Înainte de a veni în Bucureşti auzisem numai vorbindu-se de rău despre aurolaci. E foarte urât că-i numim aşa, căci ei aurolacii, sunt oameni ca noi, unii sunt copiii, unele sunt mame, alţii sunt tineri cu ochii blânzi şi cu firea liniştită.

Am avut câteva pachete cu mâncare odată şi vroiam să le dau săracilor ca să se bucure de ele. Şi nu ştiam unde să mă duc şi am ajuns prin voia lui Dumnezeu la Gara de Nord. Am ajuns acolo şi vedeam din maşină doi băieţi îmbrăcaţi sărăcăcios. Am coborât din maşină, am luat sacoşele cu mâncare şi m-am dus spre ei. În timp ce mergeam spre ei realizam că ei sunt "aurolacii de la Gara de Nord" şi începuse să-mi fie puţin teamă dar am înaintat. Am ajuns la ei şi le-am zis că am să le dau ceva de mâncare şi s-au bucurat mult şi au luat pachetele. Erau blânzi şi mi-au şi mulţumit. Am vorbit puţin cu ei şi de atunci am început să-mi schimb cu totul părerea despre aurolaci.

Aurolacii sunt oameni necăjiţi, care n-au ce mânca şi care stau la mila celor care trec; sunt oameni care n-au cu ce să se-mbrace şi stau în frig şi tremură; dorm prin canalizări şi n-au nici apă de băut măcar; n-au unde să se spele şi nici unde să se ducă la baie. Sunt marginalizaţi, sunt văzuţi foarte rău şi mai rar primesc ajutor. De atunci am început să merg mai des la ei şi să le dau câte ceva şi i-am cunoscut pe mulţi dintre ei. Sunt oameni deosebiţi cu chipurile frumoase, dar de multe ori trişti şi deznădăjduiţi. Ce mă surpinde la ei este că sunt puternici şi rezistă ducându-şi viaţa aşa cum este. De vreo două ori după ce le-am dat câte ceva, ei s-au bucurat şi au zis: "mulţumim lui Iisus". Sunt şi ei conştienţi de Dumnezeu, văd şi eu că unii au de toate şi ei n-au nimic, vor şi ei să fie ca ceilalţi dar se consolează că poate va veni o zi când toate se vor schimba.

Odată când am fost cu un prieten la ei să le ducem câte ceva de mâncare, după ce au venit câţiva la geamul maşinii şi le-am dat sacoşele, o fetiţă de vreo 12 ani s-a apropiat de mine şi mi-a luat mâna şi mi-a zis că ne mulţumeşte mult. Am avut un fior de bucurie, ceva ce nu trăisem niciodată, realizasem că ea mi-a oferit mai mult decât i-am dat noi momentul acela. Realizam clar că deşi noi aveam de toate şi ei nimic, ca oameni eram egali, aveau aceeaşi demnitate, acelaşi chip a lui Dumnezeu, eram aceeaşi în faţa lui Dumnezeu.

Cum de eu dorm într-un pat moale şi într-o casă călduroasă iar ei dorm în frig şi pe străzi ? Cum de eu mănânc numai bunătăţi în fiecare zi şi ei n-au nici măcar apă şi pâine ? Cum de eu am o familie care-mi este mereu aproape şi mă-nconjoară cu dragostea ei iar ei n-au mamă, nici tată, nici fraţi şi poate nici prieteni ? Cum de eu am de toate şi ei n-au nimic ?

Cu siguranţă nu vom intra împărăţia cerurilor dacă nu vom ajuta mereu şi pe cei care n-au.

(Balan Claudiu)