“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără

Excursie în Munții Făgăraș

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Iulie 2011

30 Iulie 2011

Arta realistă a Lindei Huber

Linda Huber ne uimește cu arta realistă! La un portret lucrează între 20 şi 80 de ore şi foloseşte doar creionul.

Linda sustine ca este un artist profesionist autodidact al creionului, iar despre munca ei spune: “Eu nu desenez doar ceea ce vad, ci si ceea ce stiu! De exemplu, din anii cand faceam portrete cunosc anatomia fetei, stiu deasemenea ca pentru realism nu trebuie sa sari peste detaliile individuale. Detalii cum ar fi echilibrul perfect de lumina si umbra pentru a defini forma fetei cuiva, sclipirea aceea unica din ochii fiecaruia, textura parului, (inclusiv agenelor si sprancenelor) si chiar porii pielii”

Vă prezentăm în continuare o parte din lucrările de creație ale artistei:

Read more

29 Iulie 2011

Frumuseţea şi riscurile libertăţii

„Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)

Acum peste 20 de ani, tinerii din decembrie 1989 au strigat: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Părintele Constantin Galeriu observa că în nici o altă revoluţie europeană importantă nu s-au rostit asemenea cuvinte care mărturisesc, într-un duh creştin, despre jertfa ce duce la adevărata libertate.

De peste 20 de ani, noile generaţii din România au în faţă frumuseţea unei libertăţi care nu exista în perioada comunistă şi care a fost obţinută prin sângele eroilor-martiri. Pe de altă parte însă, tinerii se lovesc şi de uriaşele riscuri care apar atunci când se confundă libertatea cu libertinajul. În ultimul timp tot mai mulţi români se întreabă dacă nu există pericolul să ne pierdem din nou libertatea exterioară, ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu pentru propriile noastre păcate, pentru întrebuinţarea greşită a libertăţii.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte problema libertăţii, Dumnezeu are o pedagogie aparte cu popoarele drept-slăvitoare, ca unele care au primit nepreţuitul talant al adevăratei credinţe. În anumite intervale istorice neamurile ortodoxe sunt lăsate în libertate pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu şi pentru a depune o mărturie vie a propriei lor moşteniri spirituale. Când acestea se abat prea mult de la o asemenea chemare, atunci Dumnezeu îngăduie să apară constrângerile exterioare ce nu sunt altceva decât o continuare firească a răului pe care l-au ales drept-credincioşii creştini în deplină libertate. Ne spun Părinţii filocalici: „Dacă nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni VI, 18)”.

Este uşor să verificăm aceste învăţăminte în zbuciumatul secol XX românesc, precum şi în zilele noastre. Nu a fost oare venirea comunismului o pedeapsă binemeritată de noi? Câţi dintre români – mai ales dintre cei cu funcţii de răspundere – au fost recunoscători Tatălui ceresc pentru anii interbelici de libertate, trăiţi în graniţele fireşti ale României?

Uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi în ţară, ne putem întreba: tot acest povârniş pe care alunecă acum România, nu a apărut datorită împietririi noastre sufleteşti şi a îndepărtării de la calea mântuirii? Este nevoie să mai amintim că în anii 1990-1992 am fost prima ţară în lume la avorturi? Este nevoie să mai vorbim de milioanele de pruncucideri care au avut loc în continuare în România, după 1992? Mulţi români nu vor să vorbească despre asemenea probleme delicate. Însă nu ne ajută cu nimic să ne îngropăm capul în nisip şi să ne facem că nu vedem că o altă Românie a fost practic îngropată de către români, după Revoluţie.

Unde este pocăinţa noastră pentru uciderea a peste 15 milioane de prunci nevinovaţi? Dacă ar exista o astfel de pocăinţă s-ar vedea în primul rând prin faptul că românii ar lăsa mai mulţi copii să se nască. Dimpotrivă însă, naşterile în România sunt într-o continuă scădere după 1990. Mai mult decât atât, ca un semnal în plus de alarmă, România a ajuns prima ţară din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă.

Dacă ar exista o pocăinţă, atunci majoritatea tinerilor ar lua în serios creştinismul şi s-ar spovedi.

Dacă ar exista pocăinţă, atunci s-ar înfiinţa mai multe centre ortodoxe pentru copiii abandonaţi şi ele ar fi asaltate de mulţimea ajutoarelor din partea instituţiilor statului, a diverselor fundaţii umanitare şi a persoanelor particulare. Să nu uităm că aceste centre acţionează nu numai pentru o simplă recuperare socială a copiilor nedoriţi, ci încearcă şi o integrare a acestora în comunitatea Bisericii.

Dacă ar exista o pocăinţă, s-ar vedea de asemenea şi prin eforturile legislative de ocrotire a vieţii de familie şi de stopare a pornografiei. Atâta timp cât nu există semnele pocăinţei, să nu ne mirăm când ne vom pierde treptat tot mai multe drepturi. Ni le-am refuzat singuri atunci când ne-am întors cu faţa de la Dumnezeu, Care aşteaptă mai întâi îndreptarea noastră, după care va urma şi îndreptarea ţării. Tinerii trebuie să fie atenţi la învăţămintele istoriei: neamurile ortodoxe care nu vor să se nevoiască pentru libertatea întru Hristos, sunt sortite sclaviei. Când însă tinerii aleg să vieţuiască după libertatea harică, atunci ei devin mărturisitori ai învierii neamului lor.

Am putea spune, parafrazându-l pe unul dintre personajele lui Dostoievski, că fiecare este vinovat pentru starea jalnică în care se află acum România. Suntem vinovaţi măcar şi pentru faptul că nu ne-am rugat îndeajuns pentru neamul românesc şi ţara noastră. Atotputernice, Împărate Ceresc, ajută-ne să ajungem la liman, căci ştim că ceea ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor români, ajută-ne pe cât mai mulţi dintre noi să devenim fii ai Adevărului. Amin.


Începând din prima zi a grevei, eu eram atât de ocupat încât nu mai aveam timp să mă duc acasă. Prin mijlocirea studentului Mureşan, profesorul Traian Pop de la Facultatea de Drept mi-a pus la dispoziţie cheia şi cabinetul său de lucru din clădirea centrală a Universităţii, unde am făcut un fel de cartier general al grevei. Acolo mă sfătuiam cu membrii Comitetului, acolo primeam toate informaţiile, acolo mi se aducea mâncare şi tot acolo dormeam, pe o canapea, acolo îmi petreceam şi ceasuri de singurătate, târzii, când mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa în palme. Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să şi plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa în palme şi nu mă ştia nimeni.

Extrase din volumul de memorii al mitropolitului Bartolomeu Anania, referitoare la greva studenţilor din Cluj din 1946, împotriva agenţilor şovinismului maghiar, grevă condusă de autor, pe atunci tânăr ierodiacon şi student la medicină.

(Ieromonah Teofan Popescu - Revista Mănăstirii Putna - Cuvinte către tineri 2011)

Read more

Transformarea relaţiei sexuale într-un fel de sport sau divertisment

Cum de a ajuns omenirea să fie prinsă în această uriaşă criză a sănătăţii mentale pe care o presupune consumul de pornografie? Cum de a ajuns omul să se comporte mai rău decât oricare dintre animale? Răspunsul este simplu: A fost convins încetul cu încetul că nu este decât un animal mai evoluat şi, ca atare, trebuie să renunţe la valorile sale morale şi spirituale care îl definesc ca om, îmbrăţişând cu toată puterea consecinţele satisfacerii instinctului sexual.

Sensul profund al sentimentului de dragoste a fost înlocuit dedorinţa sexuală, ataşamentul sufletesc a fost substituit de exacerbarea excitaţiei şi a plăcerii sexuale şi, în consecinţă, viaţa de familie a fost înlocuită cu o viaţă sexuală complet liberalizată. Într-adevăr, instinctul de reproducere este extrem de important pentru existenţa lumii vii, căci prin el devine posibilă perpetuarea speciilor. De legile sale nu poate face abstracţie nici un animal, chiar dacă anumite condiţii de existenţă nu-i permit întotdeauna să se reproducă. Şi la om acest instinct este unul dintre cele mai puternice, suficient ca să-i marcheze viaţa. Insă spre deosebire de animale, omul poate să-l ignore pentru atingerea unui ideal mai înalt sau a unui sentiment mai puternic cum ar fi, spre exemplu, dragostea.

Oricine ştie sau simte acest lucru: determinant pentru fericirea omului nu este libidoul, ci nevoia de afecţiune, de susţinere emoţională, de dragoste. Dovada acestui fapt oavem, în faptul că niciodată în istoria umanităţii nimeni nu s-a sinucis pentru că nu a putut să copuleze, însă nu puţini au fost aceia care au renunţat la viaţă din cauza unei iubirine împărtăşite. Sau, bunăoară, numeroase femei care şi-au pierdut soţii în diverse circumstanţe ale vieţii au preferat să-şi crească copiii singure, rămânând fidele iubirii celei dintâi.

Chiar şi monahismul mărturiseşte faptul că omul poate atinge idealul unei vieţi liniştite şi fericite, fără a suferi de pe urma nesatisfacerii instinctului de procreare. Aşadar, deşi constatăm şi la om existenţa unui puternic instinct de reproducere, pe care se întemeiază de altfel perpetuarea speciei umane, acesta nu este determinant, şi se manifestă aproape întotdeauna în contextul unei nevoi şi mai importante a persoanei umane, nevoia de a iubi şi a fi iubit, nevoia de afectivitate. Până acum, nimic nou. Acest lucru este recunoscut de toate culturile şi religiile umanităţii, de întreaga literatură universală. Doar că în urmă cu jumătate de secol acest punct de vedere a fost contestat în cadrul a ceea ce s-a numit „revoluţia sexuală". Mai concret, ruperea sexualităţii de dimensiunea ei afectivă şi transformarea relaţiei sexuale într-un fel de sport sau divertisment a debutat odată cu hipermediatizarea experimentelor pe care Kinsey le-a făcutla jumătatea secolului trecut.

El este primul care avansează ipoteza că sănătatea fizică şi psihică depinde de frecvenţa orgasmelor sexuale. De la el încoace, începe să i se rezerve masturbării un rol central în sexualitatea umană, fiind transformată într-un fel de tabu, deşi experienţa clinică a doctorilor de pretutindeni susţinea până la începutul secolului al XX-lea că aceasta este cel mai nociv comportament pentru sănătatea omului.

Plecând de la cele două cărţi scrise de Kinsey, mass-media a promovat liberalizarea sexualităţii în sensul exultării aventurilor amoroase ale unei sexualităţi scoase completde sub auspiciile relaţiilor maritale. Deşi Kinsey şi toţi ceilalţi care au condus revoluţia sexuală susţineau că omul va atinge, prin intermediul orgasmului, cele mai ridicate standarde de sănătate biologică şi mentală, precum şi fericirea, realitatea dovedeşte contrariul. Oamenii sunt astăzi, în epoca pornografiei, anxioşi şi bolnăvicioşi, depresivi şi extrem de nefericiţi. Depresia a ajuns deja una dintre cele mai răspândite boli de pe glob. În schimb, cercetări mai noi dovedesc faptul că relaţia sexuală normală presupune o rată a bolilor mult mai redusă decât oricare dintre perversiuni - sexul anal, oral, masturbarea etc. -, chiar mai redusă decât sexul „protejat". Deasemenea, o viaţă armonioasă de familie oferă protecţie înfaţa bolilor şi a stresului, iar părinţii care-şi înconjoară copiii cu dragoste sunt cei mai longevivi.

Toate aceste date au impulsionat cercetarea neurochimiei şi neurobiologiei actului sexual, ajungându-se la constatări de-a dreptul şocante pentru cei familiarizaţi cu propaganda dusă în ultimele decenii sub auspiciile revoluţiei sexuale. Studiile demonstrează în mod evident că scoaterea sexualităţii din contextul afectiv al relaţiilor maritale îl introduce pe individ în cercul vicios al anxietăţii şi al depresiei, al dependenţei de sex şi al confruntării cu patologii de tot felul.

(Virgiliu Gheorghe - Pornografia, maladia secolului XXI)

Read more

27 Iulie 2011

Dumnezeul ne-necesar

Cu mulţi ani în urmă am întâlnit un pastor care spunea că nu crede în îngeri. Am fost surprins de această declaraţie şi l-am întrebat: “De ce?” Răspunsul lui a fost interesant: “Nu cred în îngeri pentru că nu găsesc nimic ce pot face ei iar Duhul Sfânt nu poate”.

Am crezut, şi încă cred, că motivul sau era confuz. În esenţă, el nu credea în îngeri pentru că nu îi considera necesari. Desigur, greşeala din logica sa era faptul că nimic nu a fost creat din necesitate (dintr-o nevoie stringentă). Toată creaţia există din voia lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-şi poate cere dreptul de a exista dintr-o necesitate. Creaţia nu este necesar să existe.

Este deasemenea corect să spunem că Dumnezeu nu necesită să existe -  Nu există necesitate în Dumnezeu - existenţa Lui este libertate pură.

Să vorbim despre lucruri ca nefiind necesare să existe, sau despre independenţa Lui Dumnezeu în raport cu creaţia este foarte tulburător. Avem adesea un simţ interior care ne spune că lucrurile care prin existenţa lor nu au un scop în sine (nu sunt necesare la nimic), nu există defapt în mod real.

Este normal pentru un copil să aibă sentimentul de teamă şi nesiguranţa când ajunge la o vârstă la care realizează că propria lui existenţă nu numai că a avut un început dar şi că nu era necesar ca el să existe. Este asemenea fricii de moarte.

Lipsa de necesitate a Lui Dumnezeu este în parte similară. Majoritatea argumentelor care dovedesc că Dumnezeu există sunt o căutare a unei astfel de necesităţi.

Argumentele care înving şi devin convingătoare au la bază  o anumită formă de necesitate. Argumentele că Dumnezeu există nu se referă doar că El există ci că El trebuie să existe.

Desigur nu există nicio necesitate de a exista în Dumnezeu dacă nu putem spune: ”Dumnezeu trebuie”, credincioşii cad adânc în nesiguranţă gândindu-se că dacă nu putem spune:”Dumnezeu trebuie”, atunci probabil putem spune :”Dumnezeu nu există”.

Astfel de lucruri sunt probleme logice şi teama de ele este înrădăcinată adânc în lucrurile care înspăimântă umanitatea.

Centrul problemelor este libertatea. Sfântul Apostol Pavel spunea: ”Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate." (2 Corinteni, 3:17). Suntem de asemenea învăţaţi în Scriptură că “Dumnezeu este iubire” (Ioan,4: 8). Nu sunt interpretări diferite - nu este altă iubire decât cea care există în libertate. Iubirea forţată nu este iubire.

Credincioşii sunt invitaţi la o trăire care este înrădăcinată în iubire şi libertate şi nu în necesitate. O astfel de existenţă este baza a ceea ce înseamnă pentru noi a exista ca  persoane.

Toate acestea ne aşează pe o poziţie inconfortabilă. Preferăm frecvent necesitate în loc de libertate şi constrângerea în loc de iubire.

Cei care neagă existenţa lui Dumnezeu îmi amintesc de acel prieten al meu care considera că existenţa îngerilor este inutilă. Mulţi oameni au trăit experienţa descrisă de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Romani în care existenţa lui Dumnezeu este uşor dedusă din început şi din ordinea creaţiei. Dar  Pavel nu o  descrie că una “necesară”. În lumea modernă această "necesitate" nu apare întotdeauna aşa de evident. În plus o astfel de necesitate nu este imună  îndoielii.

Trecerea de la o existenţă necesară la o existenţă bazată pe libertate şi iubire este o călătorie grea pentru majoritatea oamenilor. Lipsa de constrângere (care este de asemenea şi o lipsă de violenţă) pare nesusţinuta de lume. Oamenii se tem că fără constrângeri lumea va deveni mult mai periculoasă. Forţa poate reţine răul dar nu-l poate face să devină bun.

Când atribui cuvântul ne-necesar Lui Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu a spune că putem exista fără El. Ci înseamnă că a exista cu El, în plinătatea vieţii la care suntem chemaţi, trebuie să trăim dincolo de necesităţi şi să-L îmbrăţişăm pe Dumnezeu în libertate şi iubire.

Iertaţi-mi exprimarea alambicată.

Părintele Stephen.

Read more

Cine este vinovatul?

Stăm şi ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupţi etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuşi şi irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înţepeniţi. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârşim ceva. Şi până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschişi, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înşine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioşi.

Şi tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mia intrat în mână o carte cu vieţile martirilor din primele secole. Şi fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil şi multă bogăţie, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunţe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar muceniţele noastre nu se lăsau înşelate. Ştiind că Dumnezeu e viu, şi nu poţi să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viaţă trecătoare.

Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde ruşinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în faţa lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleţii care se luptau în circul roman, dezbrăcaţi de haine pentru a nu fi prinşi de nimic şi înfrânţi.” Într-adevăr, li se smulgeau veşmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le ţină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.

Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-şi postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădânduşi astfel haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite şi bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine ştie pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simţurile atâtor bărbaţi.

Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părţile femeieşti descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii şi erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos şi să certe nebunia păgânească. Şi pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strunjindu-li-se pielea cu nişte piepteni de fier pentru a sfârşi, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele şi la urmă capul.

Alte fecioare sfârşeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur şi simplu erau înjunghiate. Toate acestea sau întâmplat cu adevărat şi, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialităţi la viaţă.

Citind cutremuraţi martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeaşi mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioşi. Mulţi ne plângem că nu reuşim să închidem televizorul ca să ne mai liniştim puţin mintea. Alţii nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns şi oameni dintre cei mai aşezaţi, cu familie şi chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reuşească să se stăpânească şi să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.

Aşadar, nu politicienii sunt cei mai vinovaţi pentru starea de lucruri în care am ajuns, şi nici alţii din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt,este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor şi ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar aşa habotnici…!” Mai facem şi câte o glumă deşuchiată, mai ne aruncăm puţin ochii pe o poză „decoltată”, că na! aşa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puţin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simţim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut şi pe ăsta: viaţa merge înainte.

Aşadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viaţa la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracţii şi mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simţim relaxaţi. Dar, ceea ce nu vrem să ştim este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie şi tristeţe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Şi, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naşte astfel dependenţa. Ne motivează tot mai puţin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge uşor neliniştea şi tristeţea pe care dependenţa stării de păcat a sălăşluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăştierea minţii în mii şi milioane de ştiri, informaţii şi senzaţii tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăştiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.

Deci, oamenii nu sunt chiar aşa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferinţă, nemulţumire, regret şi chiar mirarea: „Cum de am ajuns aşa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viaţă care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioşi ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munţii sau să ieşim în piaţă pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conştientizăm profund situaţia în care ne aflăm şi să înţelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viaţa noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, şi nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renaşterea lumii româneşti şi nu de la schimbarea unor politicieni, mulţi dintre ei săracii adânciţi în păcate foarte mari, alţii pur şi simplu neputincioşi ca să facă mai mult bine neamului nostru.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Apostoli, toţi Sfinţii, Cuvioşii şi Martirii de peste veac sunt ajutoare veşnice celor care cred în ei şi le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinţei şi să i ne alăturăm prin curăţia inimii. Şi puterea credinţei nu o va cunoaşte decât cel care se va împărtăşi din ea.

Frig, poate foame şi alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai uşor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliţă pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracţie. Dacă vom înţelege şi vom primi cu răbdare şi mulţumire toate, dacă vom renunţa la a-i judeca pe alţii, dacă vom renunţa la televizorul care ne mănâncă timpul şi viaţa îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va uşura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla şi dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere şi suferinţă, au ajuns să-L cunoască şi să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceaţa Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înţelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred şi-I urmează.

Prof. Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 21 al revistei “Familia Ortodoxă”

http://www.familiaortodoxa.ro/2011/07/02/cine-este-vinovatul/

Read more

26 Iulie 2011

Rugăciune către Sfântul Pantelimon

“Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon. Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon… Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi !

Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon. Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochii noştri de privirile păcătoase …

Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.

Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, desarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!

Tot trupul nostru este bolnav:

Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare. Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.

Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne!

Ne doare totul în noi.

În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.

În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.“

Read more

Sunt creştin, deci zâmbesc !

"Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite..." (Ps 50 : 9).

În această lume haotică, străină şi destul de rigidă, observ pe zi ce trece mai mult cum tristeţea se zămisleşte cu uşurinţă sub pătura noastră lăuntrică.  Pătură acoperită de stări şi sentimente nobile; de amintiri  infecte şi de melancolie. În sânul realităţii nu putem fi altfel de fapt, decât trişti.  Cineva mi-a spus o dată cu mare convingere, că nu putem fi fericiţi în permanenţă deoarece atunci când vom ajunge în culmea fericirii, în vârful ei, vom descoperi că totul a fost de fapt o închipuire; o iluzie efemeră, ca toate celelalte . Afirmaţia asta a dat naştere a multor gânduri în mine. Gânduri însetate care mă bântuie şi astăzi .

Hai să pornim de la premiza anterioară, că nu putem fi altfel în această societate decât trişti. Să vedem... ce lucruri, fapte sau întâmplări stârnesc această tristeţe crescută în inimile noastre?

Criza de mult timp a devenit un subiect epuizabil aşa că nu are rost să îl epuizez şi eu mai tare cu înşiruirea mea de cuvinte zadarnice. În rest, acelaşi fel de mâncare zilnic, alcătuit din violuri, crime, furturi, accidente, pierderi, răpiri...toate sunt ştiute.  Cum să nu te întristeze asta?  Adolescenţii sunt din ce în ce mai trişti din cauza rezultatelor nefaste obţinute la bacalaureat, viitorii studenţi din cauza ne-admiterii la facultate, profesorii din cauza examenului de titularizare, şomerii din cauza lipsei a unui loc de muncă,  bătrânii din cauza neputinţei şi a bolii iar lista poate continua din păcate.

Dar creştinii...staţi, ce legătură are asta cu sfera noastră de tristeţe în care ne scăldăm fără încetare? Oare nu sunt creştini şi cei pe care i-am enumerat mai sus ? Sau a fi "creştin" a devenit mai nou, o meserie ?

La începutul începuturilor (deşi vă zgârie la urechi poate această sintagmă), când am intrat în Biserică, mi-am pus o  singură întrebare: "de ce oamenii zâmbesc ?". Bine, nu vă imaginaţi că toată lumea râdea pe burtă, în niciun caz, dar pe majoritatea chipurilor din jurul meu se citea un singur cuvânt, şi anume: fericire.  Nu am înţeles prea multe atunci, m-am gândit că e la modă să fii vesel în Casa Domnului, de ochii celorlalţi credincioşi şi ai preoţilor.

Dar adevărul nicidecum nu se afla în gândirea mea searbădă, în părerea mea raportată la cei pe care îi văzusem .  A fi creştin înseamnă a zâmbi de fapt,  indiferent de greutăţile vieţii care ne apasă gradual, indiferent de intensitatea mâhnirii, a amărăciunii, a suferinţei. În Biserică Duhul Sfânt este Cel care ne bucură inima şi ne luminează chipul, iar zâmbetul e un efect al stării de linişte şi de pace din fiinţa noastră.

"Sunt creştin, zâmbesc!  Hristos mă iubeşte, zâmbesc ! Esenţa ortodoxiei este iubirea, iar iubirea emană fericire." Cum mai putem fi trişti avand toate acestea? Ar trebui mai degrabă să ne întristăm din cauza păcatelor, a fărădelegilor şi din cauza întunericului în care domnesc încă de pe acum, din tinereţe, sufletele noastre; dar în niciun caz de evenimentele pe care le întâlnim în această viaţă.

De ne vom întrista pentru propriile greşeli şi păcate, întristarea se va schimba mai târziu în bucurie şi în râuri de mângâiere, precum spune Apostolul: "Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. " (Ioan 16:20)

Nimeni nu spune că e uşor, dimpotrivă, lupta cu noi înşine este cea mai grea luptă, cel mai greu război posibil.  Dar de-l vom birui, rezultatele vor fi pe măsură.  De fapt aici nu există măsură, căci Împărăţia Cerurilor nu are nici măsură şi nici limite. Unii spun că a-ţi învinge teama e un lucru destul de măreţ ; eu cred că a-ţi învinge tristeţea şi a te despărţi, a te dezbrăca de această haină murdară pentru totdeauna , e un lucru de neegalat.

Închei aici cu o frază plină de înţelepciune, din Ecclesiast, iar citind-o pe aceasta, sper ca Domnul să reverse în sufletele voastre, harul Său cel nemăsurat, bucuria Sa cea netrecătoare , iubirea Sa cea nemărginită şi veşnică . Amin  

"Nu da întristării inima ta, ci o depărtează de ea. Că din întristare vine moarte, şi întristarea inimii slăbeşte virtutea."

În Filocalie Taisie Libianul şi Africanul zice: "Lipsa plăcerii naşte întristarea: iar plăcerea e împreunată cu toată patima."

(Georgiana)

Read more

25 Iulie 2011

Îndelung pătimitorul Constantin Oprişan, în chinurie iadului de la Piteşti

Deodată ne-am pomenit că se dă uşa la o parte şi în cameră se îngrămădesc nişte arătări. Desculți şi cu trăistutele în brațe, priveau terorizaţi la noi şi la ordinea din cameră. În urma lor, a intrat păşind măsurat domnul Țurcanu! Se făcuse linişte ca în aşteptarea unei sentințe. Cei mai mulţi dintre noii sosiți arătau a fi mai în vârstă decât noi. Țurcanu, după ce i-a tot mutat între ei, s-a adresat celui din extrema dreaptă a rândului: "Ce mai faci Costache?" La care acela a schitat un gest care ar fi trebuit să însemne: "După cum vezi!"

Şeful cel mare i-a arătat locul ce i-l "rezervase". Primul pe prici, de la fereastră! Dar şi de lângă tinetă! Alături, l-a îmbrâncit pe altul cam de aceeaşi statură: "Treci şi tu Şura lângă el."La fel i-a sucit şi i-a schimbat între ei şi pe ceilalţi.

Abia l-am recunoscut pe Cornel, partizanul: "Ce-ai păţit, măi?" l-a întrebat Țurcanu, care l-a răsucit către noi. "Îl mai recunoaşteţi?"

Ăsta să fie Pop Cornel? Devenise umbra celui pe care-l ştiam. Fusese un băiat frumos. Acum, părul i se rărise şi pe alocuri îşi schimbase culoarea. Doar mustăcioara şi barba nerase îi rămăseseră ca „spicul grâului". Cred că nu fuseseră la baie şi nici bărbieriţi, de când i-au luat de la Trei Biserică.

„Zi-i, băi, de unde dracu vii?" a rânjit Ţurcanu. Cu glasul stins Cornel i-a răspuns: "De la casimcă!" Nici n-auzisem şi nici nu ştiam ce însemna casimcă. Uitându-mă la el, mi-am închipuit că aşa este numită în general "neagra".  Sau "izolatorul"! (...)

Mă dezobişnuisem de asemenea trăsături mutilate, care-mi aminteau de chipurile celor care ne precedaseră în demascări, întrecute mai târziu de câțiva dintre cei ce i-au urmat.(...)

Îi priveam cum erau... la marginea priciului ce le fusese rezervat. Acum se clarificase de ce saltelele sunt pline mai mult cu pleavă decât cu paie. Şi de ce n-au cearceafuri şi nici pături. Pământii la faţă, miroseau a pivniţă. Cu hainele aproape putrede, zdrenţuite, deşi se ţineau numai din petice. Totul atârna pe ei, ca pe nişte sperietori, atât de scheletici erau! Cum Ţurcanu îi trecea în revistă, continuând să le modifice ordinea, bieţii oameni nu mai clinteau după ce scăpau din mâna lui. Te mirai cum de inţepeniseră aceşti morţi, de se ţineau totuşi pe picioare? Satisfăcut de impresia pe care o făcuse atât față de el, cât şi faţă de noi, l-am auzit:

"V-am anunțat parcă. O să mărim efectivul cu încă paisprezece tartori ai Frăţiilor de Cruce. Iată-i! I-am adus ca să vedeţi şi voi în cine ați crezut şi pe cine ați ţinut măcar să-i atingeţi cu mâna! Ei înşiși or să ajungă să recunoască că s-au prefăcut. Şi că de fapt moralitatea şi disciplina de care făceau atâta caz erau nişte mofturi."

Dintr-o dată s-a întors către ei: „Ia spune tu, Oprişane, din câte cadâne era format haremul tău, de Surori de Cruce?"

Cel din capul priciului din dreapta, după ce şi-a dres glasul, înecat de simptomele unei tuse uscate, a răspuns: ,,Ştiti prea bine! V-am repetat de atâtea ori! N-am avut subalterni, ci fraţi! Nu şi «surori». Tinerele noastre soseau în cadrul unei delegații. Prezentau câte-un raport de activitate, periodic. Îl acceptam, sau sugeram câteva măsuri. După care plecau".

Țurcanu l-a lăsat să vorbească singur, după care s-a adresat iar camerei: "L-ați auzit cum o ține iar pe-a lui? Îl credeți?"

"Ia spune tu, Virgile!" În secunda când şi-a auzit numele, Bordeianu a tresărit schimbându-se la față: "Ce să cred Eujene. Odată spune aşa, altă dată neagă! Dacă-l luăm la întrebări, o să vadă toată lumea, că va recunoaşte, despre ce fel de disciplină era vorba."

"Tocmai de asta v-am spus că o să avem de furcă cu aceşti bandiţi periculoşi!" Apoi s-a dus către Oprişan zicând: "Măi Costache, uite, îi am martori, te voi lăsa câteva zile să-ți aduni mințile. Să-ți aminteşti cum cu gura ta ai recunoscut ce blestămății, ce orgii făceați noaptea, acolo în Comandament. Nu sunt singurul de aici care te-a ascultat povestind. Acum de ce vrei s-o întorci?"

Când Oprişan a încercat să-i răspundă, i-a apăsat gura amenințător şi l-am auzit mormăind:

„Nu acum Costache. Nu acum! Deocamdată ar fi bine să răspunzi la o întrebare pentru care ai încasat atâta bătaie. Încearcă de-ți aminteşte, de ce ai plecat în Germania şi de ce te-ai mai întors? Vorba cântecului, de ce-ai plecat, de ce-ai venit? Hai, dă-i drumul la un silogism de-al tău, că doar pretinzi că eşti filosof, logician? Fiindcă, judecând simplu ca orice muritor, trebuie să recunoşti c-ai fugit de-un drac, iar când te-ai întors, ai dat peste altul şi mai mare! Nu?"

Când Oprişan a fost gata să răspundă, Țurcanu, i-a luat-o înainte:"Nu crezi că merită să ne spui ce a fost aici în ticva asta? (De două ori, nu o dată, l-a ciocănit tare în frunte.) Sau mai direct, cu ce misiune ați plecat şi cu ce misiune v-ați întors?"

Dar când Oprişan a dat să răspundă, Şeful iar i-a pus mâna peste gură, şoptindu-i:

„Nu! Acum mai întâi gândeşte-te bine, fiindcă asta este ultima oară când mai am răbdare să te ascult. Aşa că te las să te gândeşti înainte de a-ți pecetlui soarta!"

S-a apropiat şi mai mult de el şi a mârâit:

„M-am săturat de atâtea prostii înşirate până acum. Pentru că noi amândoi ştim de ce te-ai aventurat şi încolo şi încoace. Dar este cazul să afle şi ăştia. Care au crezut în tine ca în fratele lor cel mare de cruce! Pentru că tu eşti cel care le-ai insuflat visul acela măreț al legionarilor, de a face din România o ţară frumoasă şi sfântă ca soarele de pe cer! Când colo, mătăluță ai trădat-o, părăsind-o când i-a fost mai greu. Nu? Iar când te-ai întors ai făcut-o ca să lupţi din interior împotriva iubitei tale țări! Zi-i că nu-i aşa?!"

Tot timpul cât Ţurcanu i-a aruncat în cârcă toate acestea, Oprişan a negat continuu din cap, iar Țurcanu, deşi îl privea hipnotic, nu s-a atins de el! Nu ştiu dacă voi fi fost singurul care a intrat la păreri despre infailibilul Ţurcanu, dar din clipa aceea l-am bănuit ca fiind ros de complexe față de fostul său superior. Îmi este cu neputinţă să cred că Țurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ţinuta sa morală şi prin cultură elita tineretului legionar. Chiar cel de acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea anume noblețe înnăscută! Dacă Țurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieşită din comun, Oprişan se impunea fără a se impune*. Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea lov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nici o urmă de tristete sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă! Doar cu acea nesfârșită rezistenţă şi tărie spirituală a slabului, care-l înnebunise pe puternicul şi „invincibilul Ţurcanu."

Și fiindcă din comentariile contradictorii dintre Mihai Vintilescu și Mihai Livinski mi se conturaseră mult mai pregnant furiile personagiilor din Idiotul, acum asistând la confruntarea dintre Oprişan (care nu fusese lăsat să scoată nici o vorbă) şi Ţurcanu, am avut iluzia că Prinţul Mâşkin se încarnase în Oprşan iar bruta de Ivan Karamazov, în Ţurcanu!

În serile care au urmat, am avut de asistat la nişte "dialoguri" între cei doi, care nu mi se vor şterge niciodată din minte. Costache Oprişan primea totul cu un calm neomenesc, în agitația aceea care deborda de ură şi bestialitate, el râmânea liniștit și-atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi. Ca scos din minţi, Țurcanu îi scăpa câte-o palmă. Iar când îl vedea lovit ca de trăznet, apela la cei care-i stăteau în cale, îndepărtându-se: "Ia vedeți dacă iar face pe nebunul?"

Până să încerce careva să-l ridice, Oprișan se chinuise să-și învingă neputinţa. Pentru că, a-l ajuta un Zaharia sau un Roşca, ar fi echivalat cu o ploaie de şpițuri sau călcâie, care i-ar fi prelungit neputinţele. Mai cu seamă că, tot lovindu-l în locuri care-i întrerupeau şi respiraţia, nu le oferea nici măcar "plăcerea" de a-i auzi vreun geamăt! Tocmai de aceea, de multe ori, renunțau să-l mai lovească!

Ca și jos la "Trei Biserică", s-au organizat schimburi de plantoane. Pentru că odată pe săptămână trebuia să refac fondul Gazetei de perete, noaptea, în primul schimb, îmi asumam răspunderea de a-i supraveghea pe bandiți ca planton. (...)

Aflam abia acum că majoritatea dintre ei fuseseră șefi la diferite nivele ale organizațiilor legionare! (...)

Eu unul am simțit cum ne "cântăriseră" din ochii lor ficşi! Oprişan şi Bogdanovici, Pop Corriel şi ceilalți, care deocamdată nu reţinusem cum se numeau. Ceea ce reieşise era faptul că toți îşi continuau condamnările de pe vremea lui Antonescu. Fixitatea privirilor celor de vis-à-vis devenise o adevărată pedeapsă pe care o înduram greu! Ce vor fi gândind însă despre mine? Era de câtva timp o obsesie! Însă nu îndrăzneam să-i întreb din ochi. Poate şi din cauza asta se îndesiseră peste noapte coşmarurile care într-o dimineță l-au determinat pe Țurcanu să mă intrebe suspicios: "Ce naiba se petrece cu tine, Davidescule? De ce zbieri atât de des de la un timp?" Îngheţasem! Tot îngerul păzitor îmi va fi pus vorbele cele mai potrivite pe buze: "Tot ce vă pot spune este că am norocul că niciodată n-am ținut minte visele şi nici acum..."

Într-adevăr, singurul de pe priciul meu care nu făcuse până acum o criză de acest fel era Ţurcanu! Iar de pe priciul oropsiților era Oprişan! Pentru mine ei reprezentau atunci cei doi poli ai existenţei de aici. Mă tot întrebam ce va fi rămas din mine câtă vreme mă tem de privirile amândurora? Într-un fel mă temeam de sentințele din ochii lui Oprişan şi din cu totul alt motiv de sentințele din ochii lui Țurcanu. Mă legasem de speranța că totuşi Oprişan, prin nivelul său de observaţie, mă va fi detectat în interior; exteriorul să-l considere o simplă caricatură a mea! Speram că mă va fi înțeles. Asta în timp ce ochiadele lui Ţurcanu mă terorizau. Îmi tăiau respirația atunci când realizam că mi-ar putea citi gândurile şi m-ar arunca din nou în gheena de sub priciul oropsiţilor. (...)

...Nu scăpam de obsesia: "Cum mă priveşte Oprişan? Oare va fi sesizat simulările mele de a nu-l atinge?" Aşa cum am sesizat eu la Holdevici şi la Banu, care mă cruțaseră pe cât au putut.

Faptul că mă privea fără urmă de dezgust mă făcea să sper că omul acesta atât de inteligent, bătut continuu de atâta timp, care plutea parcă deasupra atâtor mizerii, va fi observat încercările mele de a-l cruța. Interceptându-i uneori fixitatea privirii, desprindem totuşi ceva din gândul său către mine. Parcă mi-ar fi şoptit: "Continuă să faci ceea ce văd că te strădui, pentru a te salva mai întâi pe tine. A mai salva cât se mai poate din tine, față de propria-ți conştiință." Aşa mă încurajam, că-mi şoptise Oprişan. După,reacțiile celorlalţi față de dânsul puteam să cred că "nefirescul" cu care îndura, comparativ cu "firescul" nostru de a ne pune bine cu Țurcanu, să scăpăm indiferent cum, le trezise spiritul! Învățasem cum se poate purifica cineva prin suferință. Simţeam cât de departe mă aflam de o asemenea izbăvire, pentru că după o suferință mai mare decât mi-aş fi imaginat, în loc să mă simt descărcat de resentimente mă încărcasem cu o şi mai mare ură. (...)

Conştienți că zorii zilei, oricât ar fi fost de scânteietori, pentru noi erau prevestitorii unui alt coşmar! Nu ni se acorda nici cel mai neînsemnat răgaz de a ne întâlni cu noi înşine! Dimpotrivă, aveam să fim iar supuşi unor probe şi mai diavoleşti, pentru a verifica dacă isprăviseră cu omul din noi?

Nici nu bănuiam că voi fi iar martor la o altă scenă cutremurătoare. După cum se comportase Țurcanu, atât cu noi cât şi cu cei patrusprezece, nu puteam să bănuiesc ce avea să se întâmple seara. Trecuseră pe rând, nu o dată, prin şuturile şi pumnii noştri. Încât şi cele mai bestiale procedee pierduseră parcă din grozăviile lor.

Tocmai când începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care l-a ocolit până acum pe Oprişan, de cum a intrat ca o nălucă în cameră Ţurcanu s-a îndreptat direct spre el şi l-a smuls de pe prici, târându-l în mijlocul „careului magic" (cum singur îl botezase)!

Din pricina anchilozei provocate de pozitia îndelungată de Sfinx (pe care nu o uitase nimeni)*, Oprişan n-a fost în stare să se menţină pe picioare. Spre deosebire de dincolo, aici nu s-au găsit decât vreo doi să facă haz. În mod sigur, nu îşi recăpătase controlul picioarelor, asta era prima senzaţie. Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot "mângâia'' şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzatiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: „Las' că te dezmorţesc io Costache!" Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiratia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit nici un sunet. Ţurcanu cred că se întorsese cu spatele la el, ca să nu-i vadă faţa (tocmai din cauza acelui complex pe care-l sesizasem), fiind preocupat să nu-i scape nici unul dintre viscerele nefericitului de sub el. (...)

Oprişan închisese ochii sufocat de tusea aceea suspectă, ceea ce l-a iritat pe călău, care i-a tras câteva şuturi în coaste. „Faci pe mortu'? Las' că te înviez io! N-ai grijă! Tot de mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!" Şi i-a mai ars câteva şpiţuri. După ce i-a făcut semn lui Zaharia, s-a adresat lui Mărtinuş: "Luati-l de-aici. Ştiti voi cum se dezmorţesc picioarele."

L-au smuls ca pe-un nimic de jos. A apărut un ciomag ca din senin, şi cu o iuţeală neomenească au despărţit două mese în paralel zburând „feţele de masă" cât colo şi cu ciomagul între ele, din propriile obiele au răsucit o legătură cu care i-au blocat picioarele în dreptul gleznelor, iar cu un ştergar răsucit i-au legat mâinile în dreptul gambelor. Cineva l-a apăsat puternic pe umeri strigându-i să se aşeze în fund. Zaharia i-a trecut ciomagul între genunchi şi brate, l-au ridicat şi l-au aşezat pe ciomag între cele două mese. Sărmanul Oprişan s-a balansat de câteva ori cu capul în jos, ca într-un leagăn. I-au înfundat gura cu propria batistă după care s-au dat în lături, gâfâind, îndreptându-şi ochii spre Ţurcanu, care i-a spus lui Zaharia să-i aplice lovituri peste bocanci, până îi va zîce stop.

Întreaga cameră asista ca la ceva obişnuit. Cunoscuseră destui "ranga" la Securitate. Zaharia a început a lovi la tălpi, rar şi cu forţă. De neimaginat la un iubitor de muzică! Mai ales că îl vedeam cum se ambala pe măsură ce lovea, iradia de plăcere, de ceea ce făcea! Aflasem la Braşov că simţi fiecare lovitură trasă la tălpi, drept în moalele capului. Durere care persistă zile, săptămâni după aceea, simţindu-ţi capul strâns ca într-o menghină. Altă dată cred că greu aş fi rezistat să privesc la o asemenea tortură. Acum însă dispăruse din mine până şi dramul de compasiune pe care încă o mai resimţeam, jos la „Trei Biserică". Zaharia nu se oprise nici când a văzut clar că Oprişan nu mai reacţiona la lovituri şi nici când Ţurcanu a ridicat mâna. Doar când vocea autoritară a şefului a strigat stop, a "înghetat" cu bâta suspendată în aer. Iar când s-a oprit, s-a întors mirat şi chiar frustrat spre Turcanu.

Obosise lovind şi numărând. Se oprise la puţin sub douăzeci! În timp ce l-au lăsat jos, şi-l dezlegau, lui Oprişan i se bălăngănea capul, iar ochii mi s-au părut holbaţi. I-au scos batista din gură înroşită. Trăia panica specifică pierderii respiraţiei, din cauza hemoragiei ce-l făcea să-i gâlgâie sângele în gât. Ţurcanu a şi spus scârbit: "Ştergeţi-i borşul de la gură! Ce staţi şi vă holbaţi?!" Şi l-a şi îmbrâncit pe unul de lângă el. Zaharia s-a executat imediat. A spălat batista la tinetă şi l-a şters cu brutalitate pe faţă, făcând o grimasă de ne-medicinist!

Vâzându-l că-şi mai revine, Ţurcanu a dat ordin să se descalţe şi să joace pe cârpa de curăţenie, care fusese umezită. După felul în care începuse a "câlca apa", mi-am dat seama că pentru el fusese o "treabă" mult exersată! Ţurcanu îl privea cu o ironie bine exteriorizată, şoşotind cu Mărtinuş şi cu Zaharia ceva foarte vesel.

Între timp, cât a durat tortura, Ţurcanu îşi făcuse "rondul" încercând să surprindă pe figurile noastre efectul produs. Când am simţit privirea lui ca o arsură pe profilul meu, am îngheţat, întrebându-mă dacă mă ghicise? Dar nici noi nu eram de azi de ieri, picaţi în gheenă, ca să nu ne potrivim de fiecare dată câte o mască sub care să ne pitim adevăratele trăiri.

L-au cuprins frisoanele şi nu şi le mai putea stăpâni. Cine nu cunoştea reacţiile organismului după o bătaie ca asta? Pesemne că şeful cel mare nu trecuse prin aşa ceva, el fiind singurul care l-a ironizat spunându-i: "Mi-am închipuit eu că mare brânză nu-i de tine, în afară de ifosele tale cu filosofatul. Priviti-l cum tremură de frică" (...) Apoi s-a adresat lui Bogdanovici care, auzindu-şi numele, a tresărit ca la un trăznet. Ca şi el, toţi stăteau smirnă.

"Ordonati" a răspuns fără să clintească, sau să întoarcă privirea spre Şef. „Ia uită-te dacă mai are pantaloni în plus. Să-i spele cum o şti p-ăştia!" Oprişan l-a îndrumat pe Şura, precizându-i să-i caute pe cei care de fapt îi poartă iarna ca indispensabili. Erau suprapeticiti, la ţară li se zice izmene.

L-a înşfăcat de un braţ şi aproape luat pe sus, a ieşit cu el din cameră. După un timp, Ţurcanu a cerut bocancii rămaşi lângă locul unde "călcase apa". Între timp, echipa de curăţenie a fost scoasă de la şerpărie şi pardoseala a început iar a străluci.

Cu puţin înainte de sosirea cinei s-au întors amândoi.(...) Parcă avea altă figură. Numai că se tot îneca fară să se poată reţine. Ţurcanu a dat ordin să-l încalţe careva: "Singur am văzut că nu poate." Roşca s-a repezit făcând din asta un alt supliciu şi cât mai în derâdere. Însă Mărtinuş i-a spus şoptind Şefului: "încă nu-i încap!" Atunci Ţurcanu i-a dat ordin să se suie pe prici şi să ia poziţia de pedeapsă. (...)

Se pare că pe Oprişan încă îl observa, pentru că după ce a revenit în cameră cu puţin înainte de stingere, l-a chemat din nou la ordine: "Hai, vino, că n-ai cum scăpa cu una cu două. Ce să-ţi fac dacă te-ai vrut în fruntea tinerimii? I-ai zăpăcit prea de tot, ca să nu le explic cu ce te-ai ocupat tu de fapt?! Şi cât ţi-a păsat de viitorul lor şi al ţării!"

Ţurcanu se aşezase pe bancă cu coatele rezemate pe masa din spate. Din poziţia aceasta i s-a înfăţişat Oprişan, care pesemne i se păruse mai înalt şi mai adevărat decât ar fi dorit să arate. Pentru că n-a mai suportat să-1 privească de jos în sus, fapt care îl supradimensionase în ochii săi, s-a ridicat deşirându-se alene. Voia să i se egaleze măcar ca prestanţă, dacă prin înâlţime ştia că nu avea cum. I-a înfipt mâna în piept şi a prins a-l zgâlţâi puternic. Apoi, pe tonul său cel mai ameninţător, i-a spus printre dinţi: "Cred că n-ai uitat că ţi-am lăsat timp să te gândeşti şi într-o bună zi să spui deschis ca să audă şi ei, pe care dintre „Surorile de Cruce" ai iubit-o mai tare? Pe care din haremul tău ai luat-o în Germania? Hai, zi cu gura ta, de ce ai fugit la nemţi şi de ce ai mai venit înapoi? Explică-le fiindcă parte dintre ei încă te mai socotesc camaradul lor exemplar, pe plan moral, nu degeaba vei fi fost numit Şef al Frăţiilor de Cruce, pe ţară!" Iar după ce l-a mai slăbit din scuturături, l-a întrebat cu binişorul zâmbindu-i cinic: "Ce zici, nu-i normal să le dai socoteală, mai ales acum, după ce te-ai convins că şi din cauza ta au ajuns atâţia în puşcărie?"

Simţindu-l epuizat l-a dus câţiva paşi aproape suspendat într-o mână şi l-a izbit de perete, şoptindu-i obosit: "Ţine-te pe cotonoage dacă nu vrei să te joc iar în picioare!"

De câte ori a dat să vorbească, Oprişan a fost împiedicat de lipsa de aer şi de sputa ce-l îneca, gâlgâindu-i în gât. Într-o potolire a tusei, cu un glas sugrumat, l-am auzit: "V-am spus şi am repetat: numai şi numai adevărul. Tot ce-ai afirmat aici n-au fost cuvintele mele ci ale dumitale. Dacă mă batjocoriţi pe mine, nu vă împiedică nimeni şi nu însemnează nimic. Dar dumneata vrei să mă pui tot pe mine să batjocoresc Mişcarea Legionară. Pentru care ştii foarte bine că mai mult am avut de suferit, atât aici cât şi în Germania*. Nici vorbă să fi avut un cât de mic beneficiu sau să-mi fac de cap cum susţii dumneata. Securitatea ştie la rândul ei cu ce avantaje materiale m-am, ales. Dosarul meu stă mărturie, mai ales că nu conţine nici un fel de acuzaţie de acest fel."

Pentru noi era de mirare cum de avusese Ţurcanu atâta răbdare să-l asculte. Îl privea congestionat la faţă de ură şi mânie, cu braţele înfipte în şolduri. Fierbând de nervi, l-a întrebat ca un procuror sigur pe rechizitoriul său:

*Jreci la trădarea de ţară, pentru care ai fost condamnat în contumacie de Antonescu!" Şi după o tăcere ce i s-a părut a fi un semn de ezitare din partea lui Oprişan, a continuat:"Ce, vrei să spui că n-a rămas în picioare M.S.V.-ul pronunţat de Curtea Marțială de atunci?"

Oprişan, încercând să-şi stăpânească tusea cu batista la gură, s-a silit să răspundă: "Dacă nu se ţine seamă de Decretul Regal din '44 prin care am fost toţi absolviţi de condamnări, atunci da! Şi fiindcă n-am mai fost rejudecat de aceeaşi instanţă, în prezenţă, sigur că a rămas în picioare condamnarea aceea în lipsă!"

Țurcanu, luat prin surpindere, l-a interpelat de data asta sincer mirat, ca un viitor avocat. "Bine, dar ai fost rejudecat totuşi pe baza aceloraşi capete de acuzare, când?"

Mărtinuș i-a precizat: "Odată cu noi, în '48! Însă l-a folosit ca un fel de Martor al acuzării. I-a recunoscut pe şefii de Divizii, pe câțiva care sunt cu el acum, aici!"

Țurcanu, simțind că-i venise "apa la moară", l-a ironizat şi mai vârtos. "Vezi Costache că deşi vrei să te ascunzi după piersic, prin proceduri juridice, că n-ar sta în picioare înalta ta trădare față de țară, uită-te aici pus față în față cu cei pe care i-ai denunțat (completului de judecată) ca fruntaşi ai Frățiilor de Cruce, pe diferite funcții."

Oprişan, cu toate că l-ai fi putut crede complet bulversat şi copleşit de argumentaţia Şefului, învingându-şi tusea aceea iritantă, s-a făcut auzit:

"- Martor mi-e Dumnezeu că n-am apăsat pe nimeni. M-au adus acolo pentru a mă compromite nu în ochii camarazilor din boxă, ci în ochii sălii aglomerate cu oameni care erau cu totul străini de persoana mea şi a noastră. Ni se cerea moartea în cor şi asta înainte de a ne fi fost luate interogatoriile de Tribunal. Ştiau că tocmai de aceea am părăsit țara, ca să nu fiu pus în situația de a-mi deconspira camarazii! Iar ei au picat în mâna Siguranţei de atunci, fiindcă îi aveau de mult în evidență".

Țurcanu a fost cât pe ce sâ-l pocnească întrerupându-l, însă complexat de limpezimea conștiinței fostului său superior, n-a reuşit. Iar Oprișan, liniştit, printre scurte sufocări, a reluat:"Exact din evidențele fostei Siguranțe a Statului, dar şi după evidențele Direcției Penitenciarelor, i-a adunat din nou deşi fuseseră graţiaţi. Pe mine de asemenea. Însă au procedat la citarea mea ca Martor al Acuzării, pentru asistența masată în sală şi pentru ca în gazetele zilei să apar ca unul ce-și trădează foştii camarazi. Atât cei din boxa acuzaților cât şi Dumnezeu îmi sunt martori."

Ţurcanu probabil scos din sărite când Oprişan l-a evocat ca martor al conștiinței sale pe Dumnezeu, s-a repezit iar la el:

"- Ia uitați-vă la dânsul pi cine mi-l aduce ca martor! Pi Dumnezeu. Auzi la el. Na Dumnezeu, să te satur de Dumnezeu!"

Şi până nu l-a făcut ghem jos la picioarele sale, a continuat  să-l izbească în special la părţile vitale, dar cum furia nu şi-o potolise a înfipt mâinile în el, silindu-l să se ridice şi să rămână rezemat de perete, strigându-i în ureche:

„Zi-i Comandante, de ce te-ai oprit? Zi-i de ce te-ai mai întors când ştiai cine a preluat puterea? Hai, că nu te omor acum! Ştiu eu când, banditule!"

Zgâlțâit din toate articulaţiile, Oprişan n-avea cum mai vorbi. Am dedus pe sărite, că a venit chemat de Pătraşcu, după Protocolul încheiat cu Ana Pauker, prin care asigura că Miscarea îşi va înceta orice activitate. lar ordinul ce trebuia să-l ducă el la îndeplinire era acela de a întrerupe activitatea Fraţilor de Cruce! După ce şi-a recăpătat glasul şi respiraţia, a încheiat:

"Asta rezultă din Dosarul întocmit de Securitate şi acelaşi lucru vi l-am confirmat de câte ori m-aţi forțat să spun ceea ce voiai dumneata!"

Realmente era uluit de omul acesta care a rezistat şi-i repeta una şi aceeaşi depoziție, refuzând să înşire minciunile pe care i le sugera, că, vezi, Doamne, veniseră cu ordinul de a reactiva Mișcarea şi, mai ales, de a organiza lupta de compromitere a comuniștilor, de la cârma țării, prin cei arestaţi şi aflaţi in puşcării.

Țurcanu s-a azvârlit din nou ca o gorilă înfuriată asupra lui Oprişan, urlând ameninţări şi înjurături: "Ce, bă, vrei să zici că n-ai recunoscut aici cu gura ta, de ce aţi fost trimişi?"

Oprişan cred că nu mai voia să reziste. S-a lăsat aruncat în voia soartei. Țurcanu s-a urcat din nou pe pieptul său costeliv, înfingând câlcâiele şi apăsând cu toată greutatea. Privirile ce le surprinsesem pe furiş erau încărcate de oroare (care dacă ar fi fost receptată de șeful cel mare nu ştiu pe care l-ar fi aruncat mai întâi între cei de la şerpărie).

Când şi-a dat seama că i se zbat brațele de sufocare, precum la o pasăre căzută din zbor, Țurcanu, gâfâind de efort, l-a smuls de jos şi l-a îmbrâncit iar de perete. Arăta ca o marionetă dezmembrată în mâna unui păpuşar care scăpase bețişoarele din mână. Capul îi bălăngănea căzut cu bărbia în piept. L-am crezut mort, cu o dâră roșiatică la colțul gurii. Dar Țurcanu îl simţise viu încă, astfel că după ce s-a convins, l-a ținut de după ceafă într-o mână și s-a întors cu el spre cei din cameră, întrebând cu ochii lipiți de el: "Cine l-a cunoscut pe Şeful Frățiilor de Cruce pe vremea când era şef?" Tăcere! "Cine?" a mai întrebat o dată Țurcanu. Îngroziți toti, deşi mulți nici nu-l întâlniseră pe atunci, s-a ajuns ca tăcerea să devină greu de suportat. Dar Bogdanovici cu un glas pierit, a spart-o: "L-am văzut dar nu l-am cunoscut personal."

Ţurcanu, învârtindu-se încet cu fostul Comandant într-o mână, fără a-şi dezlipi ochii de pe el, l-a apostrofat pe Şura: "Cine ţi-a permis să te bagi in vorbă, banditule? Dar fiindcă tot îți miroase gura a usturoi, ia zi tu, Șura, cum ți s-a părut atunci?"

Bogdanovici a vorbit liniar, ca un om de gips, cum arăta: "Mi s-a părut un tânăr falnic, ce a corespuns imaginii ce mi-o formasem despre el ca şef al Frăţiilor de Cruce!" Iar tăcere! Pe care Şeful a întrerupt-o întrebându-şi victima: "Ai auzit Costache cum te percepeau frații? Când colo iată cine-mi eşti. I-ai trădat mai întâi pe ei şi odată cu ei, ai trădat țara! Țara, bă! Ţara!" și cu cealaltă mână i-a ars o palmă grea de-a lui, după care l-a târât în mijlocul "Careului Magic" ținându-l ca pe un spânzurat. Am deslușit câteva şoapte ale fostului Comandant: "Dumneata ai spus astea. Nu eu!"

Ca opărit de vorbele lui, Ţurcanu l-a privit mai încurcat ca niciodată, după care, sfârşit de osteneală, ni l-a arătat: „Ecce Homo! Iată în cine ați crezut ca în voi înşivă. Şi nu mă feresc să-i spun că şi eu sunt o victimă a lui. Priviti-l! Vedeți dacă o asemenea căzătură umană seamănă cu cel de atunci. Uitați-vă bine. Acesta este adevăratul om Costache Oprişan. Ăsta pretinde să fi fost Șeful Frățiilor de Cruce pe ţară. Luaţi-l şi spălați-vă pe cap cu el!"*

Ţurcanu, după ce l-a azvârlit cât colo, şi-a şters palmele una de alta ca de transpiraţie şi a început să circule în stil napoleonean în Careul Magic! Până să se prăbuşească peste banca spre care fusese aruncat l-au prins cei ce s-au nimerit prin preajmă. L-au aşezat pe bancă şi au început să-l pipăie batjocoritor ca pe un „martir" aflat încî în viață!

"Uitați-vă la el, cum a început a i se rări părul de deştept ce este" a observat Mărtinuș, "mângâindu-i" creştetul. Oprișan părea cu totul absent, nu simțea, nu auzea, nu vedea! Dar şeful cel mare n-a fost în stare să se abțină şi să nu intervină: "Arâtați-i comandantului vostru cât de mândri vă simțiți că i-ați executat ordinele. Şi cât de fericiți sunteți de când vă aflati aici!"

Montându-se cu fiecare frază ce o pronunţa, s-a oprit brusc şi l-a luat din nou la pumni: "Măi banditule, dacă te ştiai că ăsta eşti, că atâta poți, de ce te-ai mai înfipt la o funcție ca asta, nemernicule?" La un semn al şefului cel mare, ne-am aruncat asupra primului om, din timpul demascărilor, pe care simţeam că-l respectăm cum nu respectasem pe nimeni până la el. Cu cât grămada se făcea mai mare, cu atât puteai spera că vei putea scăpa să nu-l atingi. Nici nu este de crezut că Țurcanu să nu fi sesizat măcar câteva din atâtea simulări. Dar poate ostenise afară din cale, pentru că, spre marea noastră mirare, nu se pomenise nimeni cu nici o palmă după ceafă. Ici-colo, am auzit pe unii dintre ciracii săi înghiontind pe câte unul, învinuindu-l: "Ți-e milă, bă? Ţi-e milă? Tot bandit ai rămas! Uite bă cum se bate unul ca tine. Uită-te!"

Când ne-am potolit, Ţurcanu a coborât de pe banca sa de observator, s-a îndreptat agale spre uşă, părăsind camera! (...)

După ce m-am convins că domnul Oprişan îşi revenise, scăpând şi de data asta cu viaţă din linşajul nostru, seara nu mi s-a mai prelungit cu obişnuitul zbucium. Am căzut frânt şi cum am pus capul pe trăistuţa mea bolovănoasă am adormit.

Când m-a trezit toaca plimbată de caraliu prin dreptul uşilor, eram lac de apă şi m-am simţit mai obosit decât aseară. Fără să fi retinut ce monştri mă siluiseră toată noaptea, eram sigur că abia scăpasem din ghearele lor. Nu-mi aminteam dacă visasem sau fusesem lovit şi ameninţat în realitate, ca bandit, dar m-am trezit sub impresia asta.

Am observat, ducându-mă spre tinetă să mă spăl, că locul de pe prici al domnului Oprişan era gol. Privind cu atenţie în jur n-am mai dat de el. Neamţu, care stătea la rând în spatele meu, dându-şi probabil seama de ce arătam atât de mirat, mi-a şoptit: „L-au scos târâş din cameră astă noapte, a făcut o nouă criză de hemoptizie."

În timp ce ne turnam apă unul altuia să ne spălăm, am dedus că s-au găsit destui care să-l lovească de-adevăratelea şi chiar cu răutate. Altfel nu şi-ar fi revenit atât de greu şi peste noapte n-ar fi făcut criza asta cu semne fatale... Cineva din mine, parcă mi-a ars şi el una peste ceafă. Am tresărit şi mi-am imaginat de ce şi mai ales pentru ce? Pentru simplul fapt că eram prea sigur că eu nu contribuisem cu nimic la doborârea lui mai cu seamă pe plan moral.

(Ştefan Ioan I. Davidescu - Călăuză prin infern, vol. II, pag. 210-232, Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)

Read more

Părintele Vasile Gavrilă - Duhovnicul de la miezul nopţii

Acum ceva timp am început să citesc o carte care se numeşte "Cununia - viaţa întru împărăţie" scrisă de Părintele Vasile Gavrilă, preot la Biserica Rusă Sfântul Nicolae din Bucureşti. Cartea m-a atras prin prisma faptului că tratează Taina Cununiei şi căsătoria din punct de vedere dogmatic, liturgic, patristic, biblic, istoric, toate în perspectiva spiritualităţii Bisericii Ortodoxe creând o imagine clară şi completa asupra unirii dintre bărbat şi femeie. Pentru că noi tratăm foarte mult subiecte legate de sexualitate, cartea aceasta mă ajută să fixez mai bine anumite lucruri şi să deprind gândirea sfinţilor părinţi în această problemă.

Cartea Părintelui Vasile Gavrilă este de fapt doctoratul sfinţiei sale, munca de cercetare de ani de zile. Am citit doar 70-80 de pagini până acum dar a fost destul încât părintele să mă fascineze şi să-mi stârnească interesul faţă de sfinţia sa, mai ales că biserica la care slujeşte este o biserică a tinerilor, o  biserică studenţească.

Ce minune! De fapt nimic nu este întâmplător! Se putea alege oare un duhovnic mai bun pentru tinerii studenţi decât un părinte care a studiat ani de zile Taina Casătoriei, unirea extraordinară între bărbat şi femeie?

Acum câteva săptămâni am primit o invitaţie la nuntă din partea unui prieten şi marea bucuria a mea a fost că Taina Cununiei urma să se desfăşoarea la Biserica Rusă. Am venit de la Galaţi cu nădejde că voi nu voi pleca cu inima goală de la această slujbă.

La Cununie au slujit 3 preoţi şi un diacon, printre care era şi Părinte Vasile Gavrilă. Slujba a fost dumnezeiască, băieţii de la strană cântând o muzică psaltică aşa cum doar la marile grupuri bizantine auzi, iar preoţii au slujit cu răbdare şi multă atenţie.

A venit şi momentul mult aşteptat: predica. Înainte de a începă să vorbească Părintelte Gavrilă, numit şi duhovnicul de la miezul nopţii, două reportofoane au apărut în preajma lui, semn că orice cuvântare de-a sfinţiei sale e o lecţie care trebuie ascultată şi de alţii.

N-am mai ascultat o asemenea predică din facultate de când eram la cursul părintelui Coman. Părintele s-a aşezat la mai puţin de un metru de miri şi a început să le vorbească doar lor, privindu-i în ochi, dar cu voce tare ca să auzim toţi. Aşa de profund şi de frumos le-a explicat ce s-a întâmplat cu ei astăzi încât nu vă pot exprima în cuvinte. Vă pot spune doar câteva lucruri. Părintele uitându-se la Cosmin, mirele, îi spune:

"- Cosmin, astăzi tu n-ai primit în dar această cunună de argint aurit ci ai primit-o drept cunună pe Ana."

Uitându-se cu drag către Ana îi spune:

"- Ana, astăzi n-ai primit pe cap această frumoasă cunună, ci l-ai primit drept cunună pe Cosmin."

Apo iaraşi spune:

- Astăzi Cosmin şi-a umplut golul lăsat de Dumnezeu în trupul lui, încă de la creaţie, când a luat o coastă a lui Adam pentru a o crea pe Eva. Astăzi Ana şi-a găsit în sfârşit împlinirea ajungând în locul de unde a fost luată."

Tot discursul a ţinut 25 de minute, timp în care părintele trăia fiecare cuvinţel pe care-l spunea, şi părea că vorbeşte din experienţă, nu din cărţi.

Mai jos am postat un filmuleţ documentar făcut de TV Trinitas la Biserica Rusă, unde-l puteţi auzi şi vedea şi pe Pr. Vasile Gavrilă. (Claudiu)



Părintele este numit duhovnicul de la miezul nopţii tocmai pentru aplecarea sa constantă asupra nunţii, care este comparată de multe ori de Mântuitorul Hristos cu împărăţia cerurilor, El fiind Mirele mult aşteptat de întreaga omenire: "Iată Mirele vine în miezul nopţii..."

Read more

Ajutati-ma sa ma intorc “Acasa”....!!!

Aceasta este povestea vietii mele...si un strigat de ajutor...

Poate ca neavand parinti si o familie adevarata, ma refer la un tata aproape ( parintii mei s-au despartit cand aveam aproape patru ani), am cautat mereu marea dragoste...tot ce mi-am dorit cel mai mult de la viata a fost un suflet cu care sa impart totul si caruia sa ma daruiesc. Am crescut cu mama si cu bunicii, care desi oameni simpli, veniti de la tara si fara studii deosebite, mi-au insuflat anumite principii morale, sociale si religioase. Am crescut vazand-o pe mama cum se zbatea in neputinta bolii, neputinta de a fi si mama si tata...l-am piedut de mica pe bunicul, care a fost sufletul meu...dar am crescut crezand in mine, in fortele proprii, in inteligenta mea si in puterea mea de a face in viata orice, de a obtine tot, de a-i face mandri...

N-am stiut ce inseamna banul, nici cat e de greu sa-l ai, nici ca se poate sa nu-l ai, si cat e de greu asa...Asta a fost ceea ce nu mi-a lipsit in copilarie...N-am stiut sa apreciez atunci cat inseamna sa poti cumpara de toate...nici nu credeam ca sunt unii care nu au...Am acumulat in mine multa frustrare dupe ce l-am pierdut pe bunicul, multa ura, credeam atunci ca s-a dus din cauza mamei si a bunicii...Am inceput sa ma indoiesc de Dumnezeu, de faptul ca El exista, nu intelegeam cum si de ce m-a lasat atat de singura...M-am razvratit si m-am schimbat, am negat unele din principiile pe care le primisem si am inceput sa-mi „acopar” sufletul de orgoliu, de egoism de multe alte sentimente negative...Am fugit de ceea ce eram si am incercat sa-mi insusesc lucruri si fapte pe care inainte le detestam. Asa am inceput sa fumez, asa am ales anumite relatii...toate din dorinta de a face ceea ce eu hotaram pentru mine...fara sa tin cont de nimeni...eram mandra, ma credeam mai frumoasa, mai desteapta si mai capabila decat altii, iar pe cei pe care ii vedeam mai slabi ca mine in anumite aspecte ii judecam...ma staduiam sa fiu la moda, finuta, mereu aranjata...doaream sa fiu cea mai buna si invidiata de toti. Nu eram totusi rea la suflet...nu jigneam pe nimeni in fata, dar tinem la distanta pe cei mai „neimportanti”. In sinea mea uneori imi era mila, alteori imi erau indiferenti, iar alteori eram chiar rautacioasa...

Am facut greseli grave, mi-am oferit fecioria uitand de morala si de Dumnezeu...am ajuns chiar sa fac un avort la varsta de 19 ani...am alergat mereu in cautarea marii iubiri, dar am ajuns sa nu-mi mai pese de Dumnezeu, de ceea ce invatasem de mica...credeam atunci ca ceea ce spune Biserica si Ortodoxia sunt poate doar cutume...reguli inventate de mai marii bisericii pentru a manipula oamenii...incepusem sa ma intreb daca El oare chiar exista, sau suntem noi, oamenii centrul universului si posedam mecanisme atat de perfecte pentru a ne crea medii de viata propice si conforme cu evolutia noastra...Ma gandeam cu alte cuvinte ca poate Dumnezeu este doar o iluzie, o idee creata de mintea omului pentru a-l salva in momente critice...pentru a-l rupe de realitatea dureroasa...

Ruperea de Dumnezeu m-a afectat, dar eram prea mandra sa recunosc ca gresisem, nu puteam sa ma intorc la ceea ce fusesem, o fata simpla, mai mereu pe la biserica desi poate doar de suprafata...nu stiu daca in sinea mea am crezut vreodata sau doar m-am lasat purtata de mama si de bunica mea in acea lume, si poate ca stradania lor de a ma face sa devin un om religios si poate atitudinea uneori chiar habotnica a lor m-a facut sa-mi fie teama de a urma aceasta cale... nu eram inca convinsa... Asa ca am continuat drumul in ratacirea mea, in definitiv alesesem deja.

Cand am ajuns la facultate si am plecat de acasa s-a inversat totul...acolo nimanui nu-i pasa de mine, de cat sunt de speciala, de cat de buna fusesem la invatatura..acolo erau fete mai speciale si mai orgolioase..dispuse la compromisuri pe care constiinta mea adormita nu le permitea totusi...eu ma pierdeam in multime...numai acasa mai continuam sa fiu ceea ce fusesem...mai mult, banii s-au dus...Am inceput sa cad...incet...am inceput sa-mi pierd elanul si chiar in anumite aspecte stima de mine insami...dar nu puteam sa renunt...pornisem pe un drum si unde puteam sa merg decat inainte? Fusese alegerea mea, sa fiu de capul meu si sa aleg singura ceea ce trebuie sa fac...era inca devreme sa-mi accept esecul...

Asa ca am decis sa las totul in urma, sa iau totul de capat, sa schimb facultatea, imi doream sa urmez Studii Europene la Cluj si sa devin politician...

Trecand insa prin anumite momente de saracie incepeam sa fiu mai atenta la oamenii simpli din jurul meu..incepeam sa-mi fie mila, doream sa ma realizez, sa fiu „cineva” si daca prin asta ii puteam ajuta pe cei mai necajiti din jur, aveam o motivatie in plus, una reala. Am inceput viata in Cluj plina de elan si eram multumita ca imi gasisem o cale...Insa trebuia sa-mi cumpar carti ca sa pot face fata cerintelor...abia aveam cu ce plati caminul din banii de la mama, ca sa nu mai vorbim de banii de mancare, de drum...si de tot chinul prin care ele treceau ca sa-mi asigure chiar si atat. Cum puteam sa continui asa?

M-am angajat la un fast food si apoi la o placintarie...incet incet am inceput sa nu mai pot merge la scoala...pierdeam legatura cu colegii, nu ma mai cunosteau profesorii iar cand a venit sesiunea am vazut ca patronii nu ma lasau nici sa merg la examene...Salariul meu le ajutase cat de cat pe mama si pe bunica mea, chiar le mai dadeam si eu din cand in cand ceva banuti...dar nu reuseam sa fac fata cu scoala...Ma simteam singura in Cluj, nu puteam sa renunt la servici, am tot sperat ca o sa adun bani, ca sa platesc 1, 2 apoi 3 examene si asa mai departe...Pe deasupra ma implicasem intr-o relatie care a durat 2 ani si in care m-am osandit in fata lui Dumnezeu complacandu-ma in cele mai urate fapte si pacate...

Au tot trecut asa 3 ani din facultate, ani in care ma zbatusem singura, in care am vazut rand pe rand vechii prieteni isi construiesc un viitor, iar eu raman in urma...prieteniile s-au rupt, oamenii in care avusesem incredere s-au dus pe drumul lor sau m-au ranit, iubirile au fost naluci...iar eu cea de altadata eram doar amintirea unor vise de copil, un om singur, fara curaj, lovit si doborat de viata pe care singura am ales-o si careia n-am stiut sa-i fac fata... Mi-am consumat suflet, energie, sanatate luptandu-ma in zadar, aducandu-ma singura pe marginea unei prapastii... si intr-o zi am cazut... inima imi batea tare, aveam frisoane si tremuram... abia m-am tinut pe picioare si am reusit sa nu cad in strada... m-am trezit la urgenta... singura, slaba, ignorata de cei din jur care aveau un caz mai grav, cu o perfuzie... simtisem efectiv ca viata mi se scursese din vene in acel moment...

Si din pacate asa am ramas mult timp... stateam in chirie si imi era frica sa raman singura, cand pleca colega mea imi era frica sa nu innebunesc, sa nu ma pierd cu firea si sa lesin la dus si sa ma lovesc cu capul de vana, sau sa ma arunc de pe geam... inima imi bubuia in piept in continuu asa de tare ca o auzeam in urechi... vedeam totul incetosat si mainile imi cadeau pe perna de parca erau oase goale si nu membre... Nu puteam dormi si nu puteam auzi nimic... au venit mama si bunica si m-au dus sprijinita pe brate pana la medicii din blocul de vizavi... apoi m-au luat acasa... Un preot care ma stia de mica mi-a zis atunci la telefon sa ma rog, sa ma las in voia lui Dumnezeu... nimeni nu stia ce am si fiolele de injectii cu calciu intravenos, intramuscular, cu B-uri si alte chestii nu aveau nici un efect... ma simteam oarecum mai mult moarta decat vie si ma ingrozea gandul ca voi ramane asa pentru toata viata, tintuita la pat si fara vlaga, fara sa mai pot visa vreodata la o viata normala... Nimeni nu putea spune ce am... si asta ma ingrozea. Ma intrebam DE CE? De ce eu? De ce trebuie sa platesc asa greu?

Am inceput sa ma rog... si ziceam Tatal Nostru continuu, mereu si mereu, iar si iar... pana cand inima a inceput sa bata mai incet.. erau momente cand n-o mai simteam zvacnindu-mi in piept... si in final adormeam. Iar a doua zi o luam de la capat... si tot asa... zile la rand... Am realizat atunci ca numai Dumnezeu ma ajuta...cand nimeni si nimic nu ma ridica... doar EL m-a ajutat.. oricat de mult fugisem si Il negasem...l-am chemat in disperarea mea si m-a ajutat...

Am inceput sa-mi revin cat sa pot sta in picioare, insa starile nu imi trecusera; am decis sa ma intorc la Cluj fiindca acasa nu puteam sa-mi cladesc nici un viitor, atunci a venit si verdictul: atac de panica cu depresie anxioasa.. tratament cu antidepresive... pentru ani buni...

Apoi intr-o seara a aparut el... cunostinta a colegei de apartament care ma vazuse in niste poze si voia sa ma cunoasca... Pentru mine insa nu era momentul... Eu nu aveam ce oferi, simtisem pe propria mea piele caderea, dezamagirea, imi dadusem seama cat rau imi facusem singura si credeam ca iubirea adevarata pe care o cautasem in felul meu toata viata nu exista, cel putin nu pentru mine... si nici fericirea... Ajunsesem la concluzia ca toate trec pe lumea asta, nimic nu dureaza o vesnicie si fiecare pierdere rupe din suflet si creeaza rani... A citit in sufletul meu... mi-ai vazut durerea si desi i-am zis „nu vrei un om ca mine”si „nu sti cat de complicata sunt” a sustinut ca „fericirea exista, dragostea exista, exista si o altfel de viata, una in care poti fi fericita si iubita si eu vreau sa-ti arat asta.” Mi-a fost teama, eu nu puteam face fata in primul rand fizic la ceea ce presupunea o relatie... cum sa incep o relatie cand eu abia stateam in picioare?

A insistat si dupa cateva zile a venit primul sarut... impreuna cu promisiunea unei casatorii, a unei vieti noi.. o iubire trimisa de Dumnezeu in mijlocul durerii... un nou inceput. Numai ca viata pe care o dusesem si deprinderea pacatului nu se depasesc atat de usor... am inceput noua viata in pacate... parca orbita din nou... dar cu o oarecare puritate...sufleteasca.

Inca din adolescenta cunoscusem un mare parinte, un om providential care azi este Episcop... s-a luptat cu demonii mei inca de atunci, dar n-am vrut sa ascult... acum, dupa ce cazusem, eram pregatita sa-mi cer iertare, sa cer ajutor si sa ma straduiesc sa si ascult. M-a primit ca pe fiul ratacit si ne-a indrumat sa ne casatorim, sa nu mai pacatuim si sa punem inceput bun.

El era la inceput de avocatura, daduse examenul de acceptare in barou si urma stagiatura, 2 ani... trebuia sa asteptam pana vom avea o situatie financiara cat de cat stabila.

Relatia nostra si-a urmat cursul, eu pe de o parte ma straduiam sa ma vindec si am ajuns sa mananc peste masura, “ca sa am energie sa stau in picioare cand vine el” ziceam eu... nu i-am aratat niciodata teama sau suferinta mea din acest punct de vedere... ma temeam ca se va speria de un om bolnav... stia de problema, dar nu l-am lasat sa ma vada “asa” niciodata, indiferent cat imi era de greu. M-am ingrasat 35 kg, aveam 57kg cand ne-am cunoscut, 77kg dupa primul an si 92kg in aceasta primavara... Mi-am gasit si un loc de munca, decent, insa nimic atat de special cum visasem.

El, pe de alta parte a urmat stagiatura, facea naveta si ne vedeam doar cateva ore pe zi, dar ne iubeam, ma simteam apreciata si stiam ca am un rol in viata lui, eram acel suflet care il astepta acasa (nu locuiam impreuna, venea doar cateva ore/zi si locuia cu parintii) gata sa-l ajute, sa-l asculte, sa-l faca fericit. Ne creasem un limbaj al nostru, plin de cuvinte de alint, o lume in care eram doar noi si animalutele pe care amandoi le iubeam..Weekendurile le petreceam la mine, la cate o plimbare, inchiriam filme sau ne jucam tot feluri de jocuri... eu nu mai aveam prieteni prea multi, nici el. Nu ieseam la terase sau discoteci, aveam o viata simpla si ne aveam unul pe celalalt. Sarbatorile le petreceam acasa la mama...pe ai lui i-am vazut o singura data, erau oameni mai traditionali zicea el si nu era cazul sa fortam nota deocamdata. Din cand in cand mai iesea sigur la cate o bere cu unul din cei doi prieteni din copilarie si asta doar in zilele cand eu eram la servici si nu ne puteam face planuri impreuna... nu adormeam niciodata seara fara sa nu vorbim la telefon..

In planul relatiei intime eu incepeam sa ma simt tot mai rau... de fiecare data aveam mustrari de constiinta si asteptam parca pedeapsa Divina... de cele mai multe ori nu ma puteam ascunde... vedea chiar lacrimi in ochii mei si nelinistea... simteam ca facand acele lucruri daramam caramida cu caramida tot ceea ce ne straduiam sa construim. El insa nu credea la fel, imi respecta dorinta de a nu mai pacatui asa des, sau in posturi, sau in zilele de miercuri, vineri sau Duminica, dar il simteam ca nu este convins... accepta doar ca sa nu ma supere... totusi nu mi-a zis niciodata deschis ceea ce crede. Incet, incet, lucrurile s-au complicat, munca ii ocupa tot mai mult timp, nu mai vorbea despre planurile si visele noastre si cand incercam eu sa o fac, nu avea rabdare sa discutam, zicea doar ca el e un om de cuvant, stie ce vrea si nu are rost sa vorbesc aiurea... Am icercat de cateva ori sa-i atrag atentia, sa-i spun ca se schimba, insa de fiecare data primeam refuzul de a discuta si convingerea lui ca “vorbesti iar prostii”.

Au trecut asa primii 3 ani, si-a luat definitivatul si a intrat oficial in barou la finele anului trecut, a deschis un cabinet impreuna cu fratele lui si zicea ca pasul urmator ar fi sa ma mut la el, impreuna cu ai lui si bineinteles sa ne casatorim apoi... Totusi, pe moment era extrem de important sa se ocupe de clienti... S-a afundat incet intr-o lume a trufiei, orgoliului, cruzimii... sufletul meu drag devenise un om insensibil, care face divorturi pe banda rulanta, ba chiar isi convinge clientii sa mearga pe acest drum, rade de oameni, ii judeca si-l are ca model pe vestitul Mircea Badea...nu vede ca si el, ca si ceilalti e doar un om, nu vede ca toti suntem egali si ca toti suntem frati, ca pe toti ne conduce Dumnezeu si lumea aceasta este trecatoare...

Nu mi-a mai propus nimic intim din ianuarie... a trait in lumea aceasta a lui, m-a lasat deoparte si a refuzat sa discutam, sa ma asculte, sa ma creada... Acum o luna mi-a zis primtr-un sms ca nu mai sunt femeia potrivita... desi inainte cu cateva saptamani vorbisem despre mobila pe care o vom avea in noua noastra camera... despre viitorul nostru si cat de multe lucruri vom face impreuna odata ce voi locui cu el...

N-am avut nici macar o discutie despre despartire, nu mi-a explicat nici macar un motiv... e prea devreme si este spre binele amandurora... atat mi-a zis, tot prin mesaje, nici macar nu-mi raspunde la telefon...

Au trecut acesti 4 ani ca o adiere de vant... Si totusi l-am iubit, a fost omul langa care voiam sa raman toata viata, cu voia si ajutorul lui Dumnezeu. Stiam ca sunt probleme, ca ne-am schimbat... lumea aceasta noua in care a intrat i-a murdarit bunatatea ce o avea in suflet... iar eu.. din fata laica si frumoasa, am ajuns grasa si poate o fanatica in ochii lui... Tot timpul l-am rugat pe Dumnezeu sa ne ajute.. pentru ca El poate face orice... si pe cei mai pacatosi, ca mine si ca altii, ii poate intoarce... am avut nadejde ca El ne-a randuit impreuna si ca El ne va ajuta sa ne intoarcem “acasa” impreuna... un singur trup, uniti in dragostea si calea Lui...

Am citit “Cararea Imparatiei” a parintelui Arsenie, cautand raspuns si alinare, cautand o cale... eu nadajduiesc ca prin mila si ajutorul lui Dumnezeu voi merge inainte... ma voi lupta ca sa sporesc in credinta, sa-mi plang pacatele si sa ma pocaiesc, sa indeplinesc in aceasta lume lucrarea pe care El a pregatit-o pentru mine... Dar el? Cum pot sa-l las in aceasta uitare de sine, cum pot sa-l las pe marginea prapastiei, unde si eu am fost si de unde e atat de greu sa te ridici...? Il iubesc...

Am inteles ca tot ceea ce mi s-a intamplat este plata pentru pacate... insa am atatea intebari care incep cu DE CE?

  • De ce oameni pe care ii cunosc si care au trait la fel ca si mine, nu au cazut? Ba chiar sunt fericiti, au familii si au fost binecuvantati de Dumnezeu cu copii si pace in familie?

  • De ce, desi am alergat toata viata dupa iubirea adevarata, nu am fost decat o experienta pentru cei de care m-am atasat si carora le-am daruit sufletul meu... multi sunt ca si cei de mai sus, fericiti, impliniti... ma bucur pentru ei, dar nu-mi inteleg mie viata...

  • De ce nu m-a ajutat Dumnezeu sa merg inainte cu relatia aceasta, sa venim impreuna la Calea Lui?

  • Oare voi plati asa la infinit? Asta as merita...

  • De ce am aproape 30 ani si nu-mi cunosc drumul in viata pe nici un plan?

  • Veti spune : pentru pacate... ale mele... ale parintilor mei si ale celor de mai inainte de ei...

Si totusi... mi-a zis un parinte asa: “ Nimeni dinte cei care au ales calea lui Dumnezeu n-a regretat vreodata... desi e greu la inceput, mai tarziu e usor si nespus de frumos!

Doamne ajuta!

(Laura M.)

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

 

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro