“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Octombrie 2011

01 Noiembrie 2011

Viața pusă pentru aproapele (studiu de caz)

Șoferul rămâne blocat cu mașina, ca în filme, pe liniile de tren. Totuși întâmplarea este cât se poate de reală. Trenul vine, șoferul accelerează dar mașina nu se clintește de pe ultima linie ferată. Faptul că el își riscă viața pentru a salva mașina de la  impactul cu trenul, trădează materalismul de care suferă acut. Consideră că e mai de preț mașina decât propria sa viață pe care i-a dăruit-o Dumnezeu ca să creeze lucruri și fapte frumoase, nicidem tragedii. Dar inimosul pasager al motocicletei din spatele mașinii blocate, își pune viața sa pentru șoferul inconștient și materialist.

Primul și-a pus viața pentru un morman de tablă pe care îl mănâncă rugina și nu mai valorează nici două parale iar cel de-al doilea și-a pus viața pentru un suflet veșnic.

"Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi."

Din dragoste pentru aproapele, și din pronia lui Dumnezeu, șoferul scapă cu bine, primind șansa de a-și reevalua crezurile de viață în vederea mântuirii. Celălalt și-a plătit arvună pentru împărăția cerurilor.

No comment!

Read more

Bogații nemilostivi și săracii Lazări

Ionica, săracul LazărCuvintele Evangheliei, veșnice precum Cel care le-a insuflat, își găsesc corespondența în fiecare generație de oameni și în fiecare ins în parte, cu maxim de precizie, până la sfârșitul veacurilor. Asemenea se întâmplă cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Deci, care-i bogatul nemilostiv și unde-i sărmanul Lazăr, în contextul lumii de astăzi?

Pe Ionica o găsești în jurul catedralei episcopale din Galați. Are peste 30 de ani, dar este greu să-i apreciezi vârsta, din pricina chipului mutilat de multele bătăi primite de la frații, bețivi notorii. Deși vorbește stâlcit, semn al unui handicap psihic, femeia aceasta este o blândețe de om. De câte ori intri în discuție cu ea are privirea senină, zâmbește și se bucură ca un copilaș de orice i-ai da.

Ionica este un Iov și un Lazăr al secolului XXI. Un Iov pentru că îndură atâta sărăcie, umilință și singurătate cu o răbdare și seninătate care nu par a fi din lumea aceasta. Apoi este un Lazăr pentru că trăiește asemeni câinilor și împreună cu câinii, din mila Domnului și din firmiturile de aducere-aminte ale trecătorilor.

Nu poți să o privești pe Ionica în ochi și să nu te simți vinovat câtuși de puțin că nu o ajuți să se ridice din mizeria în care-și duce existența. Privirea ei plină de bunătate îmi este o dreaptă mustrare. Eu la căldură, în haină de vison, ea tremurând chircită pe cimentul înghețat. Eu ospătând la mese întinse, ea răbdând de foame. Eu, înconjurat de dragostea prietenilor, ea ducând amarul singurătății. Eu plin de slavă și laudă lumească, ea umilită de nepăsarea din jur. Dar Ionica tace, și rabdă, la fel ca Lazăr. Un suflet frumos ca un crin, ascuns într-un trup chinuit ce poartă patimile Mântuitorului.

Am convingerea neclintită că la Judecata de Apoi o vom vedea pe Ionica îmbracată în Slava lui Hristos și strălucind asemenea Lui. Pe când bogatul...

Deci unde-s Lazării și cine-s bogații? Ca Ionica sunt mulți sărmani, dar și mai mulți suntem noi, cei bogați pe lângă ei.

(Dan)

"Lazării de la porţile bogaţilor nu ridică o pretenţie, ci o răbdătoare rugăminte. Bogaţii ăştia sunt ei sănătoşi la minte? Le-a zis Dumnezeu "nebuni" pe degeaba? Căci acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor." (Pr. Arsenie Boca)

Read more

30 Octombrie 2011

Ileana a stat de vorbă cu Sfinţii...

Ileana era o fetiţă tare cuminte, cu părul buclat, de culoarea castanelor proaspăt coapte dintr-un început de toamnă, cu slabe reflexii aurii ce ne mai aduc aminte de puterea soarelui de vară... Figura ei cea plăpândă revărsa priviri ascunse sub nişte sprâncene uşor arcuite, aidoma coamelor unor dealuri.

Ochii ei străbăteau neantul, se plimbau pe infinitul cerului (probabil de acolo o fi primit ea în dar acea culoare senină a ochilor), transmiţând un sentiment de duioşie, căldură sufletească şi pace lăuntrică... Obrăjorii ei, mereu roşii ca ouăle de Paşti pe care le vopseam împreună cu mama înainte de cea mai mare Sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, păreau nişte maci care, în vacanţele mele, plutea printre valuri de grâu auriu, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme au lăsat albe paginile şi au rumenit câmpiile... Nu ştiu câţi ani să fi avut, eu nu am întrebat-o, ci doar am privit-o... Am stat. Am tăcut. Şi doar am privit-o... În jurul ei plutea atâta pace încât părea un personaj serafic coborât pe pământ... doar că aripile nu i se vedeau...  Era atât de smerită în orice mişcare încât pare-se că, în smerenia şi-n simplitatea ei, aripile s-au topit înaintea privirilor noastre şi s-au ascuns (poate de ruşine şi sfială) în sufletul ei...

Era o linişte profundă... Nu i-am zis nimic... Am privit-o pe furiş... Un zâmbet suav şi trandafiriu i s-a întipărit pe buzele subţiri, subţiri, ca două petale plăpânde de flori... Stătea... Stătea de vorbă cu Sfinţii... Fruntea ei micuţă se plecă uşor sub greutatea buclelor ce-i acopereau spatele, umerii mici şi obrăjorii, atârnând în voie şi chinuindu-se să iasă de sub baticuţul străveziu... Buzele i s-au încordat pe-o clipă şi năsucul borcănat adulmeca un alt aer... Adulmeca un aer proaspăt, reavăn, de primăvară veşnică...

Am privit-o în linişte... Aceeaşi pace m-a învăluit şi pe mine în mreaja ei, răsfrângându-se şi asupra mea... Stătea tăcută, în această poziţie, parcă aşteptând ceva anume... Doar ea ştia ce aşteaptă sau pe cine aşteaptă... Eu o priveam nedumerită... de altfel, simţeam şi eu că... trebuie să vină Cineva... Dar Cine să fie oare? Noţiunea timpului am uitat-o cu desăvârşire, nu mai îmi păsa cât e ceasul, dacă mai am sau nu ceva de făcut, eram eu cu ea şi ea cu mine... dar cu mai Cine? Nu cred că aceasta  a fost o întâlnire fixată la o anumită oră... mă simţeam de mult deja într-un spaţiu lipsit de timp... Şi totuşi, aştepta pe Cineva, deci era o Întâlnire... Dar oare nu întârzia? Ea e aici de mult... am văzut-o când a venit...

Dealtfel, sunt şi eu aici deodată cu ea... Dar oare Cine trebuie să vină? Cine trebuie să sosească? Va fi ca în „Cenuşăreasa”, va veni cu o trăsură? Sau poate e ca Făt-Frumos, pe un cal mare şi alb, un cal de rasă, din acelea de care numai în poveşti găseşti, de pe alte tărâmuri, diferite de ale noastre... Hmmm... Dar văd că ea Îl aşteaptă încă...sau îi aşteaptă... Câte Persoane vor fi? Ce vor face apoi? Despre ce vor povesti?

Şi în timpul în care eu îmi puneam deşartele întrebări, ea stătea sfioasă în smerenia şi frumuseţea ei, aidoma unui mic ghiocel, mângâiat de razele blânde ale soarelui livid de primăvară şi acoperit de jur-împrejur de o mantie albă de zăpadă sclipitoare... De ce tace mereu? Minunat... E atâta linişte în jur... Dar iată! O mică lumânare arde la icoana Maicii Domnului... Tot peretele se luminează divin... Doamneee! Sunt atâţia Sfinţi la această întâlnire! E miraculos! Privirea ei e îndreptată spre alte depărtări... spre depărtări necuprinse şi neînţelese de ochiul omenesc murdar... E atât de senină şi de veselă! Nuuu! Nuuu! Să nu credeţi că râde (deşi are un râs cristalin, suav, smerit, ca nişte clinchete de clopoţei ce vestesc vesel sosirea unei sănii prin zăpada ce tocmai s-a aşternut din cerul sur...

Dar cum poate un cer gri să nască zăpadă albă, imaculată, proaspăt strălucitoare??? Sau oare cerul    s-a decolorat pe el însuşi ca să ne dăruiască nouă omătul alb?) Ea nu râde... Dar sufletul ei e vesel foarte căci dănţuieşte la întâlnirea cu Sfinţii... Sufletul ei, templu al Duhului Sfânt, prinde aripi şi acestea cresc, cresc, cresc mereu de bucurie duhovnicească... E atât de fericită! Fericire mai mare nu este! Stă de vorbă cu Sfântul Stelian, ce a venit să o viziteze din nou, căci el e ocrotitorul pruncilor... O mângâie blând pe creştet şi-i dăruieşte zile binecuvântate, pline de lumină şi veselie... O vizitează tot acum şi Sfânta Muceniţă Ecaterina, cea care a pătimit mult pentru dreapta credinţă şi nu s-a închinat idolilor, lăsându-i în dar înţelepciune şi smerenie, iar ajutor întru primejdii şi boli primeşte de la Cuvioasa Parascheva, ale cărei Sfinte Moaşte sunt la Catedrala de la Iaşi. Pruncul Iisus o priveşte cu smerită şi duioasă blândeţe din braţele Maicii Sale, surâzându-i senin cu aceeaşi ochi albaştri... Maica Domnului o învăluie cu blândeţea din chipul ei, admirând-o ca pe un boboc de floare ce aşteaptă ca al ei creştet să fie uns de Dumnezeu cu lumină... Totul e atât de nepământesc, de înălţător, de divin! Şi ce adâncuri pot fi mai îndepărtate şi mai mari decât însăşi tăriile cereşti? Să te scufunzi cu mintea, sufletul, privirea în cupa cea uriaşă şi albastră...!

Lumânarea pâlpâie uşor... se stinge... Oare Sfinţii să fi suflat flacăra ei cu buzele lor pictate? Eu nu ştiu... Ştiu doar că Ileana a stat de vorbă cu Sfinţii...

P.S.: Rugăciunea este cea care ne pune în strânsă legătură cu Sfinţii Cerului, cu măicuţa Domnului şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu smerenie şi răbdare vom primi răspuns cererilor noastre folositoare înspre mântuire... Observ că Sfinţii au stat de vorbă cu Ileana, pentru că ea a avut răbdare şi i-a aşteptat în blândeţea şi smerenia ei, dar eu m-am îndepărtat de locul „întâlnirii” pentru că mi-am pierdut timpul cu deşartele întrebări... Concentrarea face totul! Să rămânem tari, înfipţi în Stâncă! Şi Stânca e Hristos! Oricât de tare ar fi furtuna şi oricât de mult s-ar apleca şi cel mai mare copac din cauza vântului, el va dăinui atâta timp cât are rădăcina fixată în stâncă! Spor duhovnicesc, dragii mei şi Slavă Domnului nostru Iisus Hristos în veci. Amin!

(Rusu Denisa Felicia)

Read more

Mulţumesc că m-aţi intimidat cu Evanghelia

În calitate de persoană implicată în misionarismul creştin, am observat o anumită tendinţă în creştere în ultimii ani.

Se pare că noi, ca creştini, individual, şi ca Biserică, colectiv, suntem foarte preocupaţi să ne diminuăm exprimarea exterioară a credinţei noastre, de teamă să nu îi incomodăm pe alţii. Uneori, cei ce vorbesc în sprijinul credinţei îşi diluează cumva credinţa şi mesajul pentru a fi siguri că nimeni nu se simte ofensat. Oamenii ignoră unele comportamente greşite ale prietenilor lor ca să nu îi jignească. Se caută acele relaţii şi medii sociale în care se evită posibilele situaţii conflictuale, pentru ca nimeni să nu se simtă incomod.

În ultima vreme m-am întâlnit cu situaţii care conflictul de idei părea iminent, dar nici una dintre părţi nu a vrut să facă pasul de deschidere. Asta m-a făcut să mă gândesc la credinţa mea. În ce măsură cred în Hristos? Dacă cred, de ce îmi este teamă să le vorbesc deschis altora despre credinţa în El? Dacă îmi pasă de aproapele meu, nu ar trebui să risc incomodarea lor atunci când e vorba de mântuirea lor?

Adevărul e că Evanghelia lui Hristos şi Adevărul lui Dumnezeu sunt prin natura lor intimidante. Sunt asemenea unei săbii care desparte, aduce la suprafaţă şi pătrunde până în cele mai ascunse locuri. Ne conduce la Dumnezeu, la adevăr, la vindecare, la împlinire şi la libertate.

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de o perioadă din viaţa mea în care mă simţeam foarte ofensat de prietenii şi familia mea. Îmi părăsisem soţia pentru a-mi construi o viaţă definită de atracţia mea faţă de acelaşi sex. Voiam ca prietenii şi familia să accepte ce fac, să mă încurajeze şi să nu pună la îndoială comportamentele mele. M-am simţit incomodat de creştinismul lor şi, pentru o vreme, m-am îndepărtat de cei ce mă iubeau şi de Biserică.

Astăzi însă, după 13 ani, aş vrea să le mulţumesc din inimă soţiei mele, părinţilor şi familiei, precum şi prietenilor cărora le-a păsat de mine suficient de mult ca să mă ofenseze. Mă cutremur când mă gândesc la implicaţiile din viaţa mea dacă cei din jurul meu ar fi acceptat minciuna că a iubi pe cineva înseamnă a-l încuraja în păcatele lui. Atunci când mi-am părăsit soţia, ea mi-a spus direct că ştie că Dumnezeu mă poate scăpa din căderea aceea şi că nu va intenta divorţ. Şi-a apărat interesele dar în acelaşi timp a continuat să mă iubească şi să mă ajute să-mi revin.

Părinţii mei (şi alţi membri ai familiei) mi-au spus că ce fac eu e greşit. Au cumpărat cărţi şi alte materiale şi au încercat să mă convingă să merg la un psiholog. De asemenea, mă sunau frecvent ca să vadă ce fac, îmi trimiteau bani când aveam nevoie, veneau la ziua mea de naştere şi îmi plăteau avionul ca să vin acasă de sărbători. Veneau cu avionul în oraşul meu şi mă invitau la cină ca să poată sta de vorbă cu mine şi să mă convingă să abandonez drumul pe care apucasem. De asemenea, îmi trimiteau cărţi poştale şi scrisori de dragoste şi confirmare a prieteniei noastre.

M-am simţit incomodat de fiecare dintre ei. Fiecare m-a enervat. Erau pentru mine nişte bigoţi, încuiaţi, ignoranţi şi plini de ură. Dacă chiar m-ar fi iubit, le-am spus eu, ar fi trebuit să mă accepte şi să mă susţină în stilul de viaţă pe care mi-l alesesem. Le-am ignorat telefoanele şi i-am privit cu scepticism. Am făcut tot ce am putut ca să rup legăturile cu cei ce mă ofensau. Ei însă nu au renunţat. Nu mi-am cântat în strună, dar nici nu au renunţat la mine.
La un moment dat am luat o carte de la tatăl meu. Nu am vrut-o – o consideram „propagandă extremistă de dreapta” – dar am luat-o ca să-l fac să tacă. Eram decis să trag o linie şi să rup orice legătură cu soţia mea, cu familia şi cu prietenii. Însă Dumnezeu nu dormea. Cartea de la tatăl meu nu mă condamna, dar îmi arăta că iubirea sentimentală şi siropoasă a lui Dumnezeu, pe care mi-o însuşisem eu ca credinţă, era o minciună. Îmi arăta dragostea puternică a unui Mântuitor înviat şi mă invita să răspund acelei iubiri. Oamenii ofensatori din viaţa mea erau acolo, cu dragoste şi răbdare ca întotdeauna, fără a-mi arunca în faţă păcatele mele, ci aşteptând să păşească împreună cu mine pe drumul de eliberare.

Astăzi căsnicia mea este refăcută şi consolidată. Am trei copii minunaţi şi îmi conduc viaţa după Cuvântul lui Dumnezeu. Relaţiile mele de familie s-au vindecat şi sunt mai apropiat acum de prietenii mei decât am fost vreodată. Atunci când îi ascult pe cei ce se frământă cum să nu îi intimideze pe alţii cu mesajul lor, când îi văd cum îşi schimbă întregul sistem de referinţă al credinţei lor pentru a-i face pe alţii să se simtă bine, când îi văd că îngăduie comportamente greşite doar ca să evite conflicte, mă întreb unde aş fi fost eu astăzi dacă Stephanie ar fi înaintat divorţ aşa cum voiam eu să facă. Mă întreb unde aş fi fost acum dacă părinţii şi prietenii mei ar fi fost alături de mine când voiam să divorţez de ea, şi dacă m-ar fi susţinut în noua mea identitate. Mă întreb unde aş fi fost dacă creştinii din jurul meu ar fi fost „amabili” cu mine şi m-ar fi bătut aprobator pe umăr. Mă cutremur la gândul acesta. Ştiu că i-ar fi durut cumplit să mă piardă, dar m-au iubit suficient de mult ca să-şi asume acest risc.

Vă mulţumesc, prieteni, că m-aţi intimidat, indispus şi ofensat. Atunci, adevărul pe care mi l-aţi înfăţişat era „o mireasmă a morţii” pentru mine (2 Corinteni 2:15), dar astăzi este „o mireasmă a vieţii spre viaţă”.

Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc după Mike Goeke

Read more

29 Octombrie 2011

Doamnă doctor, pe care dintre copiii mei ar fi trebuit să nu-i nasc?

Viaţa sucevencei Aurora Pânzari, din comuna Bălăceana, este o pildă de mucenicie în viaţa de familie, un exemplu de lăsare  deplină în voia Celui de Sus, un model de  luptător pentru îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu - o mamă şi o femeie creştină. Aurora şi Doriţă Pânzari au treisprezece copii, cu vârste cuprinse între 9 luni şi 21 ani, mulţi dintre aceştia venind pe lume împotriva voinţei medicilor, care ar fi vrut să fie avortaţi invocând motivul că "va fi un copil cu handicap". De cum am păşit pragul casei lor am simţit armonie, atâta pace, atâta bucurie şi credinţa cum rar mi-e dat să întâlnesc în alte familii ! Nici unul dintre ei nu este angajat la un loc de muncă, dar cu toate astea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-au  construit o căsuţă, şi-au trimis copiii să înveţe carte şi pot să le asigure hrană de zi cu zi...

- Doamna Aurora, este greu să creşteţi treisprezece copii?

- Mulţumim Domnului, ne-am obişnuit. Este greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu nu este imposibil !

- Dar ca să-i naşteţi ?

- La început a fost mai uşor, dar, începând cu a şasea sarcină doctorii mă îndemnau să avortez. Îmi aduc aminte că la a şaptea sarcină m-am internat în spital pentru nişte analize, fiindcă sarcina era foarte mică, iar medicul a venit imediat cu soluţia avortului! În noaptea aceea nu am putut să dorm deloc, mă plimbam pe culoarele spitalului şi mă rugam: " Maica Domnului, fă o minune! Dacă mâine vin să mă ia la avort, eu fug din spital!" Şi Măicuţa Domnului mi-a ascultat ruga, căci a doua zi a venit doctorul şi mi-a zis : "Poţi să pleci acasă, dar să vii peste două săptămâni să faci avort, căci sarcina nu este bună!" Însă eu m-am întors abia la naştere...

- Cum a fost naşterea ?

- Slavă Domnului, copilul s-a născut bine-sănătos. La următoarea, la a opta sarcină, lucrurile s-au complicat. Eram deja în luna a cincea de sarcină când medicul a spus că am fibrom - chist pe ovar. Mă simţeam foarte rău, am urmat două săptămâni un tratament pentru fibrom şi apoi am mers la doctor. De data asta şi-a dat seama că eram din nou însărcinată. Medicul insista să avortez, spunând că bebeluşul se va naşte cu probleme. Dar nu am vrut să-l ascult! Înainte de naştere, pentru că mă simţeam foarte rău, îi spuneam soţului: "Cred că Domnul mă cheamă la El!", iar soţul îmi zicea: "Cum să rămân singur cu opt copii ?!..." În plus, doctoriţa cu care urma să nasc era hotărâtă să-mi facă cezariană. Eu nu doream acest lucru, pentru că, dacă făceam cezariană, nu mai puteam să am apoi prea mulţi copii. De aceea mă rugam: " Măicuţa Domnului, fă o minune cu mine, ajută-mă să scap de cezariană!" Tot rugându-mă şi aşteptând să fiu dusă la sala de naşteri, a venit doctoriţa şi m-a rugat să nu mă supăr, dar are o urgenţă înaintea mea - o femeie care pierduse trei sarcini si acum, la a patra sarcină, nădăjduia să aducă pe lume un copil. Auzind  acestea, parcă a trecut un aer ceresc peste mine şi mi-am zis: "Poate face Domnul o minune cu mine şi scap de cezariană!" După vreo jumătate de oră în care m-am simţit foarte rău, asistentele m-au suit pe masa să mă ducă la cezariană. Văzându-mă palidă şi speriată, mă tot încurajau să nu-mi fie frică de cezariană, căci vor fi alături de mine. Dar, minune!, cum m-au suit pe masă, am şi născut normal...

- Doctoriţa cum a reacţionat ?

- S-a mirat foarte mult că am născut normal! Înainte de naştere îmi zicea că este imposibil să nasc normal, pentru că pruncul era poziţionat foarte prost. La această sarcină m-au consultat vreo patru medici şi toţi au avut aceeaşi opinie, că va trebui să nasc prin cezariană, pentru că pruncul nu era aşezat cum trebuie. Unul din medici nici măcar nu a simţit capul copilului!

- Cum au decurs următoarele sarcini ?

- A nouă sarcină a decurs normal, dar la a zecea sarcină au fost probleme. A fost o sarcină oprită din evoluţie. La patru luni şi jumătate m-am dus la control şi mi s-a spus că fătul era mort. Unul dintre medicii care m-au consultat m-a certat foarte tare: "La ce-ţi trebuie atâţia copii? Ai vrut să ai 10? Uite, acesta este mort!" Eu m-am întristat foarte tare că a murit copilul în pântecele meu... Şi oamenii din sat au comentat că nu am ştiut să mă opresc, că toată viaţa nu am ştiut altceva decât să fac copii. Doamna preoteasă din satul nostru, Cecilia Chindris, care este şi naşa noastră, ne-a ajutat foarte mult. Fiind atunci întrebată ce s-a întâmplat cu mine, le-am spus oamenilor să-şi vadă de păcatele lor, că eu, chiar dacă am să mor, am să fiu fericită că am murit jertfindu-mă. M-am dus la Iaşi ca să-mi facă chiuretajul şi să-mi scoată copilul mort. A fost atunci împreună cu mine o soră de mănăstire, care m-a ajutat pe durata spitalizării. Medicii au sfătuit-o să mă îndemne să-mi leg trompele. Spuneau: În starea în care sunt, este posibil să mor într-un an sau doi. Când a venit soţul, la fel, l-au bătut la cap să mă convingă să-mi leg trompele. Doamna doctor care mi-a făcut operaţia voia să-mi lege trompele pe motiv că următorii copii se pot naşte cu malformaţii grave. După ce i-am născut pe următorii, am avut ocazia să-i arăt doctoriţei o fotografie de-a lor şi am întrebat-o: "Doamna doctor, pe care dintre ei ar fi trebuit să nu-i nasc?...".

- Şi următoarele naşteri au fost la fel, cu ispite, cu greutăţi ?

- Următoarea sarcină, cu David, a fost bine, dar apoi , la al unsprezecelea copil, iar au apărut probleme. Eram în luna a opta, nu aveam deloc burtă şi eram cu mâinile şi picioarele umflate. Am fost la control şi doctoriţa M. mi-a recomandat să stau în pat. O săptămână m-a ţinut în spital. Cum mă dădeam jos din pat mă umflam; nu aveam voie să mănânc cu sare.  Apoi mi s-a dat voie o săptămână acasă. Însă acasă nu aveam voie să fac nimic. Am ajuns acasă după-amiaza şi, pentru că a doua zi era o sărbătoare la noi în sat, o întâlnire cu fiii satului, cu o slujbă la care participau mulţi preoţi, toată noaptea am frământat cozonaci şi am făcut plăcinte. Am revenit după o săptămână la spital, la doctoriţa M.  M-a ajutat acum să nasc, dar a zis că dacă mai rămân însărcinată, nu mă mai primeşte. Am născut-o pe Iustina, care avea atunci doar două kilograme. Doctoriţa M. m-a cam speriat, tot venea la mine şi îmi zicea că am făcut un copil ca o mâţă. Apoi am fost medicul pediatru care m-a liniştit, încredinţându-mă ca fetiţa era bine-sănătoasă: "Doamnă, dar ai crescut atâţia copii, stai liniştită, că nu are să moară!" După vreo trei-patru zile mi-au dat drumul acasă.

- Aţi mai avut de-a face cu doctoriţa M.?

- Da, aşa a rânduit Dumnezeu. După doi ani de la naşterea Iustinei, am rămas însărcinată cu Iosif. Nu ştiam ce să fac. Ştiam că doctoriţa M. nu dorea să mă mai primească. Eu iarăşi m-am rugat la Maica Domnului: "Măicuţa Domnului, fă o minune şi ajută-mă să nasc şi copilul acesta!" M-am dus la un cumătru de-al meu, student la Teologie, care m-a încurajat foarte mult: "Roagă-te şi am să mă rog şi eu, şi ai să vezi că doctoriţa M. are să te primească!". M-am dus la doctoriţă şi i-am zis: "Doamna doctor, dumneavoastră gândiţi ca medic, eu că mamă: Dumnezeu are lucrarea Lui. Dumnezeu va rândui să scap cu bine şi acum!" Ea mi-a zis: "Dacă ai pus problema aşa, fie! Accept să te primesc şi de data asta!" Analizele nu au ieşit bune şi a presupus că aş avea un cancer de col uterin, ca urmare a unor infecţii de la prima naştere, de aceea m-a îndrumat spre biopsie. Eu i-am zis: "Doamna doctor, dar, dacă fac biopsie, nu pierd sarcina?"

"Şi ce dacă o pierzi? Ai acasă atâţia copii! Altele vin aici şi se roagă de mine să fac avort sau să le leg trompele!".  Eram tare necăjită şi, neştiind ce să fac, m-am dus la naşa noastră, preoteasa Cecilia, care şi de data asta m-a încurajat: "Ai fost mamă pentru atâţia copii, trebuie să fii şi pentru acesta. Nu faci nimic!" Aşa că atunci când am fost la următorul control i-am zis că orice s-ar întâmpla, nu accept să fac nicio biopsie. M-am internat în spital cu trei săptămâni înainte de naştere. Doctoriţa M. era pentru naştere prin cezariană, dar eu ştiam de la un alt medic din Cluj, care m-a consultat, că pot naşte normal. Dumnezeu mi-a dat putere şi am fost foarte hotărâtă: "Doamna doctor, am consultat şi alţi medici şi mi-au zis că nu este nevoie de operaţie!" Doctoriţa s-a enervat foarte tare şi m-a pus să semnez că refuz orice intervenţie, că nu vreau să mă conformez regulilor spitalului şi că aleg decesul meu şi al copilului.

M-am sfătuit şi cu soţul meu, şi am hotărât să mă întorc acasă şi să aştept momentul naşterii. I-am spus doctoriţei că, oricum, fiecare dintre noi va muri... De data asta aveam o foarte mare încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toţi Sfinţii, de parcă toţi erau lângă mine! M-am rugat foarte mult la Sfântul Nectarie. Îmi ziceam că nu se poate întâmpla ceva rău. Doctoriţa mi-a dat drumul, dar mi-a atras atenţia că atunci când mă voi întoarce pentru a naşte, orice ar fi, să nu vin la ea! Întâmplarea a făcut că, atunci când am revenit la spital pentru naştere, să dau de ea. Când m-a văzut era aşa de nervoasă, încât a strigat: "Eu i-aş lega trompele şi aş arunca-o din spital, în veci să nu o mai văd!"  Auzind aceste cuvinte am început să tremur, dar, ca întotdeauna, gândul îmi era la Maica Domnului: "Măicuţa Domnului, salvează-mă şi de data aceasta!"

Doctoriţa M. urma să plece a doua zi în concediu. De data asta a refuzat să mă asiste la naştere, aşa că a chemat o altă doctoriţa din spital. Mă temeam că nu cumva aceasta să vrea să-mi facă cezariană, dar mi-a zis: "O femeie aşa de bine făcută şi cu alte unsprezece naşteri, şi să-i fac cezariană?! În niciun caz! Îţi punem perfuzie dublă!" Mi-a pus perfuzie dublă şi apoi, în jumătate de oră am născut. După naştere, a venit doctoriţa M. care, văzând cât de voinic şi de sănătos este copilul, mi-a spus: "Am mai văzut o minune! Dar, dacă vei mai rămâne însărcinată, să nu mai vii la mine, că eu tare mult am tremurat pentru tine!" Adevărul e ca doctoriţa M. mereu a refuzat să-mi ia bani. După aceasta am mai avut o sarcină, dar la trei luni am pierdut copilul. Însă, la un an de zile după aceasta , iarăşi am rămas însărcinată, cu mezinul familiei noastre, Ciprian.

- Şi aţi fost tot la doamna doctor M. ?

- Nu, de data aceasta am mers la o doctoriţă de la Rădăuţi, care mi-a zis: "Dacă sarcina merge bine, mă ocup de tine; altfel, să nu vii la Rădăuţi, că eu nu vreau să mă prind la cap, să am probleme fără să mă doară!" Şi la această sarcină am avut probleme de sănătate practic trebuia să stau mai mult la pat. Dar eu aveam multă treabă acasă, oameni la lucru; nu aveam voie să car nimic, dar căram găleţi de apă. Cu greu am dus sarcina. Când m-am internat pentru naştere, şi această doctoriţă s-a pierdut şi dorea să îmi facă cezariană. Dar asistenta i-a atras atenţia: "Doamna doctor, aveţi experienţă mare, femeia aceasta nu este de cezariană!" L-au chemat şi pe şeful de secţie, care a confirmat faptul că pot naşte normal. Asistenta aceea m-a susţinut foarte mult :"Doamnă, rugaţi-vă cât puteţi de mult, spuneți toate rugăciunile pe care le ştiţi, că până la prânz naşteţi!" Înainte de naştere, am auzit-o pe doctoriţă spunând: "Ori moare mama, ori copilul!" Dar asistenta i-a răspuns: "Doamna doctor,cu ajutorul lui Dumnezeu îi salvăm pe amândoi!" Şi, cu ajutorul Domnului, l-am născut pe Ciprian. Apoi asistenta mi-a mărturisit că au impresionat-o cele prin care am trecut şi că socoteşte că a asistat la o minune...

- Aţi întâlnit în spital femei care au vrut să facă avort ?

- La un moment dat, am întâlnit o femeie care era în șapte luni şi voia să avorteze. Se certa cu doctoriţa, pe care încerca să o convingă că este doar în cinci luni şi poate avorta. Eu m-am mâhnit foarte tare şi i-am zis: "Doamnă, dă-mi adresa şi, după ce naşti, vin să iau copilul să-l cresc eu!" Ea însă s-a uitat foarte urât la mine. După ce ne-am despărţit , mi-a părut rău că nu am fost mai insistentă  ca să obţin adresa.

- Nici unul dintre dumneavoastră nu aveţi un serviciu. Din ce trăiţi , căci atâtea guri de hrănit ?

Din alocaţie şi mila Domnului. Anul trecut, era chiar înainte de Crăciun, mai aveam puţin până să nasc şi nu mai aveam decât 100 de euro puşi de-o parte... Mă rugam la Maica Domnului să facă o minune, ca să nasc şi să trecem sărbătorile cu bine. Şi a venit d-nul Flutur care mi-a dat câte două milioane pentru fiecare copil! Au mai fost şi alte asemenea cazuri în care s-a văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Niciodată nu am fost puşi în situaţia în care să nu avem ce le da de mâncare - ci nu numai un fel de mâncare, ci două-trei şi ceva prăjituri, pentru că aşa i-am obişnuit. Mă uit uneori la familia mea, la binecuvântările şi bucuriile pe care le trimite Domnul, şi mă gândesc ce frumos ar fi dacă lumea toată ar fi o familie ortodoxă...

Cu gândul în fiecare zi la Dumnezeu

- Gătiţi în fiecare zi?

- Mai puţin duminică şi în sărbători. Fac mâncare din ajun. Acest lucru l-am învăţat de la Aglaia Mihoc, mama părinţilor Mihoc, la care am stat în gazdă pe timpul liceului. Dânsa mi-a zis aşa: "În duminici şi sărbători nu ai voie nici să vinzi, nici să cumperi, nici să găteşti!" Şi mi-a intrat în sânge acest sfat.

- Este greu cu educaţia lor?

- Noi, în casă, ne străduim cât putem să-i ţinem aproape de Biserică, să le dăm o educaţie creştinească. Nu lipsim Duminica şi în sărbători de la Sfânta Liturghie. Dar mai greu este de luptat cu influenţa anturajului. La biserică, fetele merg întotdeauna cu fusta şi capul acoperit, indiferent de anotimp. Ne place foarte mult să mergem la mănăstiri, mai ales la Cămârzani. Cu ani în urmă, mergeam la Mănăstirea Cămârzani cu un Trabant şi ne înghesuiam unsprezece - nouă copii şi noi părinţii. Era foarte greu şi periculos, dar aveam dorinţă mare de a ajunge acolo şi ne purta Dumnezeu de grijă. Acum nu ne mai încumetăm să facem lucrul acesta! Avem o Dacie rablagită, copiii au crescut şi nu încap toţi în ea. Ne-ar trebui o maşină mai mare, cu mai multe locuri, ca să putem pleca cât mai mulţi dintre noi dar nu avem posibilitatea aceasta... Ne-am dori să mergem mai mult în mănăstiri, pentru că de câte ori mă întorc de la mănăstiri vin mai întărită în credinţă, simt pace şi linişte în sufletul meu.

- Au fost persoane care v-au ajutat?

- Dumnezeu a făcut o minune cu noi şi am ridicat casa în trei săptămâni. Ne-a ajutat Înaltul Pimen şi Părinţii Mihoc. Părintele Viorel a venit aici şi, timp de trei săptămâni, cât a durat ridicarea casei, a stat la noi şi a lucrat cot la cot cu muncitorii. Părintele Dimitrie ne-a făcut fântâna şi ne-a tras apa în casă..

- Ce le doriţi copiilor dumnevoastră?

- Să aibă credinţă. Acasă le sădeşti credinţă, dar, când pleacă în valul lumii, mai uită... Acum sunt foarte multe oferte pentru trup, dar sufletul contează cel mai mult. Am citit într-o carte ca mama este datoare să nască copii, dar apoi trebuie să le sădească în suflet dragostea pentru Dumnezeu. De aceea, mă rog pentru ei în primul rând să aibă frică şi dragoste pentru Dumnezeu, căci, dacă au credinţă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, toate celelalte se vor adăuga lor. Mă simt foarte fericită când văd că ele au credinţă. Fata cea mare a mers la seminar la Agapia, dar i s-a părut foarte greu. Plângea şi îmi spunea că nu mai poate. Apoi a mers următoarea, Ecaterina. Maica Stareţă s-a mirat cum de-a vrut să vină şi a întrebat-o: "Dacă n-ai să mai poţi, ce ai să faci?" "Am să rabd!" Am să mă rog şi am să rabd!" Oricum, Ecaterina este foarte atrasă de viaţa monahală. Când mergem la Cămârzani, are senzaţia că este în ceruri. Fericirea mea cea mai mare ar fi dacă L-ar asculta copiii mei pe Domnul şi L-ar urma până la sfârşit.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu - Revista Familia Ortodoxa, nr.33 /2011

Read more

Fii sincer nu ipocrit! Nu-ţi adapta discursul după ce vor să audă alţii!

De ceva vreme mă doare foarte mult când îi simt pe oameni că spun altceva decât gândesc, că vorbele  lor nu au acoperire în fapte. Într-un fel ne comportăm acasă, în altfel cu cei din familie, altfel la şcoală şi servici, şi altfel pe stradă.

Mă doare când îi văd pe oameni că mint, că încearcă să vorbească oficial şi rece doar pentru a da impresia seriozităţii şi inteligenţei, în loc să fie sinceri şi cu o atitudine mai smerită.

Un om ipocrit este o persoană care se arată altfel de cum este; un om prefăcut, fățarnic. Cei care adoptă această atitudine încearcă să ascundă ceva, de obicei patimile şi urâciunea din suflet. Ipocrizia este de fapt minciuna transpusă în comportamentul uman.

Lumea în care trăim ne impune să adoptăm o conduită diferită în societate faţă de cea pe care o avem acasă, şi nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă, ne obligă să ne comportăm mai cuviincios, şi să ne reţinem gesturile urâte, să ne auto-cenzurăm. Simplu fapt că în fiecare zi ieşim din casă intrând în contact cu alţi oameni ne obligă să ne îmbrăcăm altfel, să vorbim altfel, să ne comportăm altfel şi să ne adaptăm în aşa fel încât să nu deranjăm pe nimeni.

Încă de la serbările de la grădiniţă şi terminând cu susţinerea examenelor de la facultate noi oamenii sunt puşi în situaţia de vorbi în faţa unui auditoriu. Din cauza faptului că stăm mult cu ochii în televizor, primul gest reflex al nostru, atunci când suntem înaintea unui public, este să adoptăm un discurs oficial, care dă cât mai puţine detalii şi bate câmpii pe ceea ce nu ne reprezintă. E tipul de discurs al politicienilor care nu spun prea multe, nu atârnâ nici într-o parte nici în alta, pentru ca la nevoie să poată schimba macazul uşor, fără să fie acuzaţi de minciună.

De frica presei, care la orice detaliu dezvăluit face din ţânţar armăsar, oamenii publici au adoptat un discurs foarte rece, cu mulţi termeni tehnici şi cu detalii cât mai puţine. Noi, oamenii de rând, fără să vrem, le copiem comportamentul şi ne trezim că vorbim la fel ca ei atunci când dăm un interviu pentru un post de muncă, când interacţionăm cu instituţiile statului, când vorbim cu cineva străin, etc.

Avem impresia de multe ori că un discurs de tip „oficial” ne va ajuta mai mult decât o discuţie normală, sinceră. Există o teamă printre noi: „mâine mă întâlnesc cu domnul ”cutare”, zi-mi ce-i bine să zic şi ce să nu zic!?.” Dragilor, când te întâlneşti cu iubita sau cu iubitul nu-ţi pregăteşti niciun discurs de acasă pentru că iubirea dintre voi este sinceră, şi nu ţi-e teamă că vei spune ceva greşit. Inima ta plină de dragoste are aşa de multe de zis şi de arătat încât aşteaptă doar momentul întâlnirii cu persoana cea dragă.

Unii din noi au şi o teamă de a intra în vorbă cu străinii, sau evită anumite întâlniri tocmai din acest motiv: „ce să vorbesc eu cu astă? Ce subiecte avem noi în comun?”. După principiul „fiecare cu treaba lui” evităm elegant întâlnirea şi mergem mai departe.

Haideţi să vă spun câteva cuvinte din experienţa mea. Am cunoscut mii de oameni până acum, şi au fost foarte multe momentele când ar fi trebuit să adopt un discurs oficial, dar n-am făcut-o.

Eu sunt un om sincer, nu prea pot minţi, iar sinceritatea, deşi este o calitate, totuşi uneori m-a făcut să păcătuiesc regretabil, spunând cuvinte pe care n-ar fi trebuit.

Totuşi, de cele mai multe ori m-a ajutat această atitudine. Am încercat să spun ce gândesc fără să jignesc, şi să nu mă ascund după cuvinte. Chiar şi în întâlnirile aşa zis oficiale, cu persoane sus-puse de care depindea oarecum soarta mea la acel moment, am încercat să fiu sincer şi să nu mă arăt altcineva decât sunt.

Am câştigat foarte mulţi prieteni fiind sincer, dar uneori am şi deranjat.

Nu regret nicio clipă că am spus ceea ce gândesc, şi am luat atitudine la ceea ce se întâmpla în jurul meu, fără să fiu ipocrit şi mincinos. Nu pot să-i spun unui om că-l iubesc dacă eu nu-l iubesc. Nu pot să stau într-un sistem dacă nu cred în principiile lui. Se întâmplă adesea, pentru beneficii materiale, să fim constrânși să tacem sau chiar să minţim, doar de frica de a le pierde.

Fiind sincer uneori poţi cădea în păcatul judecării aproapelui sau al neiertării, şi astfel transformăm mărturisirea adevărului în prilej de a face păcatul şi iar nu e bine.

Discursul demagogic, specific oamenilor politici, care promit multe dar una zic şi alta fac, este blamat de Mântuitorul Hristos în Evanghelie care spune: „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” Va să zică să nu lăsăm loc la interpretări, ci se fim cât mai sinceri şi mai bine înţeleşi în ceea ce spunem.

Discursul Mântuitorului Hristos din Evanghelia după Ioan, capitolele 14, 15, 16 şi 17 este foarte direct şi la obiect, în care spune tuturor că El este Dumnezeu, Fiul cel din Treime, fără să mai lase loc la fel de fel de calcule scripturistice. Erau unii care încă nu credeau că El este Mesia cel mult aşteptat. Pentru toţi aceştia Hristos le spune în faţă:

„Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Tatăl, adică Dumnezeu în care ei tot se băteau cu pumnul în piept că aveau credinţă.)

Dragilor, de-alungul vieţii sunt aşa de multe momente în care ni se impune să vorbim oficial, dar nu uitaţi că discursul vostru se adresează unor oameni, nu unor statui, şi acei oameni, indiferent ce funcţie au, vor aprecia la voi sinceritatea şi adevărul. Chiar şi cel mai mare mincinos recunoaşte adevărul în celălalt om, după privire, după voce, comportament, după chipul feţei. Există în oamenii păcătoşi o nostalgie fantastică pentru o viaţă curată, fără de păcat. Astfel senatorii şi deputaţii noştri, deşi învăţăţi aşa de mult cu discursurile demagogice, au apreciat foarte mult sinceritatea regelui Mihai în discursul pe care l-a avut în faţa adunării celor două camere ale Parlamentului. Câţi politicieni au pronunţat numele lui Dumnezeu de la amvonul Parlamentului?

Indiferent unde aţi fi şi indiferent de discursul celorlalţi oameni nu uitaţi că orice persoană de pe acest pământ, din Africa de Sud şi până la Polul Nord, apreciază Adevărul, pentru că Duhul Adevărului este în ei de la naştere. Duhul Sfânt numit de Hristos şi Duhul Adevărului dă viaţă persoanei umane încă de la îngemănarea spermatozoidului cu ovulul şi rămâne în om până în a 40-a zi de la moarte. Toţi suntem „programaţi” prin iubire de Dumnezeu să recunoaşteam adevărul.

O vorbă dulce şi sinceră face mai mult decât mii de cuvinte oficiale şi grandomane.

Orice aţi ajunge, avocaţi, medici, şoferi, instalatori, preoţi, călugări, ierarhi, profesori, casieri, etc. fiţi sinceri în ceea ce spuneţi şi nu ipocriţi. Nu ascundeţi adevărul dar nici nu jigniţi. Am 28 de ani şi uitându-mă în urmă îmi dau seama că am câştigat enorm fiind sincer.

Fiţi sinceri când vi se cere o părere, nu vă adaptaţi discursul în funcţie de ceea ce vor să audă ceilalţi de la voi, ci adapataţi-l după ceea vrea să spună inima voastră, dar cu delicatețe.

Suntem tineri, aveam mult entuziasm, oamenii de vârsta a doua şi a treia nu mai au curaj să spună lucrurilor pe nume, experienţa vieţii a băgat frica în ei. Dacă tinerii n-ar fi murit în Piaţa Universităţii în decembrie 1989, astăzi România ar fi fost la fel ca și acum 50 de ani. Sfântul Ştefan este primul mucenic al Bisericii, un tânăr care a avut curaj să-l mărturisească pe Hristos-Adevărul înaintea multora care se temeau.

Spuneţi adevărul şi nu vorbiţi cu perdea, dar fiţi pregătiţi să şi suportaţi consecinţele acestei fapte, aşa cum Hristos a suferit moartea pe Cruce din cauza celor care, culmea, îl acuzau că nu este Dumnezeu.

Dacă ne mânjim pe mâini doar că să ne luăm şi noi partea, copiii noştri vor ajunge să traiască într-o lume mizerabilă şi egoistă la extrem.

Cine mărturiseşte adevărul în tot ceea ce face îl mărturiseşte pe Hristos, căci zice:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”

(Claudiu)

Read more

28 Octombrie 2011

Mamă din ”întâmplare”

Georgiana are 17 ani, provine dintr-o familie destrămată, și de aceea locuiește cu bunica ei, în satul Nicorești din județul Ialomița.

În urma unei relații pasagere cu Mădălin (19 ani) a rămas însărcinată. De aici începe drama tinerei, a mamei și bunicii ei. Însă drama nu este apariția copilului ci faptul că acest copil nu este dorit de cine ar trebui să-l iubească mai mult.

La trei luni de sarcină Georgiana merge la ginecolog și află că nu poate să facă avort întrucât are colul uterin scurt și în eventualitatea unui avort riscă să rămână infertilă pentru restul vieții sau să-și piardă chiar viața pe masa de operație.

Pusă în fața acestei fericite situații de a nu putea recurge la avort, Georgiana se obșnuiește cu ideea și între timp chiar se atașează de copilaș. Mărturisește cu ochii în lacrimi că încă de la început a simțit o relație specială cu bebelușul din burtică. Îi spunea să se liniștească iar el o asculta de fiecare dată.

Georgiana ar vrea să păstreze copilașul dar este constrânsă de bunică să-l abandoneze imediat după naștere. Este amenințată că nu va fi primită în casă cu copilul.

Bunica nu vrea să o accepte cu copilașul motivând că e prea bătrână, că are de făcut pomeni pentru bărbatul ei mort de numai 4 luni.

Mama Georgianei, Veronica, a făcut criză de nervi când a aflat că Georgiana este însărcinată și că păstrează copilul. Bunica și Georgiana mărturisesc că Veronica nu vrea să facă niciun efort pentru a-și vedea fiica. Contactată telefonic, Veronica motivează ca actualul soț nu ar primi-o pe Georgiana cu copilașul care stă să vină.

Deasemenea, Veronica spune că a iertat-o pe Georgiana, dar nu vrea să o vadă. Adică ”iert dar nu uit”... adică am iertat doar cu gura.

Mama și bunica insistă și fac presiuni asupra Georgianei pentru a da copilul spre adopție.

Georgiana și-a asumat responsabilitatea ducerii sarcinii până la capăt dar nu o sprijină nimeni și de aceea ar dori să lase copilul spre adopție pentru a avea un viitor mai bun, oferit de eventuali părinți adoptivi. Pe deasupra, și-a cerut iertare pentru greșeala făcută. Semne certe de pocăință și de maturitate, ceea ce mamei și bunicii le lipsesc cu desăvârșire până în acest punct.

Doamna Udrea, specialistul emisiunii, confirmă că mama și bunica fug de responsabilitate în detrimentul Georgianei.

Vizita la ginecolog

Se programează o vizită la un ginecolog. Doctorul Karim Maher, musulman de origine, încearcă să o convingă pe tânăra mămică să nu abandoneze copilașul.

Georgiana motivează problemele financiare și presiunile părinților.

Drept urmare, doctorul îi spune ferm: ”Credeți-mă, dacă copilul o să vină în viață, Dumnezeu o să aibe grijă de el. Deci nu-l lasă Dumnezeu să moară de foame.

Bunica motiveză în continuare că nu dorește susținerea Georgianei pentru creșterea acestui copil deoarece este văduvă de 4 luni și pe deasupra este în vârstă.

Între timp se trece la controlul propriuzis și atmosfera se destinde. Copilașul este o fetiță. Bucuria radiază pe chipul tuturor, numai că este pasageră, din cauza situației ingrate în care se află Georgiana.

De aceea, doctorul mai încearcă încă odată să schimbe cumva mentalitatea bunicii, spre binele tuturor: ”Sincer să vă spun mie nu-mi vine să cred. Eu vin din altă țară. Sincer, numai în România am văzut, din păcate! N-am văzut o mamă să renunțe la un copil sau o bunică. Credeți-mă, Dumnezeu a vrut să fie acest copil! Dacă nu vrea Dumnezeu să rămână ea însărcinată nu rămânea însărcinată!”

Bunica motivează în continuare pomenile pentru lipsa de sprijin acordată Georgianei în creșterea copilului.

Doctorul insistă că nu se poate așa ceva, mai ales dacă ea este credincioasă și se încheie consultul cu angajamentul doctorului de a acorda consultații gratuite Georgianei pe toată perioada sarcinii, numai să păstreze copilul după naștere.

Doamna Udrea merge împreună cu Georgiana și bunica la alt specialist. Acolo află că i se poate oferi sprijin prin găzduire la un centru maternal timp de 6 luni, imediat după naștere.

Bunica află că este ilegală o ințelegere cu doritori pentru adopția copilului mai înainte de nașterea sa.

În centrul maternal

La deplasarea în centrul maternal, Georgiana și bunica au parte de o surpriză: o tânără vecină din sat se află acolo împreună cu copilașul. Tânăra motivează că tatăl ei nu a mai vrut să o primească cu un copil.

Georgiana plânge din nou, este dezorientată și deznădăjduită că este lăsată pe drumuri. Bunica declară că ”sunt bătrână... am lemne să fac focul, căldură? am numai pentru mine n-am să fac căldură la un copil.”

Doamna Udrea îi spune că totuși există un sprijin financiar legal, adică indemnizația pentru copil. Bunica oprește dialogul motivând că îi este rău și ar dori să meargă acasă.

Odată ajunsă la casa bunicii, Georgiana își anunță mama la telefon că bebelușul din burtică este o fetiță și că adopția nu se poate face așa ușor cum ar fi crezut.

Mama este indiferentă la toate aceste vești și pe finalul discuției declară că ”Mai bine să-l crească statul! Este prea greu pentru mine”

Bunica își spune și ea păsurile din nou despre această situație: ”Asta-mi trebuie mie? Eu am problemele mele”

Doamna Udrea, încercând să o determine pe bunică să se pună în pielea Georgianei pentru a o îndupleca, o întreabă ce ar face dacă ar avea 17 ani și ar fi însărcinată.

Răspunsul bunicii este împlacabil: ”M-aș arunca dracu' într-o fântână!” No comment!

Georgiana plânge...

Deplasarea la Mădălin

Mădălin locuiește la bloc. Spune că ar vrea să păstreze el copilul. L-ar crește el, ajutat de sora sa.

Întrebat dacă îi va permite Georgianei să-și vadă copilul în fiecare zi, spune că doar atât cât va fi mic, iar mai apoi mai rar.

Georgiana nu acceptă această situație.

Bunica îl somează cu o întrebare incomodă: ”De ce nu vă luați?”

Georgiana îi răspunde simplu: ”Mamaie, nu se poate dragoste cu sila!”

Mădălin motivează că are o prietenă deja, dar care nu știe că el este tătic.

Întoarcerea acasă

Georgianei i se promite din partea reprezentanților statului o locuință socială la Medgidia, imediat după împlinirea vârstei de 18 ani.

Bunica conștientizează situația și în final acceptă să o sprijine pe Georgiana până împlinește vârsta cerută de lege pentru suportul promis.

Concluzii finale

Cuvântul ”întâmplare” poartă ghilimele în mod întenționat. Copii nu vin pe lume din întâmplare ci ca urmare a unui act sexual dintre două persoane, prin intermediul cărora Dumnezeu binevoiește să mai aducă un suflet pe lume, spre mântuirea tuturora, atâta timp cât colaborăm la planurile Lui.

În general, tinerii iresponsabili și cei care i-au crescut în acest fel, adică cei care sunt mai iresponsabili decât primii, se amăgesc că actul sexual este alcătuit doar din plăcere. Nu și-au învățat încă firea umană, prin urmare încă nu și-au asumat-o așa cum este. Nu vor să accepte în ruptul capului că prin construcție, plăcerea actului sexual vine întotdeauna la pachet cu responsabilitatea creșterii eventualilor copii ca rezultat al iubirii. Se împotrivesc firii umane, adică împotriva lor. De aici vin și necazurile.

Georgiana: Are o vină prea mică pentru drama creeată. Provine dintr-o familie destrămată. Inițial a stat la mama ei, recăsătorită, dar a fugit de acolo la tatăl ei, recăsătorit și el. A fugit și de la tată, și astfel a ajuns să stea cu bunica. Faptul că un copil fuge de acasă, și mai ales o fată, înseamnă că a fost crescut(ă) cu multă ne-iubire. Și din ne-iubire se nasc toate dramele omenirii. Georgiana este un copil care nu a avut parte de iubire și de aceea a ajuns să o caute pe cea față de un băiat, la timpul nepotrivit și cu persoana nepotrivită. Deci marea vină o poartă părinții ei. Mai mult decât atât, la doar 17 ani, Georgiana s-a dovedit a fi matură și responsabilă, într-un context atât de dificil. Ea a arătat că de multe ori, cei mici iubesc mai mult decât cei mari. De reținut că deși Georgiana are vina cea mai mică din toată această poveste, este singura care și-a cerut iertare. Însă mama, bunica și Mădălin sunt cei mai datori să ceară iertare Georgianei, pentru că ei sunt și cei mai vinovați de situația ei grea.

Bunica, Maria: iresponsabilitate și egoism. Pe amândouă le-a scuzat cu bătrânețea și pomenile. Pentru ea credința în Dumnezeu s-a rezumat la ritual. O credință de fațadă, moartă, moștenită de contextul în care s-a născut și a crescut. Cu acest strănepot, Dumnezeu îi dă șansa să-și câștige mântuirea... de patimi, că ele ne omoară pe toți.

Mama Georgianei: faptul că a făcut criză de nervi la aflarea veștii că fata ei este însărcinată trădează un dezechilibru sufletesc instalat demult pe fondul necredinței, dar mai ales puținătatea iubirii de mamă. Totuși cred că indiferența față de Georgiana este de departe, cea mai dureroasă patimă.

Mădălin: înfățișare de golănaș "de treabă". E tătic la 19 ani, dar încă îi arde de alte ”prietene”... cărora să le înșele așteptările ca și Georgianei. Are toate șansele să ajungă ca și tatăl Georgianei, dacă nu se trezește cumva între timp.

Tatăl Georgianei: doar cu numele, defapt ca și inexistent. El, ca atâția alții, este răspunsul la întrebarea: ”De ce există atâția copii abandonați prin orfelinate?” Din pricina taților iresponsabili. Că dacă n-ar fi bărbații iresponsabili, femeile s-ar da degrabă după ei. Dar n-au cu cine să facă echipă sărmanele.

Preotul satului: nu apare în emisiune, deși ar fi trebuit ca măcar așa să-și spele obrazul pătat de eșecul misionar al acestui caz (bunică - mamă - nepoată).

Doctorul ginecolog: nici că s-ar potrivi mai bună descriere decât aceste cuvinte ale fericitului părinte Nicolae Steinhardt: ”Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale.” Pe când și la noi  asemenea doctori ginecologi, care să-și asume în practica medicală, apostolatul vieții?!

Doamna Udrea: Avem nevoie de astfel de oameni care să-i ajute pe alții să-și asume responsabilitățile. Dumnezeu să-i înmulțească strădaniile.

Binecuvântata ”întâmplare”: cred cu tărie că această dramă este o minunată lecție pedagogică prin care Dumnezeu vrea să repare și să vindece toate patimile celor împlicați: să îl vindece pe Mădălin de duhul desfrânării, să o vindece de egoism și de puțina credință pe bunica Georgianei, să o vindece de nepăsare pe mama Georgianei iar Georgianei să îi ofere sprijin de nădejde și mângâiere sufletească pentru mai târziu.

Noi să ne rugăm pentru toți!

(Dan)

Read more

Nu încerca să fii altfel decât eşti!

Acum câtva timp mi-am amintit un citat al lui Dostoievsky: "Frumuseţea va mântui lumea". Cred că autorul avea mare dreptate în cuvintele sale. Dacă stăm să ne gândim puţin, Hristos, ce a adus odată cu venirea Sa pe lume? A adus credinţă, a adus speranţă pentru omenire,  a dus o nouă şansă pentru toţi oamenii, a adus viaţă. Ce poate fi mai frumos decât viaţa? Viaţa cu toate plusurile şi minusurile ei. Ce poate fi mai frumos decât să trăieşti? Să cunoşti oameni minunaţi, oameni pe care să-i ajuţi, care să te ajute, să iubeşti, să fii iubit, să speri, să crezi, să vezi că faci ceva pentru ceilalţi, ceva ce va dăinui în urma ta, să te bucuri, chiar dacă pe lângă acestea se strecoară şi mici sau mari suferinţe, dezamăgiri, deziluzii, momente în care chiar simţi că nu mai poţi şi te pui jos şi aştepţi să se termine totul.

Aştepţi... şi vezi că nu se întâmplă nimic, că viaţa merge mai departe şi că încetul cu încetul apare o mică scânteie în sufletul tău, ceva ce-ţi spune "Poţi! Trebuie să poţi!" şi te ridici şi mergi mai departe pentru ca mai apoi să vezi că la un alt capăt de stradă se află un om care suferă de "n" ori mult ca tine şi care are nevoie de tine. Frumuseţea este în toată creația doar că nu de fiecare dată o vedem.

Dacă nu am suferi nu am putea să apreciem cu adevărat momentele frumoase, binele şi frumosul din viaţa noastră, dacă nu am suferi nu am încerca să ne luptăm cât mai mult pentru a ajunge la fericire.  Fericirea este atunci când vezi frumuseţea aşa cum este ea, căci frumuseţea adevărată nu e pompoasă, opulenta, sclipitoare ci este simplă, pură, gingaşa şi pare mică dacă o vezi cu ochii. În schimb dacă o vezi cu inima pare imensă încât tu ca om nu poţi decât să o admiri şi să-ţi simţi inundat sufletul de această frumuseţe care se găseşte în credinţă, speranţă, bunătate, bucurie. Frumuseţea creaţiei este întunecată de multe ori de greşelile şi păcatele noastre, de felul îngust în care privim lumea.

Fiecare perioadă din viaţa noastră este frumoasă, este încărcată de frumuseţe. Însă copilăria, minunată prin inocență, gingăşia, şi nevinovăţia ei, adolescenţa care combină inocenţa cu visurile şi aspiraţiile ce iau contur tot mai mult în sufletul nostru, sunt cele mai frumoase şi cei care îşi distrug adolescenţa din cauza faptului că înţeleg greşit ideea de "a-ţi trăi viaţa" de fapt ucid frumosul din ei.

Poate că tu ca şi adolescent, ca şi tânăr ai o concepţie anume despre ce înseamnă a-ţi trăi viaţa. Să-ţi trăieşti cu adevărat viaţa înseamnă să ţi-o trăieşti în aşa fel încât la final să nu regreţi cum ţi-ai trăit-o. Să ai amintiri frumoase, nu amintiri înecate-n fum de ţigară sau ambigue datorită excesului de băutură, nu amintiri care să-ţi redea non-stop în suflet starea aceea de însingurare ce o aveai în timp ce erai la colţul unei discoteci, muzica asurzitoare fiind mult prea înceată pentru gândurile care te măcinau, nu amintiri care să-ţi redea nopţile ce le pierdeai dansând și încercând să ignori suferinţa care strigă în tine, nopţile în care făceai tot ce-i ”interzis” şi te simţeai atât de liber, dar de fapt erai atât de trist, încât sufletul tău era închistat în tristeţe şi suferinţă. Să ai amintiri frumoase, nu să priveşti poze în care machiajul este în prim plan iar ochii tăi sunt stinşi, ascunşi.

Poate că acum nopţile pierdute în cluburi, dimineţile pline de mahmureală, când te trezeşti cu un gol de neumplut în stomac şi în suflet ce urmează după nopţi de beţie, ţigările fumate pe ascuns împreună cu gaşca, limbajul obscen, glumele proaste, hainele şi comportamentul indecent, prima relaţie intimă încă din adolescenţă, toate acestea pot părea cool, distractiv, ceva nou ce "trebuie încercat tocmai pentru că e interzis", dar vei vedea că frumuseţea lipseşte. Frumuseţea lipseşte cu desăvârşire acolo unde este urâtul, vulgarul, imoralul.

Sigur vei spune "nu există distracţie fără prieteni", da, dar prietenii ţi-i alegi tu. Nu trebuie să te schimbi tu ca să ai prieteni, ci prin simplu fapt că eşti tu însuţi/însăţi oamenii care se simt asemenea ca tine, care au aceeaşi viziune despre viaţă vor veni la tine. Fiecare om este unic, tu însuţi eşti unic prin felul tău de a fi, dar în momentul în care te laşi condus de "spiritul de turmă" îţi pierzi încetul cu încetul din personalitatea ta, şi vei ajunge să te întrebi: "ce mă mai reprezintă?" sau vei spune "eu nu eram aşa",  "eu nu aş fi făcut aşa ceva" şi totuşi acum faci, faci tot ceea ce credeai că n-ai fi făcut şi te pierzi pe tine.

Alegi să-i urmezi pe prietenii tăi în tot ceea ce ei fac deoarece crezi că aşa puteţi fi uniţi, deoarece aşa crezi că nu te mai simţi singur, doar că va veni un moment în care vei gândi diferit de ei, vei avea altă părere şi vei vedea că nimeni nu te susţine iar atunci va trebui să te ridici din acel grup şi să spui "Nu!" şi vei spune singur, dar atunci te vei regăsi iarăşi pe tine, vei fi mulţumit, vei simţi că trăieşti. Pentru că poţi să fii înconjurat de sute de oameni, să îi urmezi în tot crezând că astfel le arăţi loialitatea, prietenia,  încrederea şi să te simţi mai singur ca niciodată, pentru că în timp observi că se pierde totul, deoarece nu primeşti nimic înapoi.

Îţi spune toate acestea o adolescentă care a trecut prin acestea, care a crezut că dacă-şi schimbă complet modul de a gândi pentru a se purta, a se îmbrăca și a fi ca şi ceilalţi, ceilalţi o vor aprecia, o vor admira, îi vor acorda o fărâmă de atenţie, dar nu... nu s-a întâmplat, m-am simţit mai singură, mai dezamăgită şi mai subapreciata ca niciodată pentru că erau două suferinţe mari: prima era aceea că încercam să mă părăsesc pe "eu" cea care eram cu adevărat şi încercam să fiu un gen de om care nu era sub niciun fel compatibil cu mine în esență, care de fapt nu există şi a doua suferință era faptul că ceilalţi nu mă apreciau pentru efortul meu de a fi ca şi ei, pentru că vedeau că nu pot, că în fond sunt aceeaşi, doar eu mă minţeam.

Am crezut că aşa am să găsesc fericirea şi nu am găsit-o, pentru că o căutam într-un mod greşit şi într-un loc nepotrivit.

Îmi amintesc prima dată când am mers la discotecă (sper să rămână şi ultima dată), credeam că mă voi simţi fericită, că mă voi distra cu prietenele mele, că am să-mi amintesc cu plăcere toată viaţa noaptea aceea, dar nu a fost aşa și am plecat rece, indiferentă, fără nimic şi în afară de faptul că am fost intoxicata cu fum de ţigară, că totul era anost şi că nu există comunicare, nu-mi mai amintesc nimic din acea seară.

Îi vezi pe prietenii tăi care înjură, glumele cu aluzie sexuală fiind nelipsite şi te întrebi: eu de ce să nu fac aşa? pentru că în viaţă vei da peste oameni cu bun simţ, cu un limbaj adecvat, care se exprimă frumos, care au respect şi vei vedea persoane care îi apreciază şi îi respectă pe acei oameni şi te vei simţi rău, chiar umilit că ai pierdut ani cu prietenii tăi care azi poate nu te mai salută, făcând glume urâte în continuare şi folosind cuvinte nepotrivite.

Oare oamenii care vorbesc frumos, care nu înjura, care au respect, oare ei nu se distrează, oare ei nu au simţul umorului? Ba da, deoarece există umor decent care nu e vulgar şi banal şi care să nu-ţi provoacă repulsie.

Oare oamenii care nu se gândesc doar la relaţii sexuale nu iubesc? Oare acei oameni nu se îndrăgostesc? Oare oamenii aceia nu au un/o iubit/a? Ba da, bineînţeles că au, doar că acei oameni pun mai presus sufletul, viaţa spirituală decât viaţa fizică.

Oamenii trebuie să-şi descopere frumuseţea sufletului, să o scoată la iveală, nu să o ascundă. În momentul în care încercăm să ne descoperim frumseţea interioară atunci vom căuta mai bine frumuseţea în ceilalţi, în cei de lângă noi, în loc să le vedem la prima vedere defectele şi să ne mulţumim cu acest lucru.

Iisus a crezut în frumuseţea sufletelor în ciuda tuturor păcatelor pe care le aveau oamenii, a crezut şi a încercat să caute în colţişoarele cele mai ascunse din noi acea frumuseţe și să o desăvârșească.

(Lili)

Read more

26 Octombrie 2011

Pelerina înţeleaptă

În momentele când scriu aceste rânduri stau pe una din banchetele trenului care duce de la Galați la Bucureşti. Locurile sunt aşezate în grupuri de patru patru, câte două față în faţă. Exact în faţa mea se afla o tânără cu vârsta probabilă între 25 şi 30 de ani. În diagonală se afla o doamnă în vârsta, probabil peste 70 de ani, cu o aliură firava, îmbrăcată frumos, şi cu o atitudine smerită. Pare o femeie educată, vorbește foarte frumos şi îi lipseşte accentul acela specific gălăţenilor, dovada că a călătorit, că nu a stat prea mult prin aceste zone. Prin felul cum arată pare mai mult a fi o doamnă de București decât o bătrânică din Galați.

Când trenul s-a a pus în mișcare, bătrânica şi-a făcut cruce cuviincios cerând ajutor ca totul să fie bine pe drum. Inițial am vrut să nu-mi fac cruce pentru că în acel moment l-am perceput ca un gest pe care-l copiez, nu pe care-l fac din suflet.

Totuşi până la urma mă închin şi eu. Văzându-mă, doamna imediat zâmbeşte şi mă întreabă fericită: „Trenul acesta merge spre București?” Eu îi răspund afirmativ şi îmi dau seama că întrebarea a venit mai mult ca o bucurie de moment că are în preajma ei o persoană care își exprimă fără ruşine, la fel ca şi ea, credința în Dumnezeu.

Ajungem la Brăila şi pe locul liber de lângă mine se aşează o doamnă de 53 de ani, la fel de bine îmbrăcată, cu o atitudine deschisă, zâmbăreaţa şi părând la fel de educată ca doamna mai în vârstă.

Trenul pleacă şi nimeni nu spune nimic. După ceva vreme apare în vagon o persoană surdo-mută care vindea diferite obiecte: lanterne, jucării, şurubelniţe, brelocuri, etc. Lăsa câteva pe măsuţa dintre banchetele noastre şi pleacă. Deodată eu şi cele două doamne devenim interesați şi captivaţi de micile obiecte şi începem să le mânuim. În câteva clipe intrăm în vorbă. După câteva minute vine o altă persoană surdo-mută şi lăsa alte obiecte şi pe începutul timid de discuții se stârnesc alte conversaţii.

Bătrâna ne spune că ar vrea să-şi cumpere o lanternă pentru că va avea nevoie de una în pelerinajul pe care-l va face în Egipt la Sfânta Ecaterina.

Timid şi neîncrezător doamna în negru, mai tânără, intră în discuție. Recunosc că şi eu o priveam pe bătrână cam suspect, gândindu-mă că ar fi o persoană habotnică, cu o credință mai mult superstiţioasa decât dreaptă.

Bătrâna continua să vorbească, fiind bucuroasă ca un copil de lanterna pe care şi-a cumpărat-o.

Îmi sună telefonul şi încep să vorbesc. În acest timp doamnele profită de lipsa mea de atenție şi încep să discute mai intim, cu voce scăzută şi apropiindu-şi capurile, ele stând chiar faţă-n faţă. Chiar şi aşa eu auzeam totul, trebuia doar să mă concentrez puţin.

Bătrâna începe să-i povestească doamnei despre credința pe care o are în Dumnezeu. Civilizată, doamna o ascultă, o aprobă, dar era încă reticenta... O privea ciudat.

Bătrâna începe să-i povestească de cum s-a hotărât ea să plece astăzi la București, deodată, fără nimic plănuit. Am aflat cu mirare că merge la moaştele Sf Dimitrie la București, fără să aibe cazare, sau pe cineva care să o aștepte. Zicea: ”Are grijă Dumnezeu, va fi bine.”

Auzind, intru şi eu în discuție repede şi-i spun că sunt 18 biserici din București care oferă cazare pelerinilor şi sunt echipe de oameni rânduiţi de la Patriarhie care oferă mâncare şi băuturi calde.

După scurta mea intervenție mă retrag şi le las pe doamne să continue în liniște blânda lor discuție. Femeia de 53 de ani devenea din ce în ce mai interesată, bătrânica o captiva treptat.

Mi-am dat seama că doamna din Brăila nu prea merge la biserică şi nu prea este familiarizată cu legătura aceasta a creştinilor cu Dumnezeu și sfinții Săi. În schimb, părea deschisă faţă de acest subiect şi se vedea că este o persoană care ar putea cu uşurinţă să se schimbe, să creadă.

Văzând oportunitatea, sunt tentat să intru în discuție ca să-i vorbesc doamnei de Dumnezeu şi de frumuseţea trăirii ortodoxe. Dar hotărăsc să tac şi s-o las pe bătrânica "să-şi facă treaba".

Mi-am dat seama că doamna devine din ce în ce mai interesată pentru că a întrebat-o pe bătrânică la un moment dat: “Cum vi s-au părut că au trecut acești 70 de ani.”

Bătrâna pelerină răspunde: „Ca un vis. Viaţa noastră, aşa cum spune Biblia, e ca un fir de iarbă, ca o floare.” “Acum sunt mult mai atentă şi apreciez fiecare clipă.”

Doamna mai tânără mărturiseşte şi ea sincer: “Am 53 de ani şi nu știu când au trecut anii, parcă gândul îmi este tot la cele ale tinereţii.” Bătrânica replică: „Eu mă uit în oglindă şi-mi zic: Ce faci băbuţo? Cum o mai duci?”

Am rămas impresionat de modul în care își accepta vârsta înaintată şi bucuria cu care îşi trăiește viața.

Povestea cum cineva ia spus odată maliţios că are 80 de ani iar ea a răspuns zâmbind şi fără răutate: „Vă înşelaţi eu am 120 de ani, vedeți ce bine arăt, ce frumoasă sunt la vârsta asta.”

Bătrânica mai zicea: „În tinereţe mi-am cumpărat multe cărți şi ce am reușit să citesc am citit, ce nu, am zis că le voi citi la pensie. Acum când sunt la pensie nu mai sunt interesată de ceea ce eram acum mulți ani. Acum citesc cărți duhovniceşti: Știți ce frumoase sunt! Nu mai pot citi romane, nu mă mai interesează, citesc chestii de viața...”

“Cine iubeşte pe Dumnezeu trebuie să fie senin.”

“Tandreţea nu este doar la tinereţe ci şi la bătrâneţe. Mi-a plăcut foarte mult cum te-a salutat soțul la geam, cum te-a condus cu privirea...”

Draga noastră pelerină vorbea aşa blând, cu o voce aşa delicată. Foarte atentă la tot ce zice, fără să se grăbească, cu multă credință în Dumnezeu, iar doamna vedea în ea din ce în ce mai mult un model de viaţă.

Îi vorbea doamnei mai tinere despre pelerinajele în care a fost, de frumuseţea mănăstirilor din România...  Bătrânica era un adevărat apostol al lui Dumnezeu. Nu vă gândiţi că bătrâna era o sfântă ci doar o persoană înţeleaptă, trecută prin toate cele ale vieţii şi plină de o înţelepciune creştină care te captivează.

Spunea la un moment dat, discutând ele de sănătate: “Pe mine nu mă mai interesează cum arăt la faţă, eu îmi concentrez atenţia pe sănătatea picioarelor şi a mâinilor, ca să mă pot deplasa şi îngriji.”

Eu cred în Dumnezeu, poate știu mai multă teologie (dogme) decât ea, dar oricât aş şti nu pot vorbi despre Dumnezeu aşa cum o face ea. L-am cunoscut pe Dumnezeu din experienţă ca şi ea, doar că diferența dintre noi este vârsta, anii în plus în care ea a stat lângă Dumnezeu, şi a simțit cum gândește, cum reacţionează, ce-şi dorește El de la oameni.

În tot acest timp tânăra de 25 de ani de lângă noi nu spunea nimic, asculta muzică la telefon, încerca să doarmă... dar uşor uşor devenea şi ea interesată de ceea ce se întâmplă. Nu după mult timp, îşi scoate căştile din urechi, semn că ar vrea să tragă cu urechea la ceea ce discută atât de molipsitor doamnele de lângă ea. Uşor, uşor discuţia alunecă spre medicamente, iar fata tuşind de câteva ori, fără să vrea este adusă în discuţie. Se integrează destul de bine şi cele trei femei, de generaţii diferite, par că socializează foarte bine.

Era ora 21 şi ne apropiam de Bucureşti. Mă uit afară, este noapte, frig, bate vântul şi mă gândesc în sinea mea: „Cum s-o fi descurcând femeia aceasta oare să ajungă până-n Piaţa Unirii.”

După ceva vreme o întreb: „Vă descurcaţi să ajungeţi până la Patriarhie?” iar ea răspunde: „M-am descurcat eu în Piaţa Roşie în Moscova...” Din discuţii am aflat că doamna călătorise mult şi nu îi era teamă.

La câteva clipe după ce o întreb zice: „Am văzut o doamnă aici în vagon şi cred că merge şi ea tot la Patriarhie, mă duc s-o întreb.” Aşa era, bătrânica îşi găsise repede partenere de pelerinaj... iar noi ne uitam miraţi cât de frumos aşează Dumnezeu lucrurile pentru ea. Nu avea cazare, nu ştia exact cum să ajungă, venise singură, dar uşor, uşor toate s-au rezolvat. Ba mai mult, ea era pregătită să stea toată noaptea la coadă la sfintele moaşte până dimineaţa, iar eu în sinea mea eram neliniştit că în garsoniera finului unde voi dormi nu am pătură. :)

Trenul ajunge în gară, noi toţi patru eram deja prieteni, şi ne înţelegeam foarte bine, despărţirea venea oarecum trist pentru toţi. Doamna de 53 de ani o îmbrăţişează pe bătrânică, o sărută pe obraji, îi spune că se bucură mult că a întâlnit-o şi exclamă: „Să ştiţi că nu întâmplător m-am întâlnit eu cu dumnevoastră.” I se citea pe faţa ei bucuria pe care a căpătat-o din această întâlnire. Ne salută şi pe noi doi urându-ne toate cele bune şi ne despărţim.

Ce m-a fascinat pe mine la tot acest drum e ca doamna din Brăila “a picat” la locul potrivit, în momentul potrivit, cu persoana potrivită care să-i deschidă inima. Nu oricine ar fi putut să-i vorbească de Dumnezeu. Bătrânica aceea era educată, îmbrăcată frumos, cu experienţă de viaţă. Femeia se vedea în acea bătrână peste 20 de ani, şi din acest motiv a acceptat-o foarte uşor în sufletul ei.

Ceea ce nu ştia doamna din Brăila era că a nimerit şi lângă un absolvent de teologie care mergea tot la Patriarhie, iar exact în spatele nostru erau 3 băieţi de la Seminarul Teologic care mergeau şi ei tot la Sfântul Dumitru. Avea în jurul ei, pe o rază de maxim doi metri 6 persoane care cred în Dumnezeu şi nu se ruşinează cu asta.

Pentru mine asta e o minune, e un mic plan de convertire pe care Dumnezeu i l-a pregătit doamnei cu atâta frumuseţe.

A fost unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am avut şi vă mărturisesc că acum îmi dau seama că viaţa ne oferă uneori surprize aşa frumoase, că Dumnezeu rânduieşte totul aşa de cuviincios şi de înţelept... trebuie doar să avem ochi să vedem.

În primul moment când m-am aşezat pe scaun în tren mi-am zis că voi citi tot drumul şi probabil la un moment dat mă voi plictisi şi voi căsca ochii pe geam. M-am înşelat....

Nimic nu e întâmplător, iar Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Sfântul Dimitrie Basarabov ne-au făcut o frumoasă surpriză.

Încercaţi să fiţi mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul vostru, bucuraţi-vă de fiecare clipă...

Spunea bătrâna: “Apreciaţi tot ce aveţi acum pentru că vor veni vremuri când le veţi pierde!”

(Claudiu)

Read more

Paşii de pelerin dis de dimineaţă

Adriana ne-a trimis câteva fotografii din micul ei pelerinaj pe dealul Patriarhiei, către moaştele Sfântului Andrei, ale Sfântului Dimitrie şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Mie mi-au plăcut foarte mult, dându-mi senzaţia că aş fi fost şi eu acolo.

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro