la dânsul, si încă întrebuinţează o parte din ei pentru desfătarea sa; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi celor lipsiţi.

Dacă el întrebuinţează pentru sine mai mult decât este de trebuinţă, El va trebui să dea în cealaltă lume cea mai aspră socoteală. Căci bogăţiile lui nu sunt ale sale, ci ale soţilor săi. De aceea să cruţăm aceste bunuri, ca străine, pentru ca tocmai prin aceasta ele să fie ale noastre!

Dar cum putem noi să le cruţăm ca pe o avere străină? Când noi nu le întrebuinţăm la lucruri de prisos, şi nu numai pentru noi înşine, ci împărţim din ele şi prin mâinile celor săraci. Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât neapărat, vei da seama despre comorile, ce ţi s-au încredinţat. Una ca aceasta se întâmplă şi în palatele Domnitorilor. Mulţi dintre dânşii au încredinţat vistieriile şi veniturile lor la nişte anumiţi dregători şi administratori, dar precum aceştia păzesc cele încredinţate lor şi nu le întrebuinţează rău, ci împart acelora, cărora Domnul porunceşte să le dea, si la timpul, când el porunceşte; aşa fa şi tu. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să economiseşti şi pentru binele altora.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)