Puterea malefică a cuvintelor

Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbeşte într-o manieră dura. A spus că el e obişnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbeşte jignitor.

„Şi-n plus, chiar dacă aş vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit.”

Bătrânul îl privi şi apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.

„Ce vezi pe masă?” l-a întrebat bătrânul înţelept

„Două coli de hârtie albe” răspunse oarecum nedumerit tânărul.

„Bun. Ia una dintre coli şi strânge-o în mâini, mototoleşte tare.”

Tânărul nu înţelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa şi începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuşi nevrând să-l dezamăgească pe înţelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia şi timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică şi albă.

„Şi acum?” întrebase tânărul.

„Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o.”

Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunţase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.

„Nu pot să o fac să fie ca înainte!” răspunse înfrânt tânărul

„Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poţi scoate” zise zâmbind trist înţeleptul.

„Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt şi crezi că se „dizolvă” în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândeşte-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar şi câteva ore… Întotdeauna o inimă aspră, este aşa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul şi-au făcut loc cu forţa în ea.”

Iar tânărul plecase trist, însă învăţase o lecţie importanta.

Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut şi m-am gândit mult la ea.

De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experienţă, de multe ori mama îmi spune ” eşti prea dură! Jigneşti uşor când eşti nervoasă!” iar eu îi răspund:”sunt sinceră!”, sau: „Şi? Adevărul e dur!”, dar nu, mă mint singură. Eu ştiu foarte bine că nu am intenţia de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenţia de a jigni pentru a-mi stinge furia.

Oamenii când sunt nervoşi nu au nici pe de parte bună intenţie de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia şi crează răni adânci în sufletele noastre şi a celui de lângă noi. Cuvintele urâte şi jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.

De mii de ori mi-a spus mama „când eşti nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămureşti probleme, nu vorbi, nu scrie, pur şi simplu caută un loc unde să stai în linişte pentru a te calma şi apoi du-te să rezolvi problema”, până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am „uitat” de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam şi mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros şi urât în acelaşi timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ţi-a provocat-o el ţie durerea ta se va stinge. Însă nu este aşa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îţi dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, ruşinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînţeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simţeam lucrul acela şi nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: „cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, „dar întotdeauna era prea târziu…

Şi ca să „anulez” un pic regretele şi tristeţea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam ” vina” şi îi spuneam: „ştii că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred şi nu le simt”

Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e aşa uşor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.

Eram la şcoală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă îşi pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuşi când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aş fi apucat să-i dau sugestia şi aş fi primit acel răspuns, m-aş fi simţit rănită şi probabil aş fi ripostat şi dacă ea mi-ar fi spus: „nu te supăra, am zis-o la nervi” probabil m-aş fi supărat mai tare şi unde am fi ajuns? E ca şi atunci când răsplăteşti raul cu rău crezând că va ieşi ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieşi un lucru bun.

Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorinţa de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.

Există iertarea şi împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca şi atunci când cineva te-a rănit cu un cuţit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureţi şi o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viaţa.

Inimile noastre sunt precum nişte hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipeşti acea ruptură, însă totuşi ea rămâne acolo. Eşti iertat, dar din păcate nu poţi lua cuvintele înapoi, nu poţi închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.

Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferinţelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ţi-a făcut rău este mai mare decât răul ce ţi l-a făcut, dar asta nu şterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierţi, cel mai mult spaţiu îl oferi dragostei, iar pe ură şi suferinţa încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că… odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor şi de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.

Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a şterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferinţa şi toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Şi poate e mai bine aşa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorinţa de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.

Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.

Putem fi direcţi dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfinţiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur şi totuşi blând, înseamnă să spui ce este greşit dar să nu greşeşti şi tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greşim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi.

(Iulia)