“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Noiembrie 2011

30 Noiembrie 2011

Sfânta disperare

disperareaEste o mare înțelepciune că Dumnezeu îl lasă uneori pe om să guste din păcat până ce se satură, ca să se convingă singur și definitiv că oricât de dulce ar fi gustul păcatului  sfârșitul lui este doar moartea.

Așa că omul, însetat să-și astâmpere setea de fericire pe orice căi,  se dărâmă cu păcatul până ajunge în pragul epuizării sale: obsedat, complexat, dependent de plăcere,  într-un cuvânt hăituit de patimi până la disperare. Odată ajuns în pragul disperării omul se convinge în sfâșit că este limitat, neputincios și că singur nu poate face nimic bun. Și asta este un mare câștig, că în sfârșit ajunge omul să se cunoască cu adevărat. Cu de-a sila că n-a vrut să-i arate Dumnezeu cu frumosul.

Însă disperarea este sabie cu două tăișuri căci ea îl constrânge pe om să aleagă numaidecât  între două căi extreme: sinuciderea sau nașterea ca alt om. Așadar, un tăiș îl desparte de Viață iar altul îl desparte de omul cel vechi, omul păcatului. Aici se dă lupta cea mare pentru sufletul omului. Satan caută să-l piardă definitiv pe omul ajuns în pragul disperării și nu mai are decât să-l împingă cu un singur gând în prăpastia sinuciderii. Dacă omul va încuviința șoapta vrăjmașă atunci lupta sa este pierdută pentru totdeauna, asemenea lui Iuda. Dar nici Dumnezeu nu are un prilej mai bun ca acesta, decât să-l scoată pe om la o viață nouă, adică la nașterea unui om nou, rupt de păcat. Și atât așteaptă Dumnezeu de la omul disperării: să-L roage ceva.

Acum, totul depinde de voința omului mai mult ca oricând. Dacă înclină spre a ieși din propriile păcate care l-au împins până aici, acest adânc al deznădejdii îl ajută să înțeleagă că nimeni și nimic de pe pământ nu îl mai poate ajuta să se ridice. Din această ultimă deznădejde izvorăște și răbufnește credința că numai unul singur Dumnezeu mai poate fi scăparea. Și din această neașteptată convingere, se naște rugăciunea, cea pe care o așteapta Dumnezeu de atâta amar de timp.

Nu este rugăciune mai puternică decât a omului disperat, care strigă din străfundul ființei sale ”Doamne nu mă lăsa!”. Aceasta este rugăciunea omului plin de păcate dar care strălucește de smerenie. Aceasta este rugăciunea care-l zguduie pe om din temelii și care  izbește în cer ca o săgeată, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. Aceasta este rugăciunea regelui Mănase dosădit de umilință, este rugăciunea tâlharului de pe cruce agonizat de chinuri, este rugăciunea Sfintei Mariei Egiptene răvășită de păcat. Aceasta este sfânta disperare care îl împinge pe păcătos să se arunce în brațele lui Dumnezeu cu toată ființa sa.

Prin rugăciune se revarsă harul Duhului Sfânt care îl luminează pe om și-l ajută să  înțeleagă deplin că toată suferința i s-a tras numai de la uitarea lui Dumnezeu. Atunci se vede omul în deplinătatea ființei sale: hâd, ticălos, nedrept, sluțit de propria-i nebunie. Și atunci, realizând ce chip urât are, se îngrețoșează de sine însuși, așa încât se întâmplă marea minune, că în sfârșit omul nu se mai suportă și se lepădă de sine, neavând decât să-l ceară pe Dumnezeu de cârmuitor al vieții, cu târguiala de a-l scoate din iadul deznănejdii. Așa se naște omul nou, omul duhovnicesc, în durerile și incandescența iadului smereniei. Și odată ce omul se recunoaște învins, strălucește în el Adevărul care îl învie. De aici urmează calea dulce a pocăinței.

Dar nu ar ajunge oamenii în această dramatică încleștare a fiului risipitor dacă nu s-ar întovărăși cu păcatul. Drept este că nici nu-i experiență mai convingătoare ca aceasta, de a-ți vede urmările păcatului până la capăt, ca să te lămurești singur că Dumnezeu are întotdeauna dreptate.

De asta se și întorc atâția oameni spre Dumnezeu doar după ce s-au văzut biruiți de propria necredință însă tot de aceea păcătoșii intră în împărăția lui Dumnezeu de multe ori mai înaintea drepților. S-au convins irevocabil că nimic nu-i bun fără Dumnezeu.

”Uneori încercările și greutățile ce ni se întâmplă ne pun în situația unui călător ce se găsește dintr-o dată la marginea unei prăpăstii din fața căreia îi este cu neputință să se întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoștinței și spaima la gândul de a fi înrobiți morții. Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susținuti de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând numele Domnului. Și ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simțim o mână nevăzută purtându-ne cu blândețe și nu simțim nici un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă să avem încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai marii pământului și hotărârea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintâi să îi fie dat lui Hristos.” (Pr. Sofronie Saharov)

(Dan)

Read more

29 Noiembrie 2011

Este creștinul prin definiție un om bucuros?

Tristețe

Părintele Arsenie Boca spunea că un creștin trist este precum o mașină care merge cu farurile stinse prin întuneric. De ce oare spunea părintele așa ceva? Se poate oare să fim bucuroși tot timpul? Este oare bucuria o stare ce trebuie să caracterizeze creștinul din zilele noastre?

Voi pleca prin a vă mărturisi o experiență personală: În timpul adolescenței și al studenției, eram o persoană destul de închisă în mine, cu multe răni sufletești, care mă făceau să fiu permanent neîncrezător în propriile puteri și poate că mai ales preocupat de situația mea interioară, sufletească. Îmi vedeam lipsurile, doream mai mult, dar nu puteam face nimic spre a-mi implini visurile... iar mai presus de toate, eram trist.

Dorința cea mai mare era însă aceea de a-i sluji lui Dumnezeu, însă vedeam împlinirea acelei dorințe, din ce în ce mai depărtată, motiv pentru care iarăși mă descurajam.

După îndelungi așteptări, am fost hirotonit preot și am început misiunea, în parohia încredințată. Ca preot însă, te confrunți tot timpul cu cazuri în care este nevoie de ajutorul tău, chiar dacă se rezumă numai la o vorbă bună sau un cuvânt de îmbărbătare.

Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult, a fost faptul că începând să mă ocup cu problemele altora, am uitat de ale mele. Am uitat că înainte eram trist, îngândurat, lipsit de viață. A trebuit să dau altora ceea ce eu nu aveam, însă, ceea ce îi prisosea lui Dumnezeu. Prin puterea Lui creștinii se foloseau sufletește, iar eu mă umpleam cu "viață".

De ce v-am spus acest lucru? Pentru că cea mai bună soluție pentru a scăpa de problemele personale, de tristețea care ne înconjoară, de atâtea și atâtea neputințe ale noastre sau ale celorlalți, este să dăm - ceea ce nu avem (la inceput), dar Dumnezeu are. În timp, vom vedea cum ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie Dumnezeu pe noi.

Pare greu de crezut?

Omul este făcut pentru iubire și comuniune, iar păcatul, egoismul personal, ne închide în noi. Devenim imuni la problemele celorlalți, iar tristețea ne apasă. Dar este imposibil să fii trist sau îngândurat atunci când ajuți pe cineva, când arăți dragoste, iubire, compasiune unei persoane. Nu ai de unde să dai? Încearcă numai, căci ceea ce faci, faci în numele lui Dumnezeu, iar El va plini neputința ta, vindecându-te și pe tine însuți.

Sursa bucuriei este la Dumnezeu, iar atunci când noi înșine apelăm la El pentru semenii noștri, ne vom afla noi înșine schimbați.

Incercați și veți vedea....

(Pr. Alexandru Nicodim)

 


Ideea acestui articol vine ca o completare de la articolul: Sunt creștin, deci zâmbesc!

 

Read more

Recunoştinţa

Sfânta EuharistieActul recunoştinţei este unul dintre actele principale de iubire. Este aşezat chiar în inima actului de slăvire a lui Dumnezeu - în care, conform cuvintelor Arhimandritului Zaharia din Essex, există un schimb. Mulţumind, facem o jertfă care este întotdeauna inferioară lucrului pe care l–am primit - dar care este ea însăşi o lărgire a inimii omului. Să trăieşti pe bună dreptate în prezenţa şi în comuniunea cu Domnul înseamnă să trăieşti într-o stare de mulţumire constantă; pentru că noi primim de la El tot ceea ce avem - viaţa şi existenţa noastră, toate lucrurile bune, speranţa mântuirii şi bucuria Euharistiei. Oferirea recunoştinţei noastre este confirmarea din inima noastră că noi nu suntem autorii niciunuia dintre aceste lucruri, ci, mai degrabă, beneficiarii - aceia care primesc daruri de la Dumnezeu.

Oferirea inimii noastre în dăruirea recunoştinţei este în sine o acţiune de bucurie şi iubire. Este un mod prin care ne detaşăm de noi înşine şi recunoaştem că adevărata noastră viaţă îşi are centrul altundeva - în Hristos Însuşi.

Suntem, de asemenea, beneficiarii multor lucruri oferite de ceilalţi din jurul nostru. Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru (suntem mădulare ale aceluiaşi Trup). Nu există om care să fi făcut totul de unul singur. Privind lucrurile rational, recunoştinţa este o chestiune ce ţine de existeţă – neglijarea mulţumirii, un act de nebunie (de neplinătate a inimii).

Fiind conştienţi de toate aceste lucuri, învăţătura Scripturii, de “a mulţumi întotdeauna pentru toate lucrurile”, devine încă şi mai clară. Noi oferim mulţumiri nu “din când în când” sau “ori de câte ori ne simţim recunoscători”, ci întotdeauna şi pentru toate. O astfel de dăruire este ea însăşi un act de comuniune, este primirea dragostei lui Dumnezeu prin mulţumirea pentru darurile sale. Să refuzăm să mulţumim este o ruptură în comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Sfânta Euharistie (euharistie = mulţumire) nu este doar o slujbă simplă care este celebrată în Biserică ocazional sau regulat - ci este descrierea şi revelaţia adevărului în vieţile noastre. Noi am fost creaţi să trăim „euharistic”, întotdeauna mulţumind Domnului.

Nu mi se pare o coincidenţă că Sfântul Ioan Gură de Aur, autorul celei mai cunoscute rugăciuni euharistice din Biserica Ortodoxă, a oferit ultimele sale cuvinte ca o jertfă de mulţumire. Exilat chiar la graniţa imperiului de către un împărat nerecunoscător, ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan au fost  “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

(Pr. Stephen Freeman)

Read more

28 Noiembrie 2011

O întâmplare minunată a părintelui Arsenie în Sfântul Munte

Părintele Arsenie BocaÎntre manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.

În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:

Treptele Sfântului Atanasie Athonitul

Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

- Pune mâna Ziane, că-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o bătut soarele în cap? Ţine cu forţă!

M-am trezit din reverie şi mi-am opintit muşchii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu dacă te ajută Maica Domnului - Panaghia, Doamna şi Stăpâna Muntelui sfânt. Dometie începu să cânte: Axion Estin. Vrednică eşti, un fel de Ave Maria.

- Şi cu rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Athanasie Athonitul, care şi el a murit când s-a dărâmat schela şi i-a căzut bolta în cap, Doamne miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii. Prinde bine Ziane, că deseară mâncăm o ciorbă de rădăcini îndulcită cu miere din butoiul fratelui Gavriil, dacă ne facem treaba.

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei să fii al doilea Cucuzel pe Sfântul munte? Dacă vrei să te îndumnezeieşti, bine, fă-o, că şi eu vreau, dar nu mi se pare corect să ne ţii fără un strop de apă. Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?

- Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare. Mă dor şi pe mine oasele, mi-a intrat igrasia şi răceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam să te întreb frate Porfirie, ce meserie ai avut înainte să te tundă în călugărie?

Treptele Sfântului Athanasie- Am fost mecanic de utilaj greu. Părintele stareţ Arsenie m-a întrebat ce meserie am şi aşa am ajuns maistru constructor de trepte în piatră. Ai grijă Ziane cum te propteşti în coada ţapinului că dacă o rupi nu mai am alta aici, şi o să te trimit sus în păduricea schitului să tai una nouă.

- Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!

- Ştii că îmi placi diacone de la Sibiu, chit că nu prea ai voce să cânţi, dar te duce mintea!

- Am vrut să mă fac aviator. Dar ca să intru la Cotroceni la şcoala de aviaţie îmi trebuiau bani mulţi şi mama nu avea de unde să-mi dea nici dacă-şi vindea casa. Singura şcoală unde urma să primesc bursa a fost la teologie. Şi cu toate că eram un copil credincios de mic nu m-am simţit vrednic să mă fac preot. Mama voia să mă însoare.

- Dar tu nu şi nu! Nu te-ai însurat, dar cum eşti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe încredere că nu o să mă însor după ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ţi l-am cerut dacă tot ai fost la moara de lemn de lângă Iviru? M-am gândit că dacă nu găsim acest scripete, trebuie să facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvânt şi nu l-am găsit în nici un ceaslov.

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Eşti poet? Nu te juca! Ţine bine coada că se dezvârte vârtejul şi ne plezneşte de ne rupe mâinile. Crezi că e uşoară călugăria aici la Sfântul Munte? Şi mai ducem şi o sărăcie lucie că ne ţin grecii cum vor ei, în ciuda ajutoarelor pe care voievozii noştri romani le-au trimis aici la Sfântul Munte. Îmi place să cred că dacă facem scripetele pe care mi l-ai desenat o să ridicăm mai uşor lespezile astea. Am să mă duc mâine şi am să fur un scripete de la Meghisti Lavra, am văzut eu că aveau vreo trei în depozitul de lângă Arsana unde acostează vaporul când vine cu butoaiele cu ulei şi vin de la Atena.

- Dar furtul este un păcat, interveni Dometie care tocmai ajunse cu căldarea în care avea apă de mare.

- Bine ai venit cu apă sărată, ia dă să-mi spăl puţin gura.

Porfirie îşi scufunda palmele în găleata şi bău din pumni apa sărată.

- Mai lasă-mi şi mie, am zis, nu o bea toată.

În vreme ce Porfirie se spală, Dometie recita: “Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale ci şi de toată dreptatea ta! Când stai în faţa Domnului eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.”

- Amin, zise Porfirie, nu te ştiam aşa patericos, din ce Părinte al patericului ai scos cuvântul acesta de folos? Parcă nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfântul Arsenie care a pustnicit în pustia Schetică de lângă Nil din Egipt. El era unul care tăcea mult şi aşa, prin trezvie, îşi alegea gândurile şi vorbele îndepărtându-le pe cele rele şi fără de folos. Cu harul Prea Sfântului Duh a ajuns la isihie încă de tânăr.

Se lăsă o tăcere plăcută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta în mintea lui mai puţin şcolita în ale teologiei, cumpănea vorbele pe care le rostise Dometie. Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tăcerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo într-o viroagă era casa unui călugăr plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu nişte căpriori de brad puşi unul lângă altul şi acoperiţi cu pământ bătut. Părintele Achim era mic de statură, cam crăcănat şi cu o barbă până la genunchi. Avea nişte ochi albaştri ca marea, aşa cum îi are Părintele diacon Zian.

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu ştiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine. Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă.

- Trimite-i o scrisoare că se va bucura să primească din Grecia şi se va lăuda la vecini cu băiatul ei care a ajuns la Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

- Aşa o să fac, dacă zici tu, Dometie.

- Părintele acela de la noi, Achim, m-a învăţat să citesc şi mi-a dat cărţile lui să mă uit prin ele. Când mergeam cu oile, ieşea şi el la deal cu traista, ne opream şi mă învăţa. A fost tatăl meu duhovnicesc. La el a venit un Părinte de aici de la Sfântul Munte ca să meargă prin sate să adune pomeni şi pomelnice pentru restaurarea mănăstirii Zografu unde este steagul lui Ştefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşa am auzit eu de Sfântul Munte pentru prima oară, aveam doar 13 ani. El era român şi trăia intre greci. Mai întâi a fost la chilia Naşterii Maicii Domnului pe moşia Mănăstirii Vatoped, şi l-a avut duhovnic pe Nicodim, ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor în lemn şi marmură. De la el au rămas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori…a lucrat şi două sculpturi legendare: ”Răstignirea” şi ”A doua venire”, vreme de 15 ani.

- Am auzit şi eu de Arsenie acesta dar nu l-am văzut, vorbi şi Porfirie. Se spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie şi l-a dus pe vârful Athonului ca să completeze numărul celor 7 pustnici care se roagă pentru pacea lumii şi trăiesc fără mâncare şi fără apă, doar cu cuvântul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit şi eu într-o zi de hramul Sfântului Munte şi de această tradiţie, pe 6 august, când am urcat în vârf. Vorbeau nişte pustnici care stăteau la lumina unui opaiţ chiar sub vârf într-o peşteră să se odihnească. Era pe la ora 4 dimineaţa, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisă de Ilie Miniat. Părintele Evghenie avea vreo 80 de ani şi s-a suit pe munte până în vârf. El s-a dus la sihaștrii care povesteau în peşteră şi am auzit că a murit Părintele Hrisogan din cei 7 stâlpi neclintiţi ai Athosului şi că va fi înlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era şi veghetorul Părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus şi românii Martinian, Iona şi Teofilact care s-au rânduit unul pe altul în ceata celor 7. Aceştia toţi erau sculptori: făceau linguri, făceau căni şi doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, întreba Porfirie, a fost un om cu şcoala multă, a tradus două cărţi ale Sfântului Nicodim Aghioritul: “Războiul nevăzut şi pază celor 5 simţuri”. Desena şi frumos. Am văzut desenat trupul omului şi inima scoasă din trup şi plămânii. Practica rugăciunea inimii, pe respiraţie şi pe şezutul în scăunel.

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har ei îl îndepărtează prin gândurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.
- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce! rosti Porfirie. Nu e bine să aminteşti de necuratul, că uite m-am lovit la picior şi mi-am spart şi bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, şi ascultam pe aceşti părinţi minunaţi athoniți. Soarele apunea dinspre vârful muntelui. În lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea şi o figură de om care intra şi ieşea în acel cuib minunat atârnat de peretele muntelui. Din poziţia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru că marea aici este foarte neliniştită, sunt curenţi marini şi vapoarele nu se apropie căci s-ar scufunda. Dacă ne imaginăm Sfântul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la peştera Sfântului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce şi cântat:

- Mari şi minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfântul Ioan Evanghelistul purtaţi de furtună. În loc să ajungă în Cipru la Lazăr cel înviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au căzut statuile idoleşti şi dracii au ieşit din ele strigând: A venit Maica Domnului, să fugim!

Treptele Sfântului Athanasie- DOAMNE MILUIEŞTE şi ajută-ne să terminăm treptele, zise Porfirie.

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie. Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei când se răsturnase luntrea în care pescuia şi el era înghiţit de valuri. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat: Dorotei era păzitorul şi lumânărarul acestei icoane în biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigăt din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit şi te-am păzit, acum auzi-mă şi Tu pe mine că mă prăpădesc în valuri.

- Se înserase de-a binelea şi mai aveam de transportat două lespezi. Când te rogi şi vorbeşti despre sfinţi şi mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebănuit. Lucrul sporea ca în poveşti. Aşa fac toţi călugării athoniți, în timp ce lucrează la ascultarea pe care le-a rânduit-o stareţul şi vorbesc despre oameni luminaţi şi sfinţi. Lucrul sporeşte când Dumnezeu miluieşte.

Dometie zise:

- Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită. Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără școală.

- Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare. Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti: “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri şi o ai pe suflet. Ştiu că eşti fecior şi că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru că eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăşire.”

Noi tocmai ne opinteam toţi trei să împingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să împingi la deal este neasemănat de greu. Am simţit deodată că se uşurează povara şi bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească.

Dometie sesiza şi el ce se întâmplă şi exclamă: Născătoare de Dumnezeu! A venit Sfântul. Într-adevăr lângă noi era o făptură parcă om, parcă fiară, cu barba până la pământ şi un păr ca o coamă de leu. Împingea cu noi la bolovan. El era cel care făcea ca bolovanul să meargă parcă tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu…

Avea o voce îngerească, nici ţipătoare, nici răguşită dar plăcută. Mi-am adus aminte de un tenor care cânta în corul catedralei mitropolitane din Bucureşti. Toţi cântam “Cuvine-se cu Adevărat”. Vocea mea care nu era exersată la cântat a căpătat inflexiuni melodice şi scotea sunete plăcute pe care nici eu nu le cunoșteam până atunci. Cânta şi Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne întrecea pe toţi. Eram ca în rai. Patru făpturi care pe buza unei prăpăstii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea însă îmi zbura în satul meu natal la Vața de Sus. O vedeam pe mama îngenunchiată la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roagă şi cum plânge cu poza mea în mână. Făptura de lângă mine, cu barba lungă îmi spuse:

- Pe mama ta o cheamă Creştina şi e văduvă. Când te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului şi bisericii.

M-am cutremurat, că aveam lângă mine un Sfânt, un Prooroc care-mi ştie trecutul şi numele.

- Părinte, cum te cheamă şi cine eşti? întrebă Porfirie.

Străinul nu răspunse.

- “Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul? Unul dintre ei este Părintele Matei din Karacalu, un om foarte smerit care slujeşte Liturghia zilnic prin chili şi prin colibe unde este un Sfânt Antimis. Va sluji Liturghia până la ultima lui suflare. Anul acesta de Paşti va ninge pe vârful Athonului. O să ne vedem de Înviere. Frate Zian, nu uita să-i scrii mamei tale.”

Eu nu mă mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Părintele sau fratele care vorbise s-a făcut nevăzut dintr-o dată. Parcă mă atrăgea ca un magnet să mă uit după el. Era deja noapte. Nu mai puteam să mă uit după el. Porfirie punea uneltele una lângă alta, ca să le avem mâine dimineaţă în ordine. Dometie era cuprins de o plăcută emoţie şi ca întotdeauna, cânta un imn. Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte; Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumină care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfântul Munte şi nu am trăit nici o minune până astăzi, dar astăzi mi s-a arătat milă lui Dumnezeu prin acest Sfânt. Stai Preasfinte, şi nu fugi, căci vedem lumina ta ca pe un far călăuzitor şi putem urca muntele fără să cădem în prăpastie.

- Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, vorbi şi Dometie în psalmi. Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc şi cu proorocie, căci ţi s-a vorbit ţie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfântă emoţie şi de o căldură nemaitrăită. Îmi făcea bine, căci din pricina frigului care se lăsase la malul mării, eram îngheţat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de Dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui Îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumina intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea. Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.

- Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?

- Unsprezece, răspunse Porfirie.

- Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spălător şi ne-am spălat cu apă rece, înghiţind şi câteva guri, dar parcă nu-mi era sete, deşi nu băusem toată ziua nici o gură de apă. Nu băusem nici din apa sărată, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus în camera mea şi m-am întins pe patul tare, athonit, pe burtă, ca ciobanii, căci şi oasele mă dureau şi muşchii de efortul zilei.

Sufletul însă îmi era luminat şi fericit. Astăzi pe Sfântul Munte al Athosului am trăit prima minune, am întâlnit un sfânt. O pară de foc. Mi-am zis în gând “Tatăl nostru” , şi mi-am însemnat patul, făcând cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci. Apoi m-am cufundat într-un somn adânc.

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, Editura ”Credința strămoșească”, pag. 90-104)

Read more

Alegerea îţi aparţine!

Ca să scrii despre Dumnezeu nu ai nevoie de cuvinte potrivite, ci ai nevoie de sentimente pe care să le pui în slujba aproapelui...

“Ne mântuim prin har, credinţă şi fapte bune..”; “Ne mântuim într-o secundă"- sunt vorbe pe care le auzim pretutindeni: la ora de religie, la Sfânta Liturghie sau în familie. Dar aceste simple vorbe trebuie să părăsească spaţiul dialogului, să fie mai întâi înţelese şi apoi interiorizate.

Aşa cum la vârsta de un an copilul învaţă să facă primii paşi, iar apoi prin exerciţiu reuşeşte să meargă ..tot astfel adultul trebuie să înveţe ce însemna “te iubesc “ - nu trebuie doar rostite aceste două cuvinte ci iubirea spusă trebuie dovedită prin gesturi atât de mici dar care pot însemna atât de mult.  Cuvintele te rog şi mulţumesc aparent - doar două cuvinte, în esenţă sunt cuvintele pe care orice persoană se bucură să le audă... Ce păcat însă că tinerii uită mult prea repede ceea ce învaţă mult prea greu.

- Tinere, ţi-ai pus vreodată întrebarea: “Când i-ai zis ultima oară mamei tale că o iubeşti?

- Tinere, când i-ai zis ultima oară tatălui tău: “Tată, ce dor mi-a fost de tine!”?

- Tinere, când i-ai zis ultima oară bunicului/bunicii cuvintele “te rog” sau “mulţumesc”?

Avem treburi mai importante, dar de fapt, ne umplem timpul cu banalităţi vrem să fim ”cineva” dar suntem un banal “nimeni” atâta vreme cât nu ştim să le arătăm adevăratele sentimente celor din jurul nostru! Preferăm să spunem două cuvinte din tastatură în loc să le demonstrăm celor din jurul nostru că nu suntem o generaţie a pierzării, că nu suntem nişte vagabonzi internautici! Trebuie să arătăm că avem şi noi valori morale!

Suntem prea orbi, prea surzi, prea muţi, prea indiferenţi de tot şi toate şi mai ales suntem indiferenţi faţă de Dumnezeu...

Doamne cum poţi suporta sutele de păcate pe care le comitem zilnic voluntar sau involuntar?!

(Annes)

Read more

28 Noiembrie 2011

O, Iisuse Bun, îmi lipseşti atât de mult

Of, Doamne Iisuse, iar m-am depărtat de Tine şi din cauza asta nu mai pot simţi iubirea. Sufletul meu e pustiit, gol şi rece. Simt o durere în suflet. Este în locul în care înainte stăteai Tu. Îţi făcuseşi sălaş în sufletul meu şi mă încălzeai cu pacea şi cu bucuria Ta. Dacă te ştiam pe Tine acolo, nu mă mai temeam de nimic, nu-mi mai trebuia nimic altceva. Eram eu şi cu Tine şi era de ajuns. Aş fi putut  să trăiesc  aşa toată viaţa, o veşnicie. Mă simţeam iubită, ocrotită şi fericită.

Deja începuse să-mi  îngheţe  sufletul iar privirea-mi devenea că o fiară. Nimeni nu mai era binevenit în preajma mea. Fiorul dragostei dispăruse. Am încercat să privesc înlăuntrul meu dar n-am văzut nimic pentru că era prea întuneric. Atunci am început să bâjbâi prin beznă, umblam şi rătăceam prin cămările sufletului meu. Şi am ajuns într-un loc în care ştiam că odată fusese Ceva…dar nu simţeam decât o rană care sângera puternic. Sufletul meu durea cel mai mult în locul acela, pentru că înainte fusese încălzit de Tine.

O, Iisuse Bun, îmi lipseşti atât de mult, Te rog să mă ierţi pentru că, în răutatea mea, Te-am răstignit din nou. Te rog, învie iar alături de mine, trezeşte-mi sufletul la Viaţă ca să nu mai stau în întuneric ci să văd şi eu Lumina!

(Patricia)

Read more

26 Noiembrie 2011

Pilda ”dregătorilor” bogați dar milostivi

Olandezul Berg a venit în România acum 20 de ani, în vizită, dar imaginea unui copil care i-a cerut de mâncare pe stradă l-a răscolit profund până ce s-a întors acasă. Odată ajuns, imediat a decis  împreună cu soția, Margaret, să vândă tot ce aveau în Olanda și să revină în România ca să-i salveze pe copiii din comunitățile sărace.

Apoi, cu banii din donații le-au construit sărmanilor case și au ridicat o grădiniță. Margaret a renunțat la meseria de asistent medical pe care o avea în Olanda ca să încerce să le dea o educație copiilor pentru care viitorul însemna groapa de gunoi. Margaret ne spune: ”Eu cred că sunt la fel ca orice copil, nu e nicio diferență” iar Berg completează: ”Sunt copii care sunt născuți pe rampa de gunoi. Ei nu au hotărât să se nască acolo și trebuie să fie ajutați un pic.” ”Un pic”, atât consideră că a făcut acest om care urmează lui Hristos pe drumul desăvârșirii: ”Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară in cer; după aceea, vino și urmează-Mi.” Iar dacă acest om consideră că ceea ce face el pentru săraci este ”un pic” mă întreb cum ar trebui să privim noi faptele noastre de milostenie: Mai nimic. Dar, să continuăm...

O femeie din cartierul de săraci este întrebată despre cum s-a îmbunătățit situația. Respectiva doamnă nu stă pe gânduri și spune: ”Un om... pita lui Dumnezeu: domnul Berg!”. Adică domnul Berg este pâinea lui Dumnezeu. Știți vorba aceea românească: ”omul acesta este pâinea lui Dumnezeu”. Adică este un om bun tare, atât de bun încât este hrană sufletească pentru ceilalți oameni.

Reportera exclamă: ”Au în sfârșit la cine să apeleze” iar Berg răspunde cât se poate de firesc: ”Corect. Și când eu nu mai pot le spun. Vin câteodată după bani și le spun, uite, și la mine e gol dar mai vedem.” Adică domnul Berg împarte tot ce are cu săracii de lângă el. De asta este ”pita lui Dumnezeu”. Are inima generoasă ca a Sfântului Iov, dar mai bine zis se aseamănă cu Împăratul Hristos, întrucât precum Fiul lui Dumnezeu s-a coborât din ceruri, lăsând toată slava ca să se nască în chip smerit într-un grajd, adică în grajdul nepăsării acestei lumi, și născându-se ca om ca să ne repună în treapta de fii ai lui Dumnezeu, tot așa și domnul Berg a lăsat toată bogăția sa și cea a țării în care a trăit, apoi a luat firea de samarinean milostiv într-un cartier de săraci, pentru a le reda săracilor demnitatea de oameni și speranța unei vieți decente.

Iată cum doi oameni, străini de neamul și credința noastră s-au îndurat tocmai de sărmanii de care noi nu ne-am îndurat și pe care noi toți i-am tâlhărit cu nepăsarea noastră. Vorba fericitului părinte Nicolae Steinhardt: ”Duhul Sfânt, suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale”. Iar Duhul Sfânt a suflat în inimile soților Berg și Margaret, pentru că nu a găsit între ortodocși vreun preot, călugăr sau mirean cu care să facă lucrarea aceasta de scoatere a săracilor dintre gunoaie. Dar a găsit Dumnezeu prilej și oameni cu care să rușineze acest neam, învățător de lege al celor eterodoxe, și care el însuși nu prea ridică degetele pentru ceea ce învață, precum fariseii de altă dată. Așadar, pentru săracii aceștia de pe rampa de gunoi, noi ortodocșii am dat din umeri la nivel instituțional iar ca mădulare ale Bisericii am fost și suntem invizibili. Dar să continuăm...

La două case distanță stă Salomneea, ”îngerul copiilor” adunați de pe rampa de gunoi. Este din Elveția dar de mai bine de un an stă în cartierul ridicat pentru copiii aceștia năpăstuiți și îi educă. Adică le dă o șansă de a ieși din mizerie. Și cu toate că este tânără, Salomneea nu a văzut în tinerețe oportunismul de a face ”carieră de succes” în vreo multinațională ci oportunitatea de a face  ”carieră” în iubirea de semeni. Ce oameni, ce destine!

Cei trei samarineni sunt o lecție usturătoare pentru noi. Dar, aș vrea să realizăm și faptul că acești oameni deosebiți, care s-au născut și au crescut într-o societate puternic secularizată, L-au găsit pe Dumnezeu în iubirea față de sărmanii acestei țări, de care noi ne rușinăm mereu. Insă dacă ne rușinăm de ei și suntem nepăsători față de sărăcia lor, sau suntem prea puțin milostivi, înseamnă ca tot așa suntem și față de Cel care la Judecata de apoi se va identifica cu săracii de lângă noi. Însă știindu-ne infirmitățile sufletești, din această pricină s-a și născut Hristos într-o sărăcie lucie, ca luând chip de sărac să ne mai înduioșeze față de sărmanii lumii și astfel să ne scoată și pe noi din sărăcia sufletească de care nu ne mai săturăm.

(Dan)


Pe Berg, Margaret și Salomneea îi puteți vedea în reportajul ”Pe-un picior de iad”, începând cu minutul 18:50.

Cu această ocazie vă îndemnăm să facem împreună daruri de Crăciun pentru sărmanii de lângă noi.

Read more

25 Noiembrie 2011

Voluntariatul online

CommunityDacă dezamăgirea lui Claudiu este că tinerii teologi și preoți nu vin să propăvăduiască cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul acestuit site, pentru mine marea dezamăgire este că mulți dintre tinerii drept-credincioși ai României nu dezvoltă proiecte online, în propriul domeniu de specializare și la ceea ce se pricep ei mai bine. Așa se risipește un potențial uriaș de a face ceva bun, ceva constructiv, atât pentru generația de astăzi cât și pentru cea de mâine. Adică se îngroapă talanții în pământ în loc să se slujească cu ei aproapelui.

Ca proaspeți absolvenți de facultate ne plângem că n-avem locuri de muncă, că ”sistemul” nu ne oferă șanse de a ne pune pe noi înșine în valoare, dar avem aproape totul la nas și nu facem mai nimic. Mă întreb câți tineri ingineri, mediciniști, programatori, psihologi, etc., cu credință în Dumnezeu, își pun cunoștințele și timpul spre folosul aproapelui, prin această oportunitate atât de facilă care se numește ”blog”? Să dau un exemplu concret:

Este inadmisibil ca într-o țară care dă continuu IT-iști dintre cei mai buni pentru întreaga lume, să nu avem o platformă online care să ofere mici software-uri ”free” și tutoriale în limba română pentru cele mai uzitate limbaje de programare. Să aibă tinerii doritori de programare o comunitate care să îi sprijine, să le răspundă la întrebări și să îi stimuleze în efortul de a creea softurile de mâine. În momentul de față există doar două platforme ale programatorilor din România, codurisursa.ro și programare.org dar niciunul dintre site-uri nu este disponibil spre accesare ci sunt lăsate în paragină.

Nu se găsesc nici tineri iubitori de artă fotografică, care să dăruiască din cunoștințele lor de Photoshop. În cel mai bun caz luăm totul, copy-paste, de la alții.  Nu vrem să oferim nimic din munca noastră cu generozitate? Doar conturi suspendate?

La fel, în domeniul psihologiei, nu vedem că se încumetă vreun creștin cu studii de specialitate care să despartă influiențele ezoterice și nihiliste din tratatele de psihologie față de cele cu adevărat folositoare. O mică comunitate de psihologi, care din dărnicie și hărnicie să facă un proiect gratuit la nivel online prin care să ne folosim cu toții, n-ar fi de folos? Să strecurăm domeniul psihologiei prin sita Sfinților Părinți, nu s-ar cere? Talanții aceștia pe care i-am dobândit prin cunoaștere nu vrem să-i înmulțim ca să-i tragem și pe alții spre Dumnezeu?

Totuși, se pot face multe acolo unde există voință și bună credință. În acest sens am să dau și un exemplu demn de toată lauda: Alin Mureșan, un tânăr istoric, împreună cu echipa sa, oferă cu multă marinimie, studii și interviuri despre ”Fenomenul Pitești”. Site-ul fenomenulpitesti.ro este un proiect care se datorează inițiativei personale nu a uneia instituționalizate. O parte din miile de ore de trudă, de cercetare, ne sunt oferite pe tavă, gratis, ca să ne îmbogățim în înțelegere și omenie.

Un alt exemplu este că în cadrul acestui site, mii de tineri au putut scrie comentarii datorită bunăvoinței unui singur om, programatorul rus, și care a creeat plugin-ul de comentarii Jcomments, în mod gratuit. Pseudonimului lui este Smart. Sute de ore de programare, de neodihnă, pentru ca oamenii să poată comunica între ei gratis, fără ca ei să știe că asta se datorează bunătății lui Smart.

Chiar platformele pe care majoritatea formatorilor de opinie editează în spațiul virtual, precum Joomla sau Wordpress, sunt oferite gratuit de comunități de programatori care sunt voluntari în aceste proiecte de anvergură.

Nu mă pot împăca cu gândul că există atâția tineri credincioși cu un potențial uriaș prin care ar putea sluji aproapelui, dar nu o fac decât pentru ei înșiși sau nici măcar atât.

Deși am dat exemple cu precădere din lumea IT, totuși este vorba despre a te implica și a te dărui prin munca ta, altora. Este vorba despre a fi darnici ca și Dumnezeu, Cel care ”face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Ev. Matei 5:45)

Dacă ești inginer, atunci nu te oprește nimeni să-ți faci un blog în care să-i înveți pe alții cum să mânuiască AutoCAD-ul, să împărtășești tuturor dintr-ale ingineriei.

Dacă ești medic ori student la medicină, ce te oprește să faci niște cercetari sau să prezinți lucrările altora de specialitate, dar sintetizate pe înțelesul oamenilor simpli? Sunt atâția bolnavi curioși să afle mai multe despre boala lor.

Ești teolog? Atunci scrie câte ceva din experiența ta sau adu la lumină niște analogii prin care să pui învățătura de credință în relație cu lumea actuală pentru a fi mai ușor înțeleasă... și lumea și credința ortodoxă.

Ești student/absolvent la mediu? Ce te impiedică să prezinți situația mediului din România printr-un proiect personal? Nu-ți trebuie decât voință, un aparat foto și un blog.

Ești student/absolvent la o facultate de litere? Împărtășește cu toată lumea traduceri de folos, nu neaparat doar din cele teologice ci din domenii variate dar practice.

Sunt atât de multe lucruri de făcut, sunt atâtea de dăruit!

Eu vă îndemn să fiți voluntari cu timpul și cunoștințele voastre, pentru că dacă necredincioșii oferă  mai multe ca noi, noi cum le arătăm că Dumnezeu ne face mai buni? Cum ne punem talanții la lucru?

(Dan)

Read more

24 Noiembrie 2011

Căutăm tineri teologi şi preoţi care să vorbească pentru 1000 de tineri în fiecare zi

Personal am avut multe bucurii cu acest site şi Dumnezeu a avut grijă să ne încurajeze mai mereu să dăm înainte. Au fost şi perioade când lucrurile au mers mai rău şi simţeam că batem pasul pe loc şi nu facem mare lucru, dar până la urmă aceste hopuri au trecut cu bine. Cu toate acestea am un mare regret, acela că tinerii teologi şi preoţii nu vor să scrie pe acest site.

Iniţial am vrut să-mi fac un blog personal unde să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, din experienţa mea mică. Eram student la teologie, şi îmi doream mult să fiu preot şi pentru că mai erau ani buni până aş fi putut fi hirotonit, m-am gândit să-mi fac un blog care să-mi satisfacă oarecum dorinţa aceasta de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Vroiam să scriu zilnic câte un articol dar am observat că e greu, că trebuie multă muncă şi mi-a venit ideea să propun şi altor tineri să scrie câte ceva din experiența lor. Am început propunerile cu cititorii care comentau pe blog. Mi-aduc aminte că prima persoană care mi-a răspuns a fost Talita, astfel încât după ce i-am adresat rugămintea imediat a acceptat şi a scris un articol.

De atunci şi până astăzi, noi ca administratori, şi mie în mod special, revenindu-mi această sarcină, am stat cu ochii-n patru căutând tineri cu viaţă curată, cu personalitate, cu experienţă duhovnicească, tineri care pot vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu. Am căutat mereu oameni care să poată împărtăşi altora din experienţa lor, oameni care prin felul lor de a fi să-L mărturisească pe Hristos în orice clipă a vieţii.

Astăzi, ”Ortodoxia Tinerilor” are în jur de 50 de autori care au scris articole pe site, unii mai multe, alţii mai puţine. Din toţi aceşti 50 doar 3 tineri sunt studenţi sau absolvenţi ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă: două fete şi un băiat. Toţi trei împreună au scris maxim 20 de articole.
Însă este puţin, e foarte puţin pentru ceea ce mirenii așteaptă de la niște teologi.

Trăind în mediul teologic şi lucrând în sânul Bisericii am cunoscut mulţi teologi şi foarte mulţi preoţi. Am prieteni foarte buni, absolvenţi de teologie, şi chiar preoţi, având aceeaşi vârstă cu mine. Sunt destui care ştiu, aşa ca idee, că "am un site".

Dragilor, vă zic cu părere de rău că niciunul n-a zis nimic, nici că e bun, nici că e rău, nimic. De trei ani de zile, teologii şi preoţii din jurul meu nu şi-au exprimat nicio părere despre ceea ce noi facem aici. Indiferenţa mă doare. Eu, daca aş fi inginer pasionat şi văd pe alt coleg care face o invenţie, m-aş duce la el, l-aş întreba cum a făcut-o, cum funcţionează, aş încerca să fur meserie şi să pun şi eu în practică. Mi-aş da cu părerea, că e bun, că e rau, aş zice ceva, pentru că mă vizează şi pe mine, altfel am facut studiile degeaba.

Există totuşi o singură excepţie, fostul părinte duhovnic al lui Dan, celălalt administrator al site-ului, care după ce s-a uitat a zis: "Mie mi se pare... aşa... un site de fete....". Vorbele părintelui au autoritate pentru noi, este monah, licenţiat  a trei facultăţi, blând, liniştit, echilibrat şi o persoană cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită. La vremea aceea ne-am supărat când am auzit acest lucru şi ne-a durut, dar a fost şi ca o palmă de binefacere pentru noi. Din acel moment ne-am impus să fim mai exigenţi cu articolele pe care le publicăm pe site şi să ne sprijinim mai mult pe ce spun Sfinţii Părinţi şi Sfânta Scriptură.

Ne-am propus ca articolele publicate să fie mai serioase, mai bine documentate, mai puţin copilăreşti. Din acel moment au trecut cam doi ani şi am reuşit parţial ce ne-am propus. Totuşi, nivelul articolelor noastre poate fi mult îmbunătăţit, din punct de vedere teologic, dar pentru că acesta este nivelul nostru duhovnicesc actual şi atât putem, tot atât oferim.

Poate din acest motiv, poate din altul, preoţii şi teologii nu prea ne agrează, sau cel puţin nu-şi dau cu părerea despre ce facem noi aici. Mulţi tineri ne-au încurajat şi ne-au spus că unele articole le sunt de folos şi că e bine să dăm înainte cu ceea ce facem, totuşi teologii şi preoţii n-au zis niciodată nimic, cu excepția părintelui Dorin Octavian Picioruș.

Am propus personal unor tineri şi teologi să scrie la noi pe site dar n-au vrut, sau nici măcar nu ne-au răspuns. Eu ştiu că sunt neputincios, şi pe deasupra şi complexat de faptul că-mi lipseşte trăirea duhovnicească şi că teologia mea este una destul de slabă, şi tocmai din acest motiv am încercat să atrag preoţi, absolvenţi sau studenţi de teologie ortodoxă care să suplinească această lipsă şi să vorbească tinerilor despre bogăţia credinţei ortodoxe. Dar n-am reuşit să cooptăm pe nimeni. De ce oare?

Teologii sunt învăţaţi cu o expunere academică a învăţăturii de credinţă, fiind foarte exigenţi în privinţa limbajului, de frica alunecării spre anumite erezii sau false presupuneri. Poate din acest motiv articolele noastre li s-au părut copilăreşti sau pietiste, poate de aceea teologii nu vor să-şi asocieze numele cu un site care abordează temele în acest fel.

Învăţământul teologic ortodox te învaţă că teologie nu poate face oricine, şi asta este foarte bine. Te învaţă că nu oricine de pe stradă poate vorbi de rugăciune sau de Sfânta Treime, dar Sfinţii Părinţi spun că teologia se vede în fapte nu în vorbe, şi că doar înţelegerea simţită e înţelegerea cea mai înaltă, adică doar cei care trăiesc ceea ce spun sunt teologi.

De ce fug unii teologii doar după diploma de masterat şi de doctorat, doar după fala de a fi autor al unei cărţi, sau de a participa la o conferinţă internaţională? De ce nu vor teologii români să scrie pentru oamenii de rând? De ce se bucură unii din preoţii şi teologii români că le-a apărut un articol în nu-ştiu-care revistă teologică şi care acum e uitată într-un raft, revistă care va fi citită de 10 oameni într-un an, la bibliotecă.

De ce preoţii şi teologii români îşi fac site-uri şi portaluri doar cu copy-paste-uri fără să pună mâna să muncească, să transpire şi să scrie articole proprii, din ce ştiu, din experienţa lor?

Dragilor, dacă bisericile ortodoxe toate ar fi pline duminica la Sfânta Liturghie, preoţii ar vorbi pentru 5% din populaţia ţării. Luaţi aminte însă că televiziunea (PRO TV-ul, Antena 1, Realitatea, etc.) vorbesc zilnic pentru 60% din populaţia ţării. Cine credeţi că va fi mai influent în formarea de opinie?

Nu este deajuns să vorbeşti doar în biserici, mai trebuie să te foloseşti şi de mass-media ca să mărturiseşti Adevărul.

Nu ştiu de ce, poate din invidie, poate din lene, poate din prea mare exigenţă sau acrivie academică... preoţii şi teologii nu vor să le vorbească tinerilor de pe acest site.

Fac încă odată invitaţia oficial şi foarte deschis tuturor preoţilor şi teologilor care ne citesc să vină şi să scrie zilnic pentru 1000 de tineri pe zi.

Gândiţi-vă! Nu e mare lucru? Să scrii un articol din suflet, cu credinţă în Dumnezeu şi să ştii că 1000 de oameni îl vor pune la suflet într-o zi? În ce biserică şi care preot are şansa aceasta ? Adresa de email a noastră este ortodoxia.tinerilor@yahoo.com

Mă iertaţi că scriu aceste rânduri, dar mă doare.

(Claudiu)

Read more

Ce-i în peşteră ?

Este înţeles în mod tradiţional că naşterea lui Hristos a avut loc într-o peşteră (nu într-un staul).Peştera servea ca grajd – nefiind ceva neobişnuit pentru zona Bethleemului. Totuşi, în icoana tradiţională a naşterii lui Hristos se arătă în mod clar o peşteră.  Peştera Bethleemului seamănă cu Peştera Iadului, în care Hristos se coboară la moartea Sa.  De asemenea seamănă cu spaţiul încadrat de pietre în majoritatea icoanelor ce înfăţişează Botezul Domnului.

Acelaşi spaţiu încadrat de pietre poate fi văzut în multe din icoanele ce înfăţişează Răstignirea (sub Cruce înconjurând craniul).  Aceasta similaritate iconografică nu este accidentală.  Peştera Bethleemului este menită să semene cu Iadul (aşa cum un copil în feşe seamănă cu un corp învelit spre înmormântare).  Seamănă cu peştera Iadului din acelaşi motiv  pentru care spaţiul încadrat de pietre la Botezul lui Iisus seamănă cu Peştera Iadului.

Toate duc la una şi aceeaşi concluzie: întruparea lui Hristos reprezintă coborârea lui Dumnezeu în lumea noastră, unde moartea şi păcatul tronează. Întruparea Cuvântului reprezintă o provocare imediată la adresa întunericului morţii şi  iadului.

Sfântul Ioan face acest lucru limpede în prologul Evangheliei. El vorbeşte de Hristos ca „Lumina Lumii” şi instantaneu aduce acea Lumină în conflict cu întunericul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Povestea naşterii lui Hristos este în mod cert marcată de elemente care acum au devenit celebre în lumea popularelor felicitări. Îngerii cântă pastorilor. Magii vin de departe. Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul.

Într-o manieră tipică, felicitările lasă impresii frumoase despre Crăciun.  La urma urmei, Crăciunul cultural nu priveşte mai departe de cadourile de sub brad.

Totuşi Biserica priveşte Peştera Bethleemului ca ceea ce este în realitate: întunericul. De abia S-a născut Copilul că viaţa Lui deja este în pericol. Crudul rege Irod caută să Îl omoare, însă planul eşuându-i, îşi vărsa mânia pe toţi copiii sub 2 ani din acel loc. Prin tradiţie ni s-a transmis că numărul pruncilor omorâţi de oamenii lui Irod se apropia de 14.000. Aşa de mare este întunericul.

Acelaşi întuneric marchează lumea şi în zilele noastre. Lumina încă străluceşte, întunericul nu o cuprinde – dar în mijlocul întunericul lumina este cea care străluceşte şi nu altundeva.  Peştera este lumea – nu vă înşelaţi.

Cei care sunt botezaţi întru Hristos sunt botezaţi întru moartea Sa, precum zice Sfântul Apostol Pavel. Este de asemenea adevărat că cei care sunt botezaţi întru Hristos „primesc Lumina Lui Hristos”. Dar împărtăşirea cu Lumina lui Hristos în această lume înseamnă a fi tu lumina din mijlocul întunericului.

Marea bucurie a Crăciunului este că Pruncul născut în peşteră este într-adevăr Lumina lumii – şi deşi noi trăim în întuneric, întunericul nu poate cuceri Lumina. Hristos este acelaşi şi de Crăciun şi de Paşte. Fiecare descoperire a lui Hristos este o izbândă asupra morţii şi a păcatului.

Ce se afla în peşteră? Dumnezeu Însuşi.

(Părintele Stephen Freeman - Ce este în peşteră)

Read more

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro