“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Septembrie 2011

30 Septembrie 2011

Îmbunătățiri tehnice ale site-ului

{jcomments on}De mai bine de o săptămână, Claudiu s-a reîntors acasă, cu energii noi și cu o experiență de viață îmbogățită pe meleagurile Spaniei. Drept urmare, totul a revenit la normal, ca înainte, și se muncește cu drag și spor. Ca de obicei, site-ul "Ortodoxia Tinerilor" este prioritatea numărul unu iar una din îmbunătățirile tehnice esențiale din ultimele zile la care a lucrat Claudiu a fost footer-ul site-ului. Poate pentru unii dintre voi nu pare mare lucru această implementare, dar era necesar să reunim undeva toate proiectele echipei "Ortodoxia Tinerilor", astfel încât să fie vizibile și accesate cu ușurință de oricine dorește.

Astfel, în partea de jos a site-ului, pe un fond albastru, veți putea regăsi toate proiectele echipei de până acum, împreună cu linkurile de la ultimele articole ale fiecărui proiect în parte. Actualizarea articolelor din footer se face automat, astfel încât cine dorește, poate urmări noutățile tuturor proiectelor în mod centralizat.

Totuși, este posibil să aveți probleme grafice de afișare a footer-ului dat fiindcă s-a lucrat în etape de câteva zile, astfel încât vă rugăm să dați refresh (tasta F5) de mai multe ori la browser-ul folosit, până ce veți vedea totul fără nicio problemă.

Ținem pe această cale să mulțumim tuturor tinerilor care lucrează la proiectele "Ortodoxia Tinerilor": scrieri, transcrieri, traduceri, etc.

Domnul să vă binecuvinteze pe toți.

(Dan)

Read more

Nu eşti un personaj biblic!

Evenimentele care primesc mai multă atenţie decât merită în emisiunile de ştiri nu sunt subiectele pe care prefer să le postez pe blog. Cu toate acestea, dezvăluirile săptămânii trecute privind infidelitatea încă unui politician a oferit un aspect care merită comentat (sau aşa mi se pare mie). Şi anume să foloseşti Biblia ca să analizezi o anumită situaţie din viaţa personală a cuiva.

Există o lungă istorie a unor astfel de situaţii. Părinţii pelerini care au venit în America au recunoscut aspecte din situaţia lor în evenimentele din Biblie (sau Biblia în situaţia lor) astfel încât pelerinii albi au fost văzuţi ca îndeplinind rolul Israeliţilor în această ţară, Ţara Făgăduinţei, în timp ce americanii nativi au fost văzuţi în rolul Canaaneiţilor. Astfel generaţii de urmaşi ai lui Iosua s–au trezit simţindu–se îndreptăţiţi biblic de genocidul populaţiei native americane. Unele din acele lecturi Biblice continuă să aibă ecouri în imaginaţia populară a acestor zile. A fost un mod greşit de a interpreta teologic lucrurile în secolul XVII şi este şi astăzi. Învăţătura principală care reiese din acest mod greşit de a intepreta lucrurile ar fi: nu eşti un personaj Biblic.

Săptămâna trecută am văzut un guvernator mărturisindu–şi infidelitatea, alegând să rămână în funcţie, analizând cu voce tare în faţa membrilor cabinetului său povestea Regelui David. Regele David a fost, bineînţeles, vinovat de adulter (şi în relatarea biblică aceasta l–a costat viaţa fiului său). Este o poveste despre pocăinţă şi despre o mare suferinţă interioară, la fel cum e o poveste şi despre mila lui Dumnezeu.

Dar nu este o poveste model la care persoanele sunt invitate să facă comparaţii proprii.

Vechiul Testament este Scriptura autoritară pentru Creştini şi are o istorie interpretativă dată de către Biserică. În mare măsură, această interpretare este tipologică în caracter – poveştile sale sunt văzute ca tipuri şi prefigurări ale adevărului care urmează să fie descoperit în Iisus Hristos. Astfel, Hristos este cel de–al doilea “Adam” şi primele capitole din Geneză sunt citite cel mai bine cu acest fapt interpretativ în minte. Dacă pelerinii ar fi citit Vechiul Testament corect (prin prisma Noului Testament) ar fi putut foarte bine să aplice povestea Ţării Făgăduinţei, dar numai ca Împărăţie a lui Dumnezeu căreia se puteau oferii ca slujitori ai acelora cărora le predicau. Povestea nu binecuvântează un creştin să încalce porunca: să nu ucizi. Războiul Sfânt este străin de creştinism şi este pur şi simplu erezie în cazul în care este predicat.

Îmi amintesc de povestea unui preot de acum câţiva ani care a abandonat preoţia cu mare festin în cursul unei Sfinte Liturghii, duminca. Ce a pus pe mulţi în încurcătura a fost explicaţia sa: se vedea ca Iona – iar Biserica sa ca pe o navă ce se scufunda. Singura cale de a–şi salva nava scufundândă era să–l arunce pe Iona peste bord. Pare puţin improbabil că oricare ar fi fost cazul, trebuia să demisioneze din funcţie. Dar povestea lui Iona nu este despre aruncarea preoţilor peste bord ca să salvezi parohia care se “scufundă”. Are un înţeles diferit. Este mai bine pentru preotul care are probleme să caute ajutor şi pocăinţă şi nu să stârnească un dramatism biblic. Drama este iluzie.

Problema cu o astfel de folosire a imaginaţiei Biblice este că pur şi simplu nu are control. Imaginaţia noastră proprie este cea care alege povestea biblică care ni se potriveşte, imaginaţie care este în general partea înşelătoare a minţii noastre). Un guvernator ajunge să joace rolul Regelui David, şi, surpriză, el ar trebui să fie iertat, nu să fie făcut să–şi dea demisia din postul său. Un grup de colonişti albi ajunge să se joace dea cuceritorii israeliţi şi nu simte niciun fel de scrupule când omoară bărbaţi, femei şi copii. Un preot, care probabil are nevoie de vindecare sufletească, joacă rolul lui Iona în faţa unei mulţimi care nu are nici cea mai vagă idee că joacă într–o piesă de teatru. Evanghelia nu este propovăduită – sufletele nu sunt mântuite – Biblia este pur şi simplu ridicularizată.

Pentru noi toţi – Scriptura este relevantă din punct de vedere teologic. Oricum, relevanţa Sa nu ar trebui să vină ca o descoperire personală care ne spune care personaj suntem în paginile sale. Astfel de jocuri par înspăimântătoare, ca şi jocurile de pe Facebook: “Care dintre civilizaţiile antice eşti tu?” sau alte astfel de non – sensuri.

Nu eşti un personaj Biblic – altul decât unul indicat de Noul Testament – unul care şi–a pus credinţa în Hristos şi a crezut în El şi în mântuirea pe care o dă El. Experienţele noastre de transformare ar putea fi oricare– dar transformarea Sfântului Pavel de pe drumul Damascului nu este cerută altcuiva decât Sfântului Pavel.

Comportamentul pelerinilor, preoţilor şi guvernatorilor ar trebui să fie ghidat de aceleaşi învăţături morale care se aplică tuturor creştinilor. Nu există circumstanţe speciale care, ca şi personaje Biblice, ne–ar excepta pe noi de la pocăinţă şi resonsabilitate, necesare tuturor. Cuvintele lui Hristos, adresate tuturor şi fiecăruia sunt aceleaşi: “Pocăiţi–vă! Căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Dacă o astfel de pocăinţă ne–ar costa un post politic sau chiar şi un continent – aşa să fie. Acesta este personajul care am fost meniţi să fim.

(Pr. Stephen Freeman)

Read more

Cât de mult să ne dăm după „lume”?

Când ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, pe de o parte te bucuri de libertatea de a trăi fără de păcat, gustând clipă de clipă din harul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte lucrurile se complică iar statutul tău în familie şi în societate se schimbă brusc.

Dacă până nu de mult am fi făcut orice să fim primiţi în grupul de prieteni şi să fim apreciaţi, după ce-L cunoaştem pe Dumnezeu lucrurile se schimbă radical. Multe fapte din comportamentul nostru care ne făceau plăcuţi în anturajul în care trăim le descoperim ca fiind păcate înaintea lui Dumnezeu şi dăunătoarea aproapelui nostru.

Deşi întâlnirea cu Dumnezeu ne trezeşte la realitate şi ne ajută să cunoaştem Adevărul, totuşi vrem în continuare să ne păstrăm prietenii. Marea problemă intervine atunci când unele din relaţiile noastre de prietenie se bazează în primul rând pe comportamente păcătoase.

Mi-aduc aminte când L-am cunoscut pe Dumnezeu că m-am lăsat de fumat, nu mai mergeam la discotecă, nu mai vorbeam vulgar, veneam mai des la Biserică, citeam mai mult şi îmi schimbasem viaţa în mare măsură. Schimbarea mea a dus până la urmă la despărţirea de cel mai bun prieten, Bogdan, cu care stătusem în ultimii patru ani aproape zi de zi. Despărţirea nu a fost bruscă şi nu a intervenit în urma unei discuţii aprinse ci treptat. Eu nu mai puteam face ce făceam înainte, iar el nu putea să înţeleagă ce trăiesc eu şi nici să meargă cu mine la slujbe, sau în pelerinaje, sau la conferinţe duhovniceşti, etc. Eu am început să ies cu alţi oameni şi el a început să se apropie de un alt grup de prieteni.

Îmi părea rău, pierdusem unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din toată viaţa, dar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea era foarte reală şi mă ajuta să fiu destul de matur încât să nu mai fac vechile păcate. De fapt primisem atâta bucurie de la El după ce mi-a iertat atât de multe păcate şi viaţa mea avea un orizont extraordinar din acel moment, încât pâna la urmă am considerat că e mai bine să nu mai continui cu Bogdan.

Astăzi după 9 ani de când ne-am despărţit suntem iarăşi prieteni. Viaţa şi necazurile ei ne-au adus din nou împreună, dar de data aceasta prietenia noastra se bazează pe alte dorinţe: credinţa în Dumnezeu, dorinţa de a ne întemeia o familie, corectitudinea, o viaţă cumpătată şi bazătă întotdeauna pe iubire, şi multe altele.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune:

„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2. 15-17)

Ce să facem? Trăim în lume dar sfinţii de zic să nu iubim lumea. E de observat că pentru ei „lumea” este de fapt comportamentul păcătos: minciunea, hoţia, desfrânarea, beţia, lăcomia pântecelui, ura, uciderile, mândria, lăcomia după bani, adulterul şi multe altele.

Sfinţii acuză păcatul şi nu pe cei păcătoşi. Hristos Domnul ne îndeamnă să urâm păcatul dar să iubim pe cei păcătoşi chiar şi pe vrăjmaşii noştri.

Creştinismul nu înseamnă o despărţire de lume, o fugă în păduri şi în peşteri, ci înseamnă doar o despărţire de faptele lumii. Biserica prin toţi învăţătorii ei nu ne îndeamnă să ne izolăm faţă de lume, să avem propriile noastre grădiniţe, şcoli, spitale, parcuri, magazine, etc. ci ne încurajează să rămânem în societate dar să dăm mărturie prin comportamentul nostru că unele din faptele ei sunt păcătoase.

Cât de mult să ne dăm după lume, mai ales că uneori simţim că suntem marginalizaţi sau excluşi în mod voit, consideraţi ciudaţi ai societăţii sau oameni cu firea slabă? Învoirea spre păcat a unui grup de prieteni te face de multe ori să te gândeşti: „Ei păcătuiesc dar măcar sunt împreună, eu nu vreau să fac acest păcat dar stau singur”. De acest gând se foloseşte uneori diavolul ca să ne ispitească şi să cădem iarăşi în păcat.

Trăind creştineşte aflăm cu surprindere că oamenii se îndeamnă mai repede spre păcat decât spre o faptă bună, şi că te trezeşti de multe ori singurul din grupul de prieteni care nu vrea să se îmbete, sau singurul care vrea să-şi păstreze fecioria până la căsătorie, sau care nu vrea să fumeze, sau se ducă în club. Starea acesta ne împinge la deznădejde dar iată ce fel ne încurajează Hristos Domnul:

„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. ” (Ioan 15, 18-19)

Gândul că Hristos ne-a ales pe noi din lume ar trebuie să fie unul foarte îmbucurător şi plin de nădejde. În al doilea rând El nu ne-a ales că suntem mai speciali ci ca noi să dăm mărturie lumii că trăieşte în minciună, în răutate, în destrăbălare şi egoism şi la un moment dat toate acestea vor veni asupra ei, şi mai târziu va suporta consecinţele.

„Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte.” zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1In 3, 13). Prin simplu fapt că noi suntem altfel, acuzăm lumea de păcat, chiar fără a spune o vorbă. Oamenii smeriţi îi acuză prin smerenia lor pe cei mândri, cei blânzi prin blândeţea lor pe cei mânioşi, cei înfrânaţi prin cumpătarea lor pe cei lacomi, şi asta se întâmplă pentru că toţi avem conştiinţă şi simţim mustrările ei.

Noi creştinii suntem sarea pământului, noi suntem jaloanele după care lumea se poate ghida în degringolada ei, noi suntem lumina lumii, arătând tuturor că se poate trăi şi fără de păcat, ba mai mult, că fericirea apare doar prin iubire, şi iubirea are un singur izvor: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Cine are iubirea ca relaţie normală între el şi ceilalţi acela are viaţa, spunea Părintele Stăniloae.

Cât de mult să ne dăm după lume? Până la păcat, până unde începe compromisul, târguiala cu poruncile lui Dumnezeu. Când simţi că apropierea ta de lume are la bază răul atunci te retragi subtil fără să acuzi pe nimeni.

Da, problema este că noi vrem şi cu Dumnezeu şi cu lumea. Vrem să ajungem şi în împărăţia cerurilor, dar să ducem şi o viaţă plină de desfătări. Vrem să părem sfinţi înaintea lumii dar sufletul nostru şi mintea sunt pline de mizerii.

Vrem şi la biserică şi în club. Vrem şi Trupul şi Sângele Donnului dar vrem şi-o ţigară. Vrem să fim apreciaţi de lume dar vrem să fim şi smeriţi. Vrem bucurii dar fără necazuri. Vrem reuşite fară muncă şi obstacole. Vrem Înviere fără Cruce.

Dragilor, deşi e greu de acceptat la tinereţe acest lucru, totuşi trebuie să ştim că viaţa de creştin e o viaţă de constrângeri şi uneori de chin. Pregătiţi-vă să fiţi mai degrabă prigoniţi pentru că faceţi binele decât lăudaţi! Pregătiţi-vă să trăiţi într-o lume care nu împărtăşeşte nicidecum aceleaşi principii cu voi. Fiţi conştienţi că a fi creştin nu înseamnă a duce o viaţă perfectă într-o societate perfectă, ci dimpotrivă înseamnă să fii virtuos acolo unde mulţi nu sunt, să înduri unde alţii n-ar îndura, să ierţi unde alţii s-ar răzbuna, să fii cinstit unde alţii ar vedea o mare oportunitate de a se îmbogăţi, să fii milostivi atunci când nu s-ar cuveni, să iubeşti atunci pe cel care nu merită, să te rogi pentru duşmanii tăi, să te lepezi de tine pentru celălalt. Făcând astfel vom gusta viaţa veşnică încă de pe acum din timpul vieţii, şi toate ni se vor părea uşoare, pentru că toate le facem cu Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor.

Totuşi sinceritatea, buna-cuviinţă şi cinstea creştinilor deschid multe uşi în viaţă, veţi vedea.

„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

(Claudiu)

Read more

29 Septembrie 2011

"Cum m-a scos Dumnezeu din iad” – povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, motivând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, aveam o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul în cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă, nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

- Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

- Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre care îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie.

L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

- Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

- Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o complet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

- În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult la părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

- Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nicio şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

- Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin, şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este: tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

- Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

- Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

- Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

- Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

(Revista Familia Ortodoxă)

Read more

28 Septembrie 2011

Flori din grădina Sfântului Siluan

1. Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga şi este plăcut sufletului.

2. Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru că tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea să şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

4. Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

5. Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţa.

6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. “Iubesc pe cei ce nu mă iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

7. Prin ascultare dobândim umilinţa; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul: “Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi: astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.

8. Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân: Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru că noi să ne mântuim.

9. Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el pastor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

10. Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

11. Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mănăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni – eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

12. Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

13. Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lăsă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

14. Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

15. Viaţa noastră este o luptă. Dacă vei cădea în înşelăciune, mergi repede la duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru că părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însa nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intra şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

16. Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţa şi se tem de o mărturisire curata. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodca şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

17. Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer ? n.t.] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întuneca mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său Duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

18. Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţă şi răbdarea să. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe sfinţii Preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii mamei lor. Dacă însa suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnului va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmpla în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştrii care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul sfinţilor celor smeriţi.

20. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

21. Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră ortodoxă.

22. Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.

(Flori din grădina Sfântului Siluan – Însemnări pe marginea unui catalog de plante de gradină și flori)

Read more

De ce ar vrea cineva să-şi ierte duşmanul?

Faptul că Hristos le-a poruncit creştinilor sa-si ierte duşmanii este un lucru cunoscut de toată lumea. Luăm de multe ori acestă poruncă la valoarea ei nominală – descoperim imediat că este foarte greu (adesea imposibil) şi concluzionăm că porunca este un ideal de neatins. Pentru necreştini iertarea duşmanilor poate, în unele cazuri, să fie un ideal comun (majoritatea oamenilor cred în „pace”), dar mulţi, dacă nu majoritatea necreştinilor, vor recunoaşte imediat pericolul care apare în iertarea unui inamic – până la urmă sunt totuşi duşmani. De ce ne-a dat Hristos o asemenea poruncă?

Există mai multe lucruri care pot fi aduse ca argumente care nu susţin această poruncă.

  1. Porunca Lui Hristos de a ierta duşmanii nu face parte dintr-o strategie globală de a aduce pacea în lume. Hristos n-a sugerat nicăieri că ascultarea poruncilor sale vor face lumea un loc mai bun – într-adevăr i-a prevenit pe adepţii Lui că dacă vor urma calea urmată de El va însemna destul de probabil moartea lor.
  2. Porunca Lui Hristos de a ne ierta inamicii nu ne este dată ca un ideal pentru îmbunătăţirea noastră morală. Imposibilitatea aceastei porunci este ea însăşi o indicaţie că un asemenea comportament este un dar de la Dumnezeu. La oamenii, asemenea fapte sunt cu neputinţă.
  3. Porunca Lui Hristos de a ne ierta duşmanii nu ne este dată ca să „ne ajute să ne înţelegem între noi”. Într-adevăr, El de-asemenea spune că venirea Sa va aduce şi destrămare, chiar în cadrul familiilor. Iertarea duşmanilor este, în practică, mult mai puţin populară decât am putea crede.

Si atunci, de ce a fost dată această poruncă?

Raspunsul acestei întrebări este oferit în locuri diferite ale evangheliilor – în mod special la Matei 5:43-45 si Luca 6:35-36.

"Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.  Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei)

"Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv." (Luca)

Pasajele sunt în mod cert paralele şi au loc într-un context similar. În ambele cazuri, motivul de a împlini porunca este asemănător: noi trebuie sa ne iertăm duşmanii „ca să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri” şi „pentru a fi fiii Celui Preaînalt”. Iertarea duşmanilor şi actiunile asociate cu această poruncă sunt date în mod intenţionat ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Într-adevăr o asemenea iertare este o manifestare a acestei stări de asemănare cu Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul a spus odata : „Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu numai în măsura în care vă iubiţi vrăjmaşii”.

Această asemănare nu este o asemănare morală – nu ne chinuim să fim precum fiii Celui Preaînalt – nu ne străduim să fim precum fiii Tatălui nostru din ceruri. Prin această poruncă – Hristos ne oferă adevărata unire cu Dumnezeu – o parte din viaţa Sa. Ne oferă de-asemenea un semn clar al unei asemenea uniri, după cum s-a putut observa din zicala Sfântului Siluan. Sunt mulţi ce vor evidenţia experienţa pe care au avut-o, sau alegerile religioase pe care le-au făcut, etc. Dar dacă nu-şi iubesc duşmanii mai au mult de parcurs pe drumul mântuirii.

Mai sunt de-asemenea alţii care caută să facă distincţie între a-ti ierta duşmanii şi a-i iubi într-adevăr. Aceasta este de fapt o distincţie formală prin care oamenii se imaginează îndeplinind porunca când, de fapt, n-o împlinesc . Este o iluzie spirituală. Porunca nu numai că ne cere să ne iertăm duşmanii, dar şi să-i iubim şi să facem lucruri bune pentru ei. Ceea ce este greu (de multe ori imposibil) pur si simplu demonstrează ca suntem mântuiţi prin har – şi aceasta, de-asemenea, nu este o noţiune formală. Dumnezeu nu ne pretinde să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ci pune această faptă bună doar pe baza harului.

În înţelegerea credinţei ortodoxe, harul nu reprezintă doar respectul pe care-l arată Dumnezeu către noi, ci este viaţa Lui, „energia Sa divină” aşa cum zic Sfinţii Părinţi. Este chiar Dumnezeu Însuşi care lucrează înăuntrul nostru, El este mântuirea noastră:” Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filipeni 2:13).

Astfel Acela care ne porunceşte este de-asemenea Cel care ne dă harul, care face posibilă îndeplinirea acesto porunci. Dar noi suntem cei care refuzăm să permitem unui asemenea har să lucreze în noi. Ne împotrivim Lui Dumnezeu. Ne împotrivim impulsului Său divin de a iubi şi ierta. Bineînţeles, aceasta este pur şi simplu o descriere a păcatului ce lucrează în noi.

În faţa păcatului, ne pocăim (încercăm să ne supunem Harului Lui Dumnezeu), ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, dăm milostenie şi facem eforturi sa facem bine duşmanilor noştri. Lucrarea harului pare uneori glacială în viteza sa. Un gheţar se mişcă câţiva metri pe an, dar schimbă aspectul pământului. Şi aşa Apostolul ne spune, „ Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit”(Iacov 1:4).

Preţuiesc o poveste spusă de Parintele Thomas Hopko( şi cer iertare pentru orice inacurateţe care ar putea fi deteriorat povestea) în care a descris pe cineva care n-a vrut să ierte (sau să se căiască – memoria mea se dezvoltă în ceaţă). A întrebat:” Ei bine atunci, vrei să vrei să ierţi?” Persoana s-a gândit si a spus:”Nu cred.” Atunci Părintele Tom a spus:” Ai vrea să vrei să vrei să vrei să ierţi? La care persoana a spus: ”As putea să fac asta. ”

Este un loc de unde poţi începe.

(Parintele Stephen Freeman - De ce ar vrea cineva să-şi ierte duşmanul)

Read more

27 Septembrie 2011

Mănăstirea Afteia

Unul dintre obiectivele pe care le-am vizitat în periplul făcut prin țară  a fost și mănăstirea Afteia din comuna Săliștea, județul Alba. După ce am plecat de la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci din Aiud ne-am îndreptat spre noua locație. Recunosc, motivația de a merge la Mănăstirea Afteia nu era nicicum pentru asceză sau cine știe ce nevoință ci aveam o motivație simplă, de natură artistică. Știam că la mănăstirea Afteia sunt pictați foarte frumos câțiva dintre cei mai cunoscuți mărturisitori ai temnițelor comuniste: Valeriu Gafencu și părinții Arsenie Boca, Daniil Sandu Tudor, Gherasim Iscu și Ilie Lăcătușu. Socoteala mea era simplă: să fac fotografii cu acești mărturisitori care îmi sunt foarte dragi, cu speranța că voi mai găsi pictați și alți mărturisitori din timpul prigoanei comuniste. Dar... încurcate sunt căile Domnului.

Odată ajunși în Săliștea am luat la cunoștință de neplăcuta surpriză că nu avem șanse de a ajunge la mănăstire prin comuna de care aparține întrucat drumul este impracticabil pentru mașini iar pe jos ne-ar fi luat câteva ore bune până să ajungem. Așa că a trebuit să ne întoarcem câțiva kilometri buni și să o luăm prin comuna vecină, Pianu de Sus, iar apoi pe un drum forestier de cam 6 kilometri.

Zis și făcut, am pornit la drum, însă de acum era spre seară și noi tot nu mai ajungeam. Am intrat și pe drumul forestier și am tot urcat până ce am zărit două case răsfirate. Mai sus de aceste case am dat de un bătrânel simpatic care ne-a spus că nu mai avem mult de mers. Peisajul devenise între timp de-a dreptul pitoresc, așa că ne-am liniștit, căci stăteam cu gândul la faptul că se va face noapte și noi nu vom ajunge  în Hunedoara, acolo unde trebuia să ajungem în final și să căutăm cazare. Însă odată ce mănăstirea Afteia s-a ivit în peisajul superb, toate grijile mi-au dispărut. Abia așteptam să-i văd pe mărturisitorii cei dragi pictați în biserică.

Însă ajunsesem chiar în timpul vecerniei așa că m-am grăbit să prind și eu câteva grăunțe duhovnicești. Odată intrat mi-am tot plimbat privirea pe pictura deosebită a bisericii dar nici urmă de mărturisitori. Mi-am zis în sine: "trebuie să fie ei undeva, mă voi uita cu atenție după slujbă". Între timp soția vine cu simpla și excelenta idee de a înopta la mănăstire întrucât era prea târziu să ajungem la destinația următoare în aceeași zi. Cererea de înoptare ne-a fost întâmpinată cu promtitudine și bucurie. Cei drept, eu nu mă gândisem să înoptăm la mănăstire deoarece socotelile mele, așa cum v-am spus, erau limitate la planul artistic.

După vecernie am fost poftiți la masă și serviți cu bucate de post îmbelșugate, mai ales că era zi de sărbătoare. Frumoasă mi-a fost lecția că la trapeză, unul dintre frați era rânduit să citească un cuvânt de folos în timp ce toți ceilalți mâncau. Iar de data aceasta cuvântul de folos era despre poftă... în special despre pofta pântecelui. În sfârșit, cu un medicament așa activ, am fost și eu în stare să nu mă lăcomesc deși aveam în față o masă îmbelșugată. De mi-ar fi conștiița trează mereu, precum era atunci resuscitată, cred că ar fi mare lucru.

După masă am fost cazați, iar unul dintre călugări m-a înștiințat de programul slujbelor. Utrenia începe în fiecare noapte la 12 și se termina după trei ore, iar Sfânta Liturghie se ține în fiecare dimineață de la 8. Am zis să nu ratez ocazia de a participa și eu la o utrenie așa că în miezul nopții am zis să-mi odihnesc și eu sufletul că tot eram în vacanță. Mare mi-a fost bucuria participării. Liniște, liniște și iar liniște. Nicio grijă care să de-a târcoale și care să ostenească sufletul, niciun gând urât care să nu dea pace. Doar somnul era inamicul care să-mi răpească bucuria numai că nu era nici greu de învins cu un pic de efort sau cu aerul răcoros de afară. Acolo eram doar eu cu călugării cei dragi și jertfelnici iar în biserică eram ca acasă. Cei drept, unul din motivele care m-au ajutat să mă simt ca acasă era că la intrarea în biserică majoritatea călugărilor se descălțau. Așa am procedat și eu văzând obiceiul casei și vreau să spun că este un sentiment foarte plăcut să stai în genunchi descălțat, ca acasă. Utrenia a durat 3 ore... de odihnă sufletească.

A doua zi am participat la Sfânta Liturghie după care călugării ne-au invitat iarăși la masă. Și iarăși bucate pe săturate, dar simple și gustoase ca la mama acasă.

După masă am cerut permisiunea să fac câteva fotografii în biserică iar unul din tinerii călugări, încredințat cu cheia, ne-a deschis binevoitor spunându-ne că pictura a fost realizată de un pictor din Aiud, recomandat de părintele Iustin Pârvu. Așa se explică de ce sfinții mărturisitori (necanonizați) pentru care venisem își găsiseră și ei locul reprezentați la loc de cinste. Erau pictați înghesuit, în cămăruța din stânga pridvorului, acolo unde se aprind lumânări. I-am fotografiat pe toți, iar împreună cu ei erau și alți doi oameni cu viață sfântă, cei drept mai puțin conuscuți, moș Gheorghe Lazăr și fratele Ioan David de la Strungari.

La plecare, tânărul călugăr ne-a dat un bilețel cu o scurtă rugăciune a Sfântului Serafim de Sarov, pe care să o zicem la ceas de încercare. Am rămas cu o frumoasă amintire despre această mănăstire și mai ales despre călugării care slujeau acolo în tăcere și ascultare.

Iată cum dintr-o dorință îngustă Dumnezeu a rânduit să mă aleg și eu cu mai mult decât m-am gândit să primesc. Așa este Domnul: ne sparge zidurile în care ne închidem așteptările, fie ele oricât de frumoase, ca să dobândim viață veșnică și să o dobândim din plin.

(Dan)

Read more

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

Un om, odată se plimba trist prin camera, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzita. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar, totuşi ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.

- De ce, Doamne m-ai dat pe lume?

- Ca să mă cuprindă boală, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?

Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme

Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar, o lumină orbitoare îl salvează.

- Cine eşti şi ce vrei de la mine?

- Vino cu Mine şi vei vedea

Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.

Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească

- Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.

- Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva, şi totuşi te plângi că îţi este greu.

Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă.

- Ce urmează?

- Vezi acea persoană?

Uitându-se în faţă, omul vede o bătrânică care îngheţa de frig.Oamenii care treceau pe lângă ea nici nu o băgau în seamă, nici măcar nu o priveau

- Acea bătrânică a fost alungată din casă în care locuia acum câţiva ani. De atunci strada este casa ei.Trăieşte din milă altora. Tu ai avut mereu un acoperiş deasupra capului şi o masă îmbelşugată, dar, totuşi eşti nemulţumit.

Oftând omul închide ochii. Când îi deschide vede în faţa lui o fetiţă pe un pat de spital, foarte palidă.Mama ei plângea la căpătâiul ei, rugându-se cu lacrimi în ochi să se întâmple o minune.

- Doamne ce a păţit fetiţa?

- Are nevoie urgentă de sânge, altfel v-a muri!

- Şi nu este nimeni care să îi doneze sânge?

- Rudele ei nu sunt compatibile.

- Dar mai sunt atâţia oameni…

- Omule, tu ai donat vreodată sânge?

- Nu. Răspunse omul ruşinat.

- Mereu ai fost sănătos, dat uite că ceva îţi lipsea mereu.

- Ştiu, Doamne. Spuse în şoaptă, omul

Ridicând ochii din pământ, omul se vede înconjurat de natură.O mireasmă de neînchipuit era în jurul lui, păsările ciripeau compunând cântece duioase, florile îmbogăţeau câmpul, îmbrăcându-l în mii şi mii de culori, arborii înalţi ofereau umbra animalelor şi oamenilor obosiţi.

- Ai zis că nu ţi-am oferit nimic.Uită-te în jur şi spune-mi ce vezi?

- Doamne, văd ceva incredibil ce nu poate fi descris.

- Tu poţi vedea toate aceste daruri pe care Eu vi le-am dat vouă, poţi simţi mireasma lor.Închide ochii!

Ascultându-L, omul închide ochii.

- Acum ce vezi?

- Un întuneric nefiresc, Doamne.

- Aşa trăiesc oamenii care nu văd, iar tu, care vezi te tânguieşti.

Începând să plângă, omul zice prin suspine:

- Doamne iartă-mă! Am fost orb o viaţă întreagă şi mi-au trebuit câteva minute să îmi recapăt vederea. Zilnic aveam parte de darurile tale minunate dar nu le vedeam, însă acum văd.

- Îţi mulţumesc, Doamne că nu m-ai abandonat pe mine, ticălosul.

Simţind mângâierea cea duioasă, aude din nou vocea suavă

-Omule trezeşte-te, e dimineaţă!

Deschizând ochii, omul îşi vede camera şi, plin de iubire începe să-I cânte Domnului. Din acea zi omul, plin de iubire nu s-a mai plâns niciodată de soarta lui ci şi-a petrecut întreaga viaţă ajutând pe cei nevoiaşi. Tu ce om eşti? eşti omul de la începutul poveştii sau cel de la sfârşit?

(Mihaela Gligan)

Read more

26 Septembrie 2011

Simbolismul inelelor din slujba Logodnei

Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor. Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care Biserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână.

În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Facere 41, 42), al slavei (Dan 6, 17) sau al adevărului (Tamara, în Facere 38, 25); în Imperiul Roman făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de fier”. După mărturia lui Tertulian, inelul era de aur. Este posibil ca Plinu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.

Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă şi câteva cadouri, ca mărturie pentru viitoare unire a lor”. Punerea inelelor este menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.

Cândva inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evloghiu şi în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfintelor Uşi, pentru a fi binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.

Pentru înţelegerea sensului dat de Biserică punerii şi schimbării inelelor, prin rugăciunile şi binecuvântarea ei, este necesar să pătrundem în sensul adânc al rugăciunilor de la logodnă. Noi suntem obişnuiţi să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă mărturie a fidelităţii reciproce. Este important de notat totuşi că nici una dintre cele patru referinţe biblice, la care face aluzie „rugăciunea inelelor”, nu interpretează slujba în acest sens limitat şi pur omenesc; dimpotrivă, inelul este mai întâi semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om şi în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a ales Biserica dintre neamuri, aşa cum îşi alege mirele mireasa, şi Şi-a logodit-o, fecioară curată: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii Tăi în pace şi într-un gând”.

Pentru a înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca „logodnic” al umanităţii mântuite, ca Mire al Bisericii, Care ne invită la Împărăţie ca la nuntă.

Adevărul şi Făgăduinţa trimise peste robii lui Dumnezeu s-au împlinit în Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în care a fost restaurată omenirea – ultimul scop al ei: restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică.

Acesta este sensul logodnei creştine: reintegrarea celor doi în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste, reintegrare lor în Hristos.

(Pr. Vasile Gavrilă)


În rugăciunea punerii inelelor se spune aşa:

„...Prin inel s-a dat lui Iosif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului; prin inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat spre fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras, mâncând, să ne veselim.”

Toate aceste rugăciuni sunt întocmite cu mare înţelepciune de Sfinţii Părinţi şi dacă le vom analiza vom putea deprinde înţelesuri şi mai adânci.

Haideţi să luam fiecare eveniment în parte în care inelul apare având diferite simboluri.

1. Iosif era cel mai mic dintre cei 12 fii al lui Iacob (numit şi Israel). Tatăl lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi fii şi din acest motiv el şi-a atras invidia fraţilor. Iniţial fraţii mai mari au hotărât să-l omoare dar până la urma Iosif a fost vândut unui egipitean ca sclav. Astfel Iosif ajunge într-o ţară străină, departe de părinţi şi fraţii lui, ca slugă în casa lui Putifar, o căpetenie de la curtea lui Faraon şi comandantul gărzii lui.  Cu toate acestea Scriptura face o precizare foarte importantă:

„Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său.  Stăpânul său vedea că Domnul era cu dânsul şi că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui.  De aceea a aflat Iosif trecere înaintea stăpânului său şi i-a plăcut şi l-a pus peste casa sa şi toate câte avea le-a dat pe mâna lui Iosif. ”

După puţin timp Iosif ajunge gestionarul întregii gospodării şi averi al lui Putifar, câştigând încrederea stăpânului său. Din cauza soţiei lui Putifar care dorea să desfrâneze cu Iosif, printr-o înscenare Iosif este acuzat că a vrut s-o violeze. Din acest moment el ajunge la închisoare. Dar Scriptura face din nou o precizare foarte importantă:

„Dar Domnul era cu Iosif, a revărsat milă asupra lui şi i-a dăruit trecere înaintea mai-marelui temniţei, încât mai-marele temniţei a dat pe mâna lui Iosif temniţa şi pe toţi osândiţii, care erau în temniţă, şi  orice era de făcut acolo, el făcea. Iar mai-marele temniţei nu avea nici o frică de nimic, că toate erau pe mâna lui Iosif, pentru că Domnul era cu el şi toate câte făcea, Domnul le sporea în mâinile lui. ”

Chiar şi în închisoare fiind, Iosif avându-l pe Dumnezeu alături ajunge să capete încrederea mai-marelui temniţei şi să fie pus gestionar peste toţi şi toate de acolo.

După puţin timp Faraon, conducătorul Egiptului aruncă în aceeaşi închisoare şi pe mai-marele paharnic şi pe mai-marele pitar. Într-o seară aceştia au fiecare câte un vis pe care Iosif reuşeşte să le tâlcuiască şi să le explice ce semnificaţie au pentru viaţa lor şi ce va urma să se întâmple.

După ceva timp mai-marele paharnic este eliberat şi intra iar în graţiile lui Faraon. După doi ani Faraon are un vis şi cheamă pe toţi magii Egiptului să i-l explice. Nimeni nu reuşeşte asta, iar mai-marele paharnic şi-aduce aminte de Iosif care-i tâlcuise visul în închisoare, şi-l recomandă lui Faraon.

Luminat de Dumnezeu Iosif descifrează în chip extraordianr visul lui Faraon, explicându-i că vor urma şapte de ani de belşug pentru lumea întreagă, după care alţi şapte ani de secetă şi foamete. Faraon fiind încredinţat în sufletul lui că Iosif i-a tâlcuit aşa cum trebuie visul îl pune pe Iosif stăpân peste tot Egiptul:

„Şi şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului lui. Apoi a poruncit să fie purtat în a doua trăsură a sa şi să strige înaintea lui: "Cădeţi în genunchi!" Şi aşa a fost Iosif pus peste tot pământul Egiptului. Şi a zis iarăşi Faraon către Iosif: "Eu sunt Faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni nu are să-şi mişte nici mâna sa, nici piciorul său, în tot pământul Egiptului!" ”

Inelul pe care i l-a dăruit Faraon lui Iosif este simbolul puterii şi a autorităţii asupra întregii ţări.

Ca să revenim la logodnă, inelul pe care-l primesc mirii pe mână semnifică autoritatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om (bărbat şi femeie) să stăpânească întreaga lume („Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l stăpâniţi pe el” (Facere 1, 28)). Aşa cum Dumnezeu a fost mereu cu Iosif în toate etapele vieţii lui, dându-i spor în tot ceea ce face şi făcându-l bineplăcut lumii, la fel Dumnezeu făgăduieşte mirilor că va fi alături de ei pe tot parcursul vieţii şi le va da rod în toate câte vor face.

Iosif a demonstrat că omul cu Dumnezeu nu este nicăieri străin şi întreg pământul îi este casă, şi oricâte suferinţe ar avea Domnul îl poate scoate nevătămăt. Iosif ajunge din sclav - stăpân, din rob ajunge rege de facto al Egiptului.

La fel omul, bărbat şi femeie, este chemat să scape de sub robia păcatelor şi să ajungă asemenea lui Dumnezeu, plin de iubire faţă de toţi oamenii, şi plin de Duhul Sfânt, trăind în Împărăţia cerurilor încă din viaţa aceasta.

2. Al doilea eveniment îl are în prim plan pe Daniel, unul dintre cei trei dregători puşi de regele Darius Medul în fruntea regatului său.

„Însă Daniel era mai presus decât toţi dregătorii şi satrapii, fiindcă în el era un duh înalt şi regele îşi pusese în gând să-l pună mai mare peste tot regatul. Atunci dregătorii şi satrapii s-au trudit să găsească lui Daniel vreo pricină din partea cârmuirii regatului, dar n-au putut să-i afle nici o pricină sau lucru rău, căci el era credincios şi nici o trecere cu vederea sau greşeală nu i s-a putut pune în seamă.” (Daniel 6, 3-4)

Atunci ceilalţi dregători i-au sugerat regelui să dea o poruncă prin care oricine se închină altui dumnezeu decât regelui să fie aruncat în groapa cu lei. Daniel, nefiind din neamul perşilor, s-a dus şi s-a rugat în camera lui, unde avea o fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori vorbind cu Dumnezeu.

Dregătorii l-au prins rugându-se şi l-au dat pe mâna regelui pentru a fi pedepsit. Regelui i-a părut tare rău, pentru că-l avea la inimă pe Daniel. Într-un final hotărăşte să-l arunce în groapa cu lei, zicându-i:

„Dumnezeul tău pe Care tu Îl cinsteşti fără încetare, Acela te va scăpa!" Apoi s-a adus o piatră care a fost pusă peste gura gropii, iar regele a pecetluit-o cu inelul său şi cu inelul dregătorilor săi, aşa ca nimic să nu se schimbe cu privire la Daniel. ”


După o noapte în care a postit regele se duce a doua zi şi-l strigă pe Daniel din groapă:

"Daniel, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău, Căruia te închini neîncetat, oare a putut să te scape de lei? Apoi Daniel a vorbit cu regele: "O, rege, în veci să trăieşti! Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui, precum şi în faţa ta, rege, n-am făcut nici un rău!""


Din acel moment regele porunceşte ca întreg regatul perşilor, care era păgân, să se închine Dumnezeului lui Daniel.

Inelul prin care împăratul Darius Medul pecetluieşte groapa leilor este garanţia minunii care se va întâmpla cu Daniel. El are credinţa că Dumnezeul lui Daniel îl va scăpa pe acesta, pentru că era nevinovat şi era cinstit şi drept în toate câte făcea.

Astfel inelul cu efigia regelui devine garanţia credinţei într-o mare minune, care devine credinţa tuturor perşilor în Dumnezeul lui Daniel, care este de fapt Dumnezeul lui Israel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Revenind la logodnă, inelul pus pe mâinele mirilor este o un simbol al întoarcerii omului la credinţă în Dumnezeu, refuzând închinarea la toţi idolii lumii, la toate plăcerile egoiste şi găunoase. Inelul de la logodnă este un impuls pentru miri de a crede cu tărie în Dumnezeu, indiferent de ce se va întâmpla, căci ceea ce la oameni este cu neputinţă la El este cu putinţă.

3. Al treilea eveniment ne-o înfăţişează pe Tamara, soţia unuia dintre fii lui Iuda, care era unul dintre cei 12 fii  ai lui Israel.

Iuda avea trei băieţi: Ir, Onan şi Şela. Iuda i-a găsit lui Ir femeie, pe Tamara, dar după puţin timp pentru răutatea lui, Dumnezeu l-a omorât. Ir nu reuşise să ridice niciun urmaş cât a fost în viaţă. Preoţii Israelului proveneau, aşa cum rânduise Dumnezeu, doar din rândul urmaşilor lui Iuda. În caz că cineva nu lăsa urmaşi şi murea, fratele lui urma s-o ia pe cea văduvă, şi să ridice el urmaşi din ea, pentru a continua neamul şi pentru a da preoţi care să slujească la templu.

Astfel Onan o ia de nevastă pe Tamara, dar în loc să-i ridice urmaşi fratelui său, el din invidie, vărsa sămânţa jos. „Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta.” (Fac. 38, 10).

Iuda, văzând fărădelegea fiului său, o sfătuieşte pe Tamara că-i va da pe Şela, fiul lui cel mai mic, dar peste o vreme când  va creşte mare.  Tamara merge şi locuieşte în casa tatălui ei, aşteptând promisiunea. Soţia lui Iuda moare, iar Şela creşte şi se maturizează şi ajunge bărbat. Iuda de frică să nu-i moară şi acest băiat evită să i-o dea pe Tamara.

Acum că era văduv, Iuda a plecat spre  unul dintre prietenii săi pentru a tunde oile. Auzind acest lucru Tamara, lasă hainele de văduvie, se găteşte înfăsurându-se cu un văl şi iese înaintea lui Iuda. Acesta crezând că este o femeie uşoară o întreabă dacă poate intra la ea. Tamara acceptă, dorindu-şi din toată inima să poate avea şi ea urmaşi, mai ales că fusese înşelată de Iuda care nu s-a ţinut de promisiune, dar îi cere în schimb să-i dea ceva. Iuda promite că-i va da un ied din turma lui. Tamara cere garanţie ceva până când îi va aduce iedul. Astfel Iuda îi dă inelul, cingătoarea şi toiagul său.

Iuda pleacă de la Tamara fără să bănuiască că ar fi ea. Tamara rămâne însărcinată şi vestea se duce repede în popor. Iuda află că nora sa văduvă, ar fi căzut în desfrânare şi hotărăşte să fie pedepsită prin ardere, aşa cum era pedeapsa atunci. Tamara, înţeleaptă, îi trimite prin cineva inelul, toiagul şi cingătoarea şi-i spune: „Eu sunt îngreunată de acela ale căruia sunt lucrurile acestea" (Fc. 38, 25)

Iuda îşi recunoaşte lucrurile şi spune:

„Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am dat-o lui Şela, fiul meu". Şi n-a mai cunoscut-o pe ea. ”
(Fc. 38, 26)

Inelul în acest caz l-a dat de gol pe Iuda şi a arătat adevărul Tamarei.

Revenind la logodnă, inelele puse pe mâna mirilor sunt o mustrare de conştiinţă pentru cel care încearcă să facă adulter, înşelându-şi soţul sau soţia. Inelul purtat la mână arată tuturor că eşti făgăduit(ă) înaintea lui Dumnezeu unui singur bărbat/ femei, şi nu ţi se cuvine să mai ai ochi pentru altcineva. Inele de pe mână sunt o readucere aminte că unul din scopurile căsătoriei este şi naşterea de prunci.

4. Ultimul eveniment înfăţişează pe fiul risipitor din Evanghelie, primit acasă cu braţele deschise de tatăl lui. Acesta a poruncit să i se pună inel în mână şi să i se taie viţelul cel gras pentru a se veseli cu toţii. Inelul în acest caz este semn al împăcării, al iubirii pe care Tatăl o poartă mereu fiilor. Prin analogie, inelul este iubirea pe care Dumnezeu o arată întregii omeniri continuu, de la începutul lumii şi până astăzi.

Inelele de logodnă simbolizează iubirea şi mila lui Dumnezeu faţă de noi, indiferent cât de mult ne adâncim în patimi şi păcate.

Recapitulând iată care ar fi semnificaţiile inelului de logodnă:

  • semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om
  • semn al logodirii omului cu Dumnezeu (restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică)
  • semn al autorităţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om pentru a stăpâni întreaga lume
  • semn al prezenţei continue al lui Dumnezeu lângă noi
  • semn al ajutorului pe care Dumnezeu ne făgăduieşte că ni-l va oferi în tot binele pe care-l vom face
  • semn al tăriei în credinţa şi al roadelor mari pe care le dă aceasta în familie şi în societate
  • semn de mustrare pentru cei care sunt ispitiţi să facă adulter
  • semn prin care arăţi că eşti făgăduit unei singure femei, sau unui singur bărbat
  • semn al naşterii de prunci
  • semn al iubirii şi milei lui Dumnezeu față de noi, până la sfârşitul vieţii

(Claudiu)

Read more

Schitul Înălțarea Sfintei Cruci de la Aiud

La începutul anului acesta l-am rugat pe Domnul să-mi îndeplinească câteva dorințe la care țineam foarte mult. Spre marea mea uimire Domnul mi-a îndeplinit toate cererile mai repede decât aș fi sperat vreodată. Una din aceste dorințe era să ajung și la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci de la Aiud.

Odată ajunși în Aiud, am aflat greu unde anume este Râpa Robilor, căci după ce am întrebat 4-5 oameni în vârstă care nu mai auziseră vreodată de acest loc, abia un tânăr a știut unde să ne îndrume. M-am întristat că există atâția bătrâni care nu știu despre lucrurile esențiale din timpurile pe care le-au trăit și mai ales de locurile cu importanță duhovnicească din jurul lor, dar trag nădejde cu tinerii.

Totuși, odată ce am găsit Râpa Robilor bucuria mi-a fost nespusă, mai ales că am ajuns acolo chiar de Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, adică de hramul schitului.

Cu mult entuziasm și sufletul răscolit de importanța locului în care mă aflam, am făcut câteva fotografii de care să ne bucurăm cu toții.

Monumentul Calvarul Aiudului a fost înălțat la inițiativa supraviețuitorilor din temnițele comuniste, ca simbol al biruinței lui Hristos, prin aleșii săi, față de înainte mergătorii lui Antihrist.

Construcția s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 IPS Bartolomeu Anania, trecut și el prin temnița Aiudului, a sfințit Sfânta Masă din interiorul monumentului.

La prima privire de ansamblu, Monumentul pare că este dosit la marginea orașului spre a fi uitat mai ușor de civilizație, așa cum au fost și martirii a căror trupuri erau aruncate aici cu câteva zeci de ani în urmă, noaptea pe furiș.

Împrejurimile râpei sunt pe de o parte dezolate iar pe de alta dătătoare de speranță. Monumentul este mărginit în partea de jos de un drum de piatră care prăfuiește totul în jur la trecerea mașinilor, apoi în partea de sus este mărginit de blocurile unui cartier, iar in stânga de noua mănăstire care se ridică încet dar sigur.

Monumentul este alcătuit din două rânduri de câte 7 cruci îngemănate care simbolizează unitatea în suferinţă pe care au avut-o mucenicii, iar crucea ce-a mare de deasupra reprezintă “crucea neamului” pe care ei au dus-o în spate.

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”...așa scrie pe frontispiciul monumentului. Și câte nume încrustate pe tablele de marmură: Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Daniil Sandu Tudor și atâția alți mărturisitori ai dreptei credințe care au murit mucenicește.

Înăuntru domnea liniștea. Două doamne stăteau cu evlavie în genunchi și se rugau. Un domn strângea cablurile și instalația de sonorizare care ajutase la desfășurarea slujbei ce tocmai se terminase. La câțiva pași de monument se află un mic pangar. Și mai mare mi-a fost bucuria să văd că pot cumpăra de acolo Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc, cartonată și la un preț accesibil aproape oricui.

Doamna în a cărei încredințare era pangarul, deși era ocupată cu curățenia din jur, ne-a servit cu multă bucurie. Rar mi-a fost dat să văd un om cu așa alcătuire frumoasă, trup și suflet. O femeie în jurul a 45 de ani, îmbrăcată decent, îngrijit, energică, gata să împlinească neobosit cererile pelerinilor. Când ne-a spus că este gata să vedem osuarul cu sfintele moaște, de sub altarul monumentului nici nu m-am dezmeticit bine că doamna cobora deja scările tinerește, iar asta după o jumătate de zi de slujire și multă căldură a amiezii.

Ne-a deschis ușa osuarului, și cu multă evlavie a făcut câteva mătănii, a sărutat Icoana Maicii Domnului cu sfinții închisorilor și sfintele moaște, iar apoi ne-a lăsat să ne manifestăm și noi evlavia în liniște.

Atâtea oase care au fost mâncate de foame, frânte de bătaie și înghețate de frig au devenit acum sfinte moaște prin darul lui Dumnezeu, drept cunună a muceniciei. Erau aranjate în vitrine, de o parte și de alta a icoanei Maicii Domnului și erau multe, foarte multe. Vorba părintelui Iustin Pârvu: “Mi-e și frica sa calc cu picioarele pe acest pamânt, pentru că este plin de Sfinte Moaște.”

Poate că vom prinde și noi vremurile când aceste moaște vor umple buzunărașele sfintelor antimise din altarele bisericilor.

La plecare, doamna care slujea cu atâta sârg ne-a oferit tuturor pelerinilor niște broșuri despre Aiud și prigoana comunistă, iconițe cartonate și ulei de la candela icoanei Maicii Domnului.

Au trecut prea repede acele clipe dar bucuria mi-a rămas în suflet. Iar acum stau și mă gândesc la simțămintele profetice ale părintelui mărturisitor Liviu Brânzaș, atunci când suferea în temnița Aiudului pentru numele lui Hristos:

„Iată-ne reîntorşi acasă. Aiudul este, de fapt, casa noastră. Aici suntem noi înşine. Sunt convins că va veni o vreme când va constitui un titlu de onoare şi nobleţe naţională când cineva va spune: “Şi tatăl meu a fost la Aiud!”. (Raza din catacombă)

(Dan)

Read more

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro