Tratamentul singurătăţii
Singur într-o lume singură. Interesante cuvinte… dar totuşi, reale?
Până unde poate ajunge singurătatea, de ce ne simţim singuri, de ce nu facem ceva pentru a înlătura singurătatea. Dacă suntem liberi care este rostul singurătăţii? Acestea şi multe alte întrebări ce au la baza singurătatea se crează, singurătatea devenind asemeni chitului care la înghiţit pe Iona.
Paradoxul lumii de astăzi este acesta: cu toată tehnologia care ne înconjoară noi suntem singuri. Dar suntem într-adevăr singuri? De ce ne simţim aşa când până la urmă această viaţă trecătoare se încheie parcă mult prea repede asemeni unui izvor a cărui frumuseţe a fost răpită de razele nemiloase şi de căldura Soarelui ?
Omul nu a fost creat să rămână singur. Dacă nu îşi găseşte împlinirea alături de jumătatea sa, asta nu înseamnă că nu mai are pentru ce trăi. Poate nu sunt în măsură să zic aceste cuvinte din lipsă de experienţă, având doar 19 ani, dar cred cu toată tăria că orice om se poate ridica din starea de singurătate care de multe ori îl cuprinde.
Şi pe mine m-a cuprins, dar încerc să învăţ în fiecare zi să mă ridic şi să privesc darul lui Dumnezeu cu multă fericire. Deseori, când mă simt singură vorbesc cu Dumnezeu, iar dacă nu vorbesc, scriu. Este foarte important să nu rămână toată nedumerirea, toate răspunsurile fără întrebări şi întreaga disperare în tine. Trebuie să ai un dar special… toţi am fost înzestraţi de către Creator.
Dacă îţi cunoşti acel dar special, exploatează-l fiindcă nu se ştie niciodată pe cine îl poţi ajuta, sau pe cine îl poţi face fericit şi implicit eşti şi tu ajutat, eşti tu fericit pentru că iubirea se răsplăteşte cu iubire.
Când ne simţim singuri să ne gândim la Mântuitorul nostru care, timp de 40 de zile a fost singur în pustie, deşi era într-un permanent dialog cu Tatăl Său, al nostru. Cea mai mare greşeală a noastră, a oamenilor este aceea că suntem mereu nemulţumiţi, sfidându-L de multe ori pe Creator.Şi eu am fost nemulţumită de multe ori, până când am fost în situaţia în care mi-am dat seama că nemulţumirea cea dintâi nu avea nici o logică.
Singurătatea este o boală grea, dar nu şi incurabilă. Tratamentul trebuie aplicat în fiecare zi cu nădejde şi iubire. Trebuie să luăm zi de zi pastila încrederii în Dumnezeu, a iubirii aproapelui şi a încrederii în propria persoană, iar atunci tratamentul nu va da greş. Poate că va dura ceva timp până vom scăpa definitiv de boală, uneori chiar fiind riscul ca aceasta să recidiveze, însă având la noi pastilele miraculoase, riscul se diminuează iar vindecarea începe să îşi reverse dulceaţă asupra noastră.
Viaţa este un şir lung iar întâmplările prin care trecem sunt perlele care îmbrăca şirul. Să nu lăsăm momentele triste să ne afecteze, să nu lăsăm singurătatea să ne doboară fiindcă ar fi păcat să ne irosim viaţa în acest fel. Sunt mii de oameni care au nevoie de ajutorul nostru, de mângâierea noastră, însă singurătatea, arma diavolească ne împiedică să vedem aceste lucruri, transformându-ne viaţa într-un calvar. Poate te simţi uneori prizonierul vieţii tale, însă nu uita că întotdeauna cheia este la tine, doar tu având posibilitatea să te eliberezi.
Niciodată să nu te subapreciezi, să zici că nu poţi să faci ceva anume, pentru că te minţi pe tine însuţi. Orice pe lumea asta are rezolvarea, numai moartea nu şi chiar şi acea fiind doar podul pe are trebuie să îl trecem pentru a merge spre fericirea veşnică, sau din păcate spre chinul veşnic, aşa că fruntea sus, priveşte înainte şi mulţumeşte-I mereu la Dumnezeu pentru toate. Toţi suntem incluşi în planul Lui sfânt, nimeni nu este copil orfan.
(Mihaela Gligan)
sdaniel
februarie 4, 2012 @ 3:58 pm
Imi pare rau ca nu pot fi de acord cu acest frumos articol. Nu pot fi de acord pentru ca autorul porneste de la o premisa falsa (poate fi adevarata doar pentru autor).
„Paradoxul lumii de astăzi este acesta: cu toată tehnologia care ne înconjoară noi suntem singuri.”
Nu as fi avut nimic cu aceasta fraza daca era la singular si nu la plural. As fi curios sa stiu in ce context a descoprit ca toti (sau majoritatea) oamneilor se simt singuri. Eu, unul chiar nu cunosc oameni care sunt (se simt) singuri. Daca societatea aceasta a evoluat in aproape toate domeniile cred ca cel mai mult a evoluat in domeniul comunicarii si apropierii (de toate felurile). Parerea mea este ca a cam disparut singuratatea. Azi, esti singur doar daca asta iti doresti, altfel ai o gramada de optiuni pentru a nu fi singur.
mihaela G
februarie 4, 2012 @ 4:44 pm
Stiu ca pare greu de crezut, dar sunt multi oameni care, desi inconjurati de multe persoane se simt singuri din teama sau orice alta retinere de a-si comunica propriile temeri sau nelamuriri.Tehnologia avansata nu te ajuta de multe ori sa iti invingi singuratatea.Multi vorbim prin intermediul internetului, dar cand suntem fata in fata cu alte persoane, fara masca anonimatului avem anumite retineri. de multe ori, retineri pe care nu le-am fi avut daca foloseam internetul.Un parinte ne-a spus la cursuri un lucru extraordinar si anume:cea mai mare greutate in iad este singuratatea.Vaduvele sunt singure si nu doar ele, ci multi alti oameni care lucreaza chiar si in domeniul tehnologiei.Tehnologia, oricat de avnsata nu poate inlocui iubirea celui apropiat, imbratisarea sau increderea pe care ti-o poate oferi.Poate ca avem conceptia ca nici un om nu este singur fiindca nu arata acest lucru, insa nu avem de unde sti aceasta.
Laura Stifter
februarie 4, 2012 @ 5:16 pm
Minunat articol, Mihaela! 🙂
M-a impresionat în special recomandarea ta de a ne gândi la cele 40 de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în singurătate. El a rămas singur în acea perioadă şi a acceptat să fie ispitit, pentru ca noi să putem birui, prin încrederea în ajutorul Său, singurătatea şi ispitele. 🙂
Ai un dar deosebit de la Dumnezeu! Felicitări!
P. S. Şi eu am tot 19 ani. 🙂 În plus, din ceea ce ai scris în comentariu, înţeleg că eşti studentă la Teologie. Este adevărat? Dacă da şi dacă studiezi în Bucureşti, înseamnă că suntem colege de facultate. 🙂
Te îmbrăţişez întru Domnul!
mihaela G
februarie 4, 2012 @ 6:12 pm
Iti multumesc pentru cuvintele tale, Laura Stifter.Ai un suflet deosebit, iar acesta este cel mai deosebit dar pe care omul il poate avea.Da, sunt studenta la Teologie, dar studiez la Cluj si din pacate nu suntem colege,desi m-ar fi incantat acest lucru.:)
Te imbratisez intru Domnul!
Laura Stifter
februarie 5, 2012 @ 1:42 pm
Şi tu ai un suflet deosebit, Mihaela, se observă din ceea ce scrii. 🙂
Şi eu m-aş fi bucurat mult să fim colege, dar oricum, dacă vrei, putem ţine legătura.
Adresa mea de mail este: laurastifter@gmail.com.
Id-ul de messenger: laura_stifter.
Dacă mai ai examene în sesiunea aceasta, îţi doresc mult succes! Eu mai am 3 examene destul de dificile… 🙂
Dumnezeu să fie cu tine!
mihaela G
februarie 5, 2012 @ 2:12 pm
Iti multumesc.Mai am si eu 2 examene.Succes si tie si Dumnezeu sa te binecuvanteze!
Albinuta
februarie 6, 2012 @ 6:07 am
Foarte bun tratamentul pentru singuratate Mihaela ,continua sa scrii atunci cand ai timp ca scrii foarte frumos ,mult succes,(tie si Laurei )la examenele pe care le mai aveti .
mihaela G
februarie 6, 2012 @ 12:12 pm
Multumesc!
Sandu
februarie 6, 2012 @ 1:36 pm
Doamne ajută! Deci ,Mihaela, te întreb, cum poți fi singură când tu vorbești cu Domnul ? În mare parte sunt de acord cu SDaniel ,poți fi singur numai când nu-L ai pe Hristos căci numai El î-ți este prieten adevărat! Poți să ai mulți prieteni care te pot trăda sau când ai nevoie de ajutor să-ți întoarcă spatele dar Hristos nu te părăsește niciodată! Deci dacă ÎL ai pe Domnul în inimă , nu poți să fi singur!
mihaela G
februarie 6, 2012 @ 4:30 pm
Ai dreptate, Sandu.Din pacate singuratatea este foarte prezenta azi din cauza distantarii noastre de Hristos,LUMINA VIETII
Laura Stifter
februarie 6, 2012 @ 10:00 pm
Mulţumim mult, Albinuţa. 🙂
Doamne ajută!
Radu
februarie 1, 2016 @ 8:03 pm
Buna ziua. Si eu sunt o persoana care se simte singura. Ma intereseaza sa stiu daca Mihaela Gligan poate sa ia legatura cu mine sa discutam. Stiu ca articolul este din 2012 dar eu il stiu de pe Facebook unde a aparut recent (pe 31.ian.2016). Doamne Ajuta !
Bogdan
martie 26, 2019 @ 9:30 pm
De ce in Biserica nu exista comunicare intre credinciosi? Din ce vad, oamenii vin la Biserica, se inchina, isi fac cruce, si dupa ce se termina slujba pleaca fiecare la casele lor sau unde merg fara sa schimbe nici o vorba cu cei din jurul lor. Stau si ma intreb daca in Biserica primara oamenii se purtau la fel? De asta sunt si atatia tineri necasatoriti. Toti cei care isi fac relatii si le fac in AFARA Bisericii nu inauntru. Daca incerci sa abordezi o fata la noi in Biserica se uita urat! La alte biserici sau religii, din ce vad oamenii socializeaza dupa slujbe se cunosc unii cu altii dar la noi nu exista asa ceva! Mie mi se pare ca in Biserica lipseste dragostea si comuniunea intre oameni.
Andrei T
octombrie 1, 2021 @ 5:03 pm
Acesta este un articol într-adevăr minunat și încurajator. Îmi place mult când ai spus că ai încetat a mai fi nemulțumită, deoarece nu avea niciun sens. Și eu am o tendință spre a fi nemulțumit, dar mă străduiesc să o rezolv.
Și eu am un sentiment de singurătate, de mulți ani (acum am 18 ani). Motivul principal este că nu am găsit pe cineva lângă care să mă pot simți eu însumi, cu care să îmi pot împărtăși convingerile, părți ale sufletului, interesele, etc., fără reținerea/teama că aș supăra/nu aș fi acceptat și fără să fiu nevoit a face pe placul celuilalt tot timpul, pentru a întreține „prietenia”.
Problema este și la mine, la modul în care văd lucrurile, la faptul că mă gândesc prea mult la ele și probabil am așteptări prea mari de la ceilalți, în loc să îi accept așa cum sunt (asta vreau și eu de la ceilalți, până la urmă).
Recunosc, am întâlnit mulți oameni speciali în viața mea, cu care am putut face aceste lucruri, cel puțin parțial și consider acesta un dar al lui Dumnezeu, chiar dacă acestea nu au fost niște interacțiuni de durată. Sunt încrezător că, la un moment dat, voi găsi și eu pe cineva, așa cum va voi Dumnezeu și așa cum El rânduiește pentru toată lumea, în vreun fel sau altul.
Foarte adevărată este și afirmația că prietenul nostru cel mai bun este chiar Hristos și mă gândesc de multe ori la ea. Mă întreb cum pot trăi această prietenie în mod viu, real, pas cu pas, în viața de zi cu zi. Observ în sufletul meu un fel de reținere la acest gând, pentru că simt că unele dintre interesele mele nu coincid cu cele ale lui Hristos și că ar trebui să renunț la ele pentru a fi prieten cu El, ceea ce mă îngrijorează (probabil din cauza slabei mele credințe). De aceea am o oare-care sfială în a-L accepta pe Hristos ca pe Prietenul meu cel mai bun, deși știu că numai El are această calitate.
Este aici cineva care trece prin ceva similar? Ce sfaturi/idei aveți pentru această situație?