“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Mai 2011

31 Mai 2011

Strădanie

Am strâns în ochi tot cerul cu seninul lui şi păsările din el şi marea toată am adunat cu adâncul ei şi munţii toţi cu înălţimea lor. Am strâns în păr miros auriu de fân şi pe buze răcoarea unui izvor curgând în miez de vară.

Am strâns toată cântarea inimilor sub priviri de Îngeri, în miez de Liturghie şi pe buze am cules picuri albaştri de lumină ce răsar pe icoane.

Am strâns în poală nobleţea crinilor şi smerenia ghioceilor. Pe vârful degetelor mele am cules sfiala macilor din lanul de grâu. Am strâns toată binecuvântarea ploii cazute pe drum uscat de ţară.

Am strâns toate stelele de pe cer şi din soare am cules lumină arzătoare. În haina mea am strâns tot vântul şi-n pliurile hainei mele am adunat foşnet lin de frunze coapte de toamnă. Am strâns în legănul inimii mele tăcerea zilei care pleacă. Am strâns în ochi lumina blândă a lunii pline domnind tăcută peste lumea adâncită în somn.

Am strâns tot dorul unei inimi frânte şi duioşia întreagă a unei mângâieri. Am strâns toată sfiala unei lacrimi şterse în taină, am cules curăţia din ochii copiilor şi zâmbetul lor l-am adunat.

Toată dulceaţa primăverii am strâns şi am cules tot albul florilor de măr.

Şi toate câte-am adunat le aştern sub ochii tăi, o, lume !... şi plâng tremurând că nici una din ele, nici toate laolaltă nu pot povesti întreaga frumuseţe a lui Hristos!

(Talita)

Read more

Ce-aş fi eu fără Tine?

Uneori avem momente când ne spunem că nu mai putem duce crucea pe care ne-a lăsat-o Bunul Dumnezeu, iar de cele mai multe ori ajungem la concluzia aceasta din cauza deznădejdii cauzate de prezenţa păcatului în viaţa noastră şi necredinţei în cuvintele Mântuitorului.

În ultimul timp am uitat de rugăciune şi de bucuriile care vin prin intermediul ei, inima mi s-a împietrit, iar mintea mi s-a întunecat....şi toate acestea din cauza îndepărtării de Dumnezeu.

De foarte multe ori îmi simt umerii grei...grei de povara păcatelor..Cu toate că ştiu că numai prin pocăinţă mă voi putea vindeca, gânduri de ruşine şi deznădejde mă cuprind...îmi este frică de mine pentru că ştiu că mereu voi cădea, mereu Îl voi răstigni pe Domnul Hristos şi mereu îi voi întoarce spatele şi mă voi mai iubi mai mult pe mine.

De fiecare dată când Dumnezeu mă luminează şi îmi arata păcatele, mii de gânduri de mândrie îmi năvălesc în minte...pentru câteva clipe sunt conştientă...doar pentru câteva clipe, şi pe urmă îmi continui viaţa păcătoasă. Aş vrea să nu se mai întâmple aşa, dar din cauză că firea omului este atât de slabă şi neputincioasă, parcă ne-am spune că nu mai are rost să luptăm. Tocmai din acest motiv, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi că împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţa, prin iubirea arzătoare insuflata de  Sfântul Duh şi prin luptă nevăzută cu păcatul şi patimile.

Oricât de multe învăţături ziditoare de suflet am primi parcă tot nu suntem convinşi în inima noastră că ne putem mântui şi în zilele noastre.

Ar trebuie să ne punem şi noi în fiecare clipă întrebarea enunţată în titlu dar adresată lui Dumnezeu...Ce-aş fi eu fără tine, Doamne?  Sunt sigură că dacă ne-am întreba în fiecare clipă nu am uita de păcatele noastre şi, aşa cum spunea mult-iubitul Părinte Cleopa Ilie, veşnic am dormi în păcate. Din nefericire, mulţi facem acest lucru...uităm că suntem doar nişte creaturi şi suntem în mâinile lui Dumnezeu.

Am început să îmi pun mai des această întrebare din ziua în care mă aflam la metrou şi am zărit pe un afiş publicitar o carte cu titlul acesta,”Ce-aş fi eu fără tine?”, scrisă de Guillaume Musso. Nu am citit cartea dar am auzit că este vorba despre două feluri de iubire ale unei femei: iubirea pentru tatăl ei şi iubirea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Aceasta este pusă să aleagă între cele două persoane dragi pentru că ambii sunt prinşi într-o cursă mortală, iar destinele lor nu pot fi separate.

Mi-ar fi plăcut foarte mult dacă această întrebare ar fi fost adresată Domnului Hristos, iar cartea să fi avut o temă creştin-ortodoxă.  Dar sunt bucuroasă că începând din acea zi Dumnezeu m-a ajutat să mă gândesc mai des la cine sunt de fapt.

Să nu renunţaţi niciodată la luptă duhovnicească.  Să mergeţi la părintele duhovnic şi să vă spovediţi păcatele cu pocăinţă şi sinceritate.

Şi eu sunt nerăbdătoare să merg la duhovnicul meu pentru că e persoana cea mai apropiată, care mereu mă aşteaptă cu braţele deschise şi îmi şterge lacrimile. E însuşi Domnul Hristos prin cuvintele mângâietoare şi ziditoare de suflet ale duhovnicului...iar după primirea dezlegării păcatelor şi cu dorinţa sinceră de a nu mai păcătui, vine şi bucuria mult aşteptată....bucuria care te înălţa la cer şi îţi dă aripi să zbori , bucuria care nu poate fi comparată cu nimic din lumea aceasta trecătoare

Să vă rugaţi neîncetat şi să luptaţi împotriva păcatului...oricât de mic ar fi. Din cauza păcatelor suntem nefericiţi şi nu ne putem bucura de bunătăţile pe care le revărsa Dumnezeu din marea Sa iubire de oameni. Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi să vă bucuraţi împreună şi cu cel mai umil cerşetor din colţul străzii...e chiar Domnul Iisus Hristos în sufletul acelui om care ne strigă şi abia aşteaptă să Îi răspundem cu dragoste.

Doamne ajută!

(Bianca)

Read more

30 Mai 2011

Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor

În Duminica de ieri s-a citit în biserici pasajul evanghelic care descrie vindecarea unui orb din naştere de către Mântuitorul Hristos. Printre multele învăţăminte descoperite de Domnul prin această minune aş vrea să insistăm doar pe una, anume legătura dintre păcatele părinţilor şi a copiilor. Apropiindu-se Iisus de acest orb ucenicii l-au întrebat cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de a ajuns într-un asemenea fel. Mântuitorul Hristos le răspunde:

“Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”  (Ioan 9, 3)

Există un pasaj biblic din Vechiul Testament care a fost înţeles greşit de iudei dar şi de creştinii de astăzi:

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? ” (Iez, 18, 2)

Acest verset scos din context poate fi adus ca argument în favoarea teoriei conform căreia Dumnezeu îi împovărează pe copii cu greşelile părinţilor, pedepsindu-i. Dacă vom citi întreg capitolul 18 de la Iezechiel vom observa că Domnul amendează această afirmaţie şi porunceşte ca pe viitor această poruncă să nu se mai grăiască în Israel:

“Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?  Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel.”
(Iez. 18, 1-3)

Iezichel  face această afirmaţie în cartea lui urmându-i lui Ieremia care spune:

“În zilele acelea nu vor mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s'au strepezit dinţii», ci fiecare va muri în propriul său păcat; şi dinţii celui ce a mâncat aguridă, aceia se vor strepezi.” (Ir. 31, 29)


Mai există câteva versete care la prima vedere ar susţine acelaşi lucru:

“Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân'la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc, dar Mă milostivesc pân'la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.” (Ieşire 20, 5-6)

“Cel ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile părinţilor ţinându-le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui de al treilea şi al patrulea neam!“ (Ieşirea 34, 7)

“Domnul este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Cel ce şterge fărădelegile, nedreptăţile şi păcatele, şi cu curăţie nu-l va curăţi pe cel vinovat, ci nelegiuirile părinţilor le va strămuta în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” (Nm 14, 14)

Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul lui la Evanghelia după Ioan a vindecării orbului din naştere, explica foarte detaliat faptul că iudeii au înţeles în mod greşit că Dumnezeu i-ar pedepsi pe copiii din pricina păcatelor părinților lor. Iată ce spune:

“S-a arătat deci cum Dumnezeul  tuturor Îşi mărturiseşte El însuşi iubirea de oameni şi iertarea la culme. Deci trebuie să se spună cauza pentru care s-au rătăcit iudeii, de au ajuns  să-L socotească pe Bunul nostru Dumnezeu ţinând minte răul şi rămânând supărat din cauza acestui lucru.

Socotesc că n-au înţeles nicidecum cuvintele dumnezeieşti, sau că le-au atribuit un înţeles nefavorabil, pentru că ei înşişi nu s-au făcut buni şi au ieşit mult din dreapta  rânduială şi de aceea pătimesc pentru nepriceperea lor, încât socotesc că păcatele părinţilor trec la fii şi prelungesc astfel mânia lui Dumnezeu, încât se întinde până la al treilea şi al patrulea neam, pedepsind în chip nedrept pe cei ce n-au păcătuit, pentru ceea ce alţii sunt vinovaţi.

Cum n-ar fi trebuit ei să se gândească în mod cuvenit, dacă ar fi fost înţelepţi, că nu poate face  Izvorul dreptăţii cele mai rele lucruri, întrecând chiar faptele noastre?

Căci oamenii înşişi supun pedepselor pe cei ce obişnuiesc să calce legile, dar nu pedepsesc şi pe fii lor, dacă nu sunt împreună-vinovaţi şi părtaşi la acele păcate.

Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptăţii în toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispreţuim noi înşine ca foarte nedrepte?

Apoi, trebuie să ne gândim şi la aceasta: s-au dat prin Moise o mulţime de legi şi s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vieţuiesc în moduri neevlavioase, dar nicăieri nu se văd avertizaţi, odată cu cei ce le calcă, şi urmaşii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai împotriva celor ce se fac vinovaţi  faţă de lege. Deci e neevlavios a gândi iudaic, şi e lucru înţelept a cugeta potrivit voii dumnezeieşti şi a păzi totdeauna cele potrivite Firii care stăpâneşte peste toate.

Deci este drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni şi de aceea se vesteşte ca îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, ştergând fărădelegile şi păcatele.

Deci, cum ar vrea El să fie cunoscut ca fiind atât de neiertător, încât să-şi prelungească mânia până la al patrulea neam? Căci, cum ar fi în acest caz îndelung răbdător şi mult-milostiv, sau cum ar mai şterge fărădelegile şi păcatele, când nu se mulţumeşte să limiteze pedepsele la persoana ce-a păcătuit, ci le extinde până dincolo de al treilea neam, pelungindu-le ca o lovitură şi celor nevinovaţi?

Nu este deci cu totul nepotrivit  şi o ultimă nepricepre a socoti că trebuie să se atribuie lui Dumnezeu o atât de neraţională mânie?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, pag 656)

Părintele Stăniloae, cel care a tradus tot comentariul Sf. Chiril la Evanghelia după Ioan, aduce o explicaţie suplimentară zicând:

“Dumnezeu rabdă pe părinţii ce se pocăiesc şi, de asemenea, pe urmaşi. Iar dacă continuă generaţii în şir să păcătuiască şi să nu se pocăiască, pedepseşte mai departe pe urmaşi, până în a patra generaţie dar şi mai departe. În aceasta se manifestă şi răbdarea lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui. Căci dacă păcătuiesc pe rând urmaşii cuiva până în a patra generaţie, înseamnă că, cu toată răbdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocăinţa nici în primul dintre cei patru, nici în următorii trei. Persistenţa răului în toţi arată încăpăţânarea tuturor în păcat.

Ceea ce este valabil pentru cei ce se succed într-o familie e valabil şi pentru generaţiile unei naţiuni. Dumnezeu poată amâna pierzania ei când mai multe generaţii continuă să-L nesocotească. Totuşi, dacă nu se întorc, poate aduce peste acea naţiune necazuri tot mai mari, în generaţiile urmaşe, până la pierderea totală a ei, dacă şi după mai multe generaţii continuă să rămână mai departe de El”.

Concluzia este simplă: Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor ci îi pedepseşte pentru păcatele lor personale.

Aşa cum Dumnezeu a avut milă şi răbdare cu părinţii, aşteptând să se îndrepte, aşa va avea şi cu copiii.

Totuşi dacă neam după neam, din fiu în fiu, toţi sunt necredincioşi şi plin de păcate la un moment dat Dumnezeu poate interveni pedepsind mai dur pentru ca lanţul acesta al slăbiciunilor să se oprească. Totuşi chiar şi aşa, cei care vor suporta pedeapsa o vor suporta tot pentru faptele lor.

(Claudiu)




Read more

Iubirile bolnave sunt izvorul tuturor dramelor noastre

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat? Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

Marius Iordachioaia

(Scrisoare către o fată „care nu mai poate”)

Read more

M-aştepţi mereu...

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Dar sunt prea ocupata cu grijile-mi lumesti,
Un gand soptit de-un inger:sa spun o rugaciune
L-am alungat degraba ca nu cumva sa ma-ntalnesti

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Ma strigi,ma chemi si vezi ca nu raspund,
Te uiti frumos si trist la mine,ma binecuvantezi
Apoi te-asezi, langa sufletu-mi, plangand

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si speri ca intr-o zi voi ridica privirea
La sfanta Ta icoana ce ma priveste totdeauna
Cu chipul Tau,cel mai smerit si bland

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Ai vrea sa Te urmez de-a pururea
Ca rastignirea ai rabdat-o pentru mine,
Mi-ai pregatit salas in Casa Ta

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Sa-mi dai din pacea Ta cea sfanta
Iar eu sa te urmez ca pe-un Pastor
Eu,oaia Ta, cea ratacita si pierduta

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si  ma iubesti cu cel mai mare dor
Cum isi privesc parintii pruncii lor,
Asa astepti ca eu sa vin la Tine

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Imi pui in minte ganduri de iubire
Dar eu nu vreau nici sa aud de Tine
Si Te-alung iarasi, Bunul meu Pastor

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si lacrimile tale spun povestea lor
Ca sunt din cer,de la Mantuitorul
Ce-asteapta bun,smerit si iubitor,
Intoarcerea oilor.

(Patricia)

Read more

28 Mai 2011

Prigonitori, torționari, victime și... învingători

Atunci când facem primii paşi în universul literaturii de detenţie se întâmplă, ca pe fondul relatărilor cutremurătoare care ne răscolesc întreaga fiinţă, să cădem în capcana înterpretării greşite a termenilor "prigonitor", "torţionar" sau "victimă". La început avem tendinţa să vedem participanții din timpul prigoanei comunist-ateiste în două culori, alb sau negru adică "prigonitor" sau "victimă". Însă odată ce înaintăm în cunoaşterea mai profundă a fenomenului contrancenționar, realizăm că este necesar să privim personajele și evenimentele cât mai nuanţat şi din cât mai multe perspective.

Prigonitorii și torționarii: învingători sau victime?

Mai înainte de a vedea cât de învingători sau cât de victime au fost prigonitorii şi torţionari trebuie să cunoaştem care dintre ei au fost prigonitori, care torţionari şi care au fost şi una şi alta.

Torţionari în adevăratul sens al cuvântului au fost aceia care au bătut, schingiut şi umilit cu mâna lor, din proprie inițiativă, fără a fi constrânși de nimeni și nimic, ci doar din zelul de a sluji "patria mamă". Spre exemplu torţionari au fost Petre Goiciu, Nicolae Maromet sau Gheorghe Enoiu.

Prigonitori au fost nu aceia care au schingiut cu mâna lor ci aceia care prin puterea funcției deținute, au pus în funcţiune şi au creat cadrul și mecanismul desfăşurării prigoanei. Ei sunt responsabilii direcţi ai prigoanei prin puterea de decizie pe care au avut-o la îndemână şi de care se fac răspunzători în mod deplin. Din aceştia amintim pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu mai târziu. Toţi aceştia au creeat un cadru juridic şi social care să permită şi să încurajeze încălcarea de libertate, abuzurile de tot felul și teroarea.

Alţii au rămas doar prigonitori și criminali morali, deşi s-au aflat în complicitate strânsă cu torţionarii. Spre exemplu colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud din etapa finală a reeducării, nu poate fi numit torţionar întrucât până acum nu avem la cunoştinţă că ar fi torturat. În schimb a fost unul dintre cei mai perfizi prigonitori, prigonitor care a condus în mod decisiv la distrugerea și compromiterea a sute de suflete. De aceea, acest personaj de tristă amintire este nu numai un ucigaș de trupuri ci mai ales un ucigaș de suflete. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune despre astfel de oameni: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă." (Ev. Matei 10: 28)

Din aceste considerente, înclinăm să credem că în multe cazuri prigonitorii s-au făcut mai vinovaţi de crime împotriva umanității decât torţionarii care le-au dat curs conștient sau inconștient. Căci torţionarii, în cele mai multe cazuri au învins doar carnea, însă prigonitorii au contribuit în mod decisiv la distrugerea unor suflete pentru totdeauna.

Pe de altă parte există o categorie și mai feroce, adciă a acelora care au fost şi torţionari şi prigonitori în același timp, aşa cum este cazul generalului de securitate Alexandru Nicolschi. Căci acesta, prin dispoziţiile date a fost un prigonitor iar prin propriile fapte un torţionar odios.

Aşadar, odată ce am stabilit care sunt prigonitorii şi care torţionarii, putem să ne gândim şi cât de învingători au fost ei şi dacă nu cumva, în acelaşi timp, au fost şi victime.

Prigonitorii şi torţionarii au fost învingătorii din acel moment istoric, dar învingători numai pe plan social. Din punct de vedere juridic, comuniştii nu au fost niciodată învingători. Nu au acest statut pentru că venirea la putere a comuniştilor s-a făcut în mod abuziv, odată cu venirea tancurilor sovietice în ţară şi prin alegeri fraudate masiv. Aşadar, d.p.d.v. legal comuniştii au fost doar ocupanți neaveniţi/nelegitimi și nicidecum învingători. Au fost învingători prin forță, șantaj și minciună, dar nicidecum prin acordul de voință al poporului român.

Doar din punct de vedere social comuniştii au fost învingători. Comuniștii erau la putere și ei făceau (fărăde)legea în ţară, ei beneficiau de toate drepturile umane. Dar chiar și așa ei au fost învingători numai temporar, adică numai cât au fost la putere deoarece istoria nu iartă. Iată cuvintele profetice ale mărturisitorului Alexandru Ghica, rostite în timpul cumplitei reeducări de la Aiud, cuvinte adresate colonelului Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai mari călăi spirituali ai neamului românesc: "Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit! Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi iîchis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!"

Şi într-adevăr istoria nu iartă, căci memoria este şi ea o formă de justiţie. Aşadar, nici pe comuniști nu i-a iertat istoria. Astăzi, fiii și nepoții comuniştilor se rușinează de trecutul înaintașilor lor, nu le atestă vreo autoritate legitimă ba mai mult, titulatura de "comunist" este văzută la adevărata valoare: o jignirie. Nici măcar ateii de astăzi, adică urmașii lor ideologici în privința materialismului, nu se mândrescu cu trecutul comuniștilor ci din contra. Pe comuniști îi doresc doar cei care scâncesc după un trai ușor, asigurat de stat în schimbul renunțării la libertate, adică cei care conceptual și-ar mai da odată libertatea pentru a avea sigurața că vor ieși liniștiți la pensie. Dar totuși acesta este un subiect separat pe care nu vom insista. Deci trecând și peste această însignifiantă categorie de oameni, toți cei care au participat la îngroparea credinței strămoșești a acestui neam, indiferent că ne sunt sau ne-au fost părinți, bunici, frați, ei reprezintă o pată neagră în istoria acestui neam. Acesta este "victoria" comuniștilor de la vlădică la opincă:  un eşec pe toate planurile (social, material, spiritual).

Însă nu numai atât, dar în plan duhovnicesc, comuniștii de fond (nu de formă), fie ei români, ruși, moldoveni sau ucrainieni, au fost niște ratați, niște victime și niște învinși. Ratați pentru că și-au ratat credința, patriotismul și mai ales umanitatea. Victime pentru că au căzut pradă propriilor iluzii şi amăgirilor demonice de a se vedea realizaţi pe spatele suferinţei semenilor iar învinși pentru că au pierdut totul în perspectiva veșniciei. Și aici nu vorbim de cei care au slujit teorii comuniste, ca mai apoi să se pocăiască de greșelile lor, căci pe acești oameni suntem datori a îi ierta, ci vorbim de aceia care n-au învățat nimic din viața lor, nimic din martiriul mărturisitorilor pe care i-au schingiut și prigonit cu mâinile lor și nimic din palma pe care le-a dat-o istoria. Redăm pe scurt cazul reprezentativ al unuia dintre ei: "Când mor, nu vreau cruce pe mormant. Cred în materie, nu în Dumnezeu”. Unor asemenea călăi ai neamului noi nu mai avem ce le spune dar ne reamintim cutremuraţi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu." (Corinteni I: 17 - 18).

Aşadar, prigonitorii şi torţionarii neamului au câştigat toată lumea materială pe care şi-au dorit-o, au avut toată lumea la picioare, dar "ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?"

Reeducații: torționari sau victime?

Un caz aparte și delicat este cel al studenților reeducați de la Pitești. Mulți dintre ei au fost și sunt etichetați pe nedrept ca torționari. Însă când vorbim despre studenţii reeducați de la Piteşti trebuie să ținem cont de două lucruri fundamentale: ce fel de oameni au fost înainte de reeducare și mai ales în ce fel de circumstanțe au ajuns reeducați. Dacă nu vom lămuri în mod particular aceste doua aspecte, atunci aproape sigur vom greşi în catalogările făcute.

Și dacă vom purcede la aflarea acestor două coordonate, vom realiza că studenții care au ajuns să bată în urma capitulării din pricina torturilor, au fost mai înainte oameni demni, curajoși, luptători declarați împotriva ideologiei comuniste. Iar dacă ne vom apleca asupra circumstanțelor în care aceștia au capitulat, cuvintele sunt de prisos: torturilor neîntrerupte ca frecvență și bestiale ca intensitate. Până și dreptul la moarte le-a fost luat.

Dar mai mult decât atât, este dovedit că nu orice credincios are stofă de martir. Nici dintre preoţi şi episcopi nu au avut şi nu au toţi stofă de martir. Nu oricine poate trece această probă de foc. Aşadar să nu etichetăm nedrept pe studenții reeducați care au căzut această probă. Să nu le răstignim încă odată memoria şi viaţa celor care au trecut prin Piteşti, pentru neputinţa de a nu fi putut trece peste această cernere cumplită. Să ne întrebăm sincer: noi ce-am fi făcut în locul lor, ne-am fi descurcat mai bine? Am fi rezistat mai mult?

Din aceste considerente nu se cade să-i etichetăm generic ca torționari pe cei care au devenit reeducați în urma supliciilor. Sunt cutremurător de dramatice cazurile studenţilor Dan Dumitrescu, Cornel Pop sau Aristotel Popescu, oameni care mai înainte de reeducare au fost de o ținută morală demnă şi curajoasă, dar mai apoi nu și-a mai revenit din pricina reeducării prin tortură. Toți acești studenţi sunt victime atât din punct de vedere juridic și social cât mai ales din punct de vedere spiritual. Nu știm cum va fi hotărâtă soarta acestor suflete, însă avem nădejdea că Dumnezeu le va găsi acestora circumstanțe atenuante în ceea ce privește nedrepăţile pe care le-au făcut ca reeducaţi.

Așadar, eticheta de torţionar nu se poate pune fără rezerve decât celor care şi-au schingiut semenii din proprie îniţiativă, fără a le fi fost violentată libertatea de alege între bine şi rău. În celelalte cazuri se cade să nu atribuim termenul de torţionar, decât cel mult conjunctural, adică limitat la circumstanţele de moment.

Puțini sunt studenții care pot fi numiți torționari în adevăratul sens al cuvântului. Doar cei care au pactizat de bună-voie cu sistemul opresiv pot fi numiți torționari. Eugen Țurcanu, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Alexadru Mărtinuș și Mihai Livinshi sunt printre puținii studenți care au torturat din proprie iniţiativă. Ceilalţi, adică majoritatea, au ajuns să tortureze în urma torturilor la care au fost supuşi şi care i-au distrus fizic şi psihic. Din aceste motive trebuie să fim foarte atenți când portretizăm generic o persoană ca torționar. Iar studenții torționari au fost și ei victime ale prigonitorilor care le-au manipulat slăbiciunile și victime ale propriei credulități.

Mărturisitorii: victime sau învingători?

Trebuie să înţelegem că martirii şi mucenicii care au trecut prin temnițele comuniste nu pot fi numiţi victime ale comunismului decât în planul juridic și cel social. În plan juridic pentru că cei mai mulți dintre ei au fost condamnați pentru vini imaginare, iar mai apoi au fost tratați inuman, adică împotriva oricărei legislații în vigoare. În plan social pentru că tinerețile le-au fost ruinate, o parte din ei nu și-au mai putut continua studiile începute înainte de a fi încarceraţi, altă parte au fost marginalizați pe plat profesional, alții au trăit adevărate drame aflând că soțiile/logodnicele i-au părisit, si câte și mai câte. Așadar, numai în plan juridic și social, putem spune că mărturisitorii din timpul prigoanei comunist-ateiste au fost victime.

Însă când vine vorba de planul duhovnicesc, adică planul suprem de judecată, mărturisitorii nu mai sunt victime ci sunt doar învingători. Adică adevăraţii învingători. Ei sunt cei care, deși au pierdut (aproape) totul în lumea aceasta, totuşi au câștigat totul în perspectiva veșniciei. Ei sunt cei care și-au învins prigonitorii și torționarii, răsplătindu-le ura cu iertare și brutalitatea cu blândețea. Ei sunt cei care au învins răutate umană și demonică duse la extrem, prin credinţă nelimitată şi dragoste creştină. Ei sunt cei care au ieşit mai buni ca oameni în urma suferinţelor, ei sunt cei care s-au autodepăşit, ei sunt cei care avut de câștigat din această cumplită experiență a vieții. Ei sunt cei care au salvat demnitatea umană într-un infern a cărui unic țel era să distrugă și să compromită și cea din urmă scânteie a dumnezeirii din om. Ei sunt cei care au dus crucea grea a reeducării neamului românesc, răstignindu-se pe ea și înviind în împărăția cerurilor alături de mucenicii și sfinții din toate timpurile. Ei sunt lauda noastră, lauda întregului popor român și laudă a Bisericii Biruitoare. Cinste lor și slavă lui Dumnezeu.

Drept concluzie, așa cum s-au raportat mărturisitorii față de Dumnezeu și față de cei care i-au prigonit, tot așa se cade și noi să învățăm a privi și înțelege lucrurile.

(Dan)

Read more

Viața trăită ca un ”second hand”

O discuție purtată în urmă cu câțiva ani cu enoriașii mei, mi- a revenit zilele acestea în memorie.  Era într- o după amiază de duminică liniștită, pe una din ulițele satului, când oamenii se adună ”să pună țara la cale”, aidoma lumii lui Moromete.

Tema principală o reprezenta neputința și nepriceperea tinerilor de a- și întemeia o familie, peste care trecerea anilor să nu se simtă prea mult. De departe s-a detașat părerea unei bătrâne, ce nu putea concepe sub nici o formă ca într- o familie, unul din parteneri să practice libertinajul  înainte și după căsătorie. Pentru ea, ideea de moralitate și curățenie era un lucru sacru. De altfel, batrâna mărturisea că pentru copiii ei (mai avea un copil necăsătorit), nu a acceptat și nu va accepta niciodată  ca soția ”să fie, second hand”.

Mărturisesc că inițial, am fost luat prin surprindere de franchețea și determinarea abordării unui astfel de subiect, însă dincolo de comicul situației rămâne totuși realitatea de atunci și de acum.

Nu a existat în istoria lumii o perioadă ideală, să zicem așa, pentru a întemeia o familie, dar au fost și sunt oameni ce doresc să învețe jertfelnicia prin intermediul acesteia. Ea își are originea în binecuvântarea lui Dumnezeu: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și- l supuneți”(Facere 1, 29) și oricât ar încerca unii dintre noi, să invoce diferite motive pentru a justifica fuga de responsabilitate și comoditatea, familia rămâne universul nostru esențial, fundamental.

Prezența Mântuitorului Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, nu a fost întâmplătoare. Dacă stăm să analizăm începutul Vechiului Testament și pe cel al Noului Testament, vom vedea că amândouă se deschid cu binecuvântarea familiei, pentru că aceasta este după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26). Fluidul ce o animă, ce o dezvoltă și o duce la desăvârșire, este iubirea curată, dezinteresată, unică.

Simplitatea și trăirea ”în duh și adevăr”(Ioan 4,24) naște valori, iar autenticitatea despre care se făcea vorbire și în discuția ce a stat la baza acestor câtorva rânduri, devine o evidență greu de ignorat.

Totul se poate negocia în această lume efemeră, însă pașii spre desăvârșirea în doi, nu trebuie să  fie făcuți în compania compromisurilor și a vieții trăite ca un ”second hand”.

Pr. Sebastian Cătălin Hogea

Parohia Albacete,

Episcopia Spaniei si Portugaliei

Read more

Dialog în tren dintre Părintele Ilie Cleopa şi un grup de ofiţeri

Mergeam odată cu trenul de la Paşcani spre Bacău. Eu, ca să nu mă duc în vagoane unde se fumează, mi-am luat bilet şi m-am suit în tren în vagoane de astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar unde nu mă "tămâiază" fumătorii, că pe mine mă doare capul de fum de ţigară". M-am dus singur în vagon acolo, dar n-am ştiut cine o să mai vină. Aproape de plecare a intrat un grup de ofiţeri superiori, mergeau la o şcoală de război. Erau maiori, colonei, printre care era şi un plutonier major cu soţia. Un călugăr într-un vagon de ofiţeri. Eu, văzându-mă într-un vagon cu ofiţeri, ca călugăr, zic, ce discuţie pot să am eu cu dânşii?

Eu îmi cătam de pace şi de "Doamne Iisuse" al meu şi stăteam liniştit acolo, că ştiam că am de mers două ore cu ei şi trebuia să schimb trenul spre Tarcău, la Lunca Strâmbă, că mă duceam la părinţii Casian, care era stareţ la Tarcău, şi la Ianuarie; asta era prin anul 1957.

Dar unul din ei, ca să nu tacă, a vrut să facă o glumă şi zice:

- Uite, măi! O să meargă bine trenul ăsta, că avem şi un popă aici!

Ştii, că ei au vorba asta, că dacă-ţi iese popa inainte, îţi merge rău! Au şi superstiţii. Să nu-ţi iasă popa înainte, c-o păţeşti! Eu tăceam din gură.

- Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceia cu Dumnezeu? Se zice că un "moşnegel" ar fi făcut cerul şi pământul şi stelele şi munţii şi marea!

Auzi! Un "moşnegel"! Eu tot tăceam. „Dă-le pace, că-s ofiţeri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut?" Dar unul vine şi se aşează drept în faţa mea.

- Părinte, nu vă supăraţi, de unde sunteţi?

Dar eu, de ce să le zic Sihăstria?

- De la Mănăstirea Neamţ.

- Ce sunteţi? Preot, profesor, dascăl, ce sunteţi?

- Ba sunt un simplu călugăr. Merg şi eu încoace, până la Bacău.

- Auzi, că ăştia ai noştri, toţi sunt curioşi să ne spuneţi ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă concepţie despre lume.

- Să nu vă supăraţi, eu sunt un călugăr simplu, dar, dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori şi tot n-o pot termina, atâta-i de lungă!

- Auzi, ce zice popa!

- Şi îi şi curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec!

- Vrem şi noi să ştim! Sunteţi călugăr, noi suntem ofiţeri, tot mergem împreună până la Bacău. Cum îi, părinte?

Înainte de plecare, m-am ridicat şi mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor.

- Dacă este vorba că trebuie să discutăm, vă cer un cuvânt de onoare. Să mă iertaţi, aţi intrat aici un vagon de ofiţeri, dar eu stelele astea nu le cunosc, eu am făcut armata când erau trese. Dacă m-oi adresa greşit cumva, să nu vă supăraţi!

Dar, un maior se ridică şi întreabă:

- Părinte, uite ce-i, vreau să-ţi spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneţi că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede!

- Domnilor, dar mai întâi, aveţi cuvânt de onoare? că începem o discuţie serioasă!

- Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu! Şi cel ce se va supăra, îi nebun! zice.

- Vă văd oameni deştepţi, eu îs un prost, dar o să-ncepem aşa, "povestea" cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să spun că dumneavoastră, toţi câţi sunteţi în vagonul ăsta, sunteţi nebuni!

- Ia auzi, popa ne face nebuni!

- Sigur! Şi, dacă n-am dreptate, la prima gară, predaţi-mă la poliţia gării! Dacă n-am dreptate. Dar, întâi am să vă demonstrez de ce vă fac nebuni.

- Da, este mare nebunie să creadă cineva în ce nu vede! Cine l-a văzut pe Dumnezeu?

- Fraţilor, eu merg până la Bacău, dar atât vă spun: dacă încep "povestea" cu Dumnezeu, trenul acesta trebuie să înconjoare lumea de trei ori şi tot n-o termin!...

- Ia auzi ce spune popa?!

- Aţi auzit că dumnealui a spus că e mare nebunie să crezi în ce nu se vede.

Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 şi 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! şi îmi ziceam: „Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dum­nezeu, nu contează ce urmează de-aici". Eram bucuros de asta.

Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?

- Da, eu!

- Păi eu v-am spus că dumneavoastră toţi n-aveţi minte. Toţi sunteţi nebuni. Ştii de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni.

- Dar pentru ce?

- Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Şi atunci, nu-i o nebunie să cred că aveţi minte, dacă n-am văzut-o?

- Uite, băi, ne-a luat popa front! - adică în loc. Discuţia era şi frumoasă şi serioasă şi hazlie.

- Păi cum să cred eu că aveţi minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, roşie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? Şi-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătaţi aceste însuşiri la minte, atunci eu zic că aveţi minte, dacă nu, n-aveţi deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma.

- Uite, măi, popa! Poţi să-i zici ceva?

- Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine!

Ei se prosteau unul pe altul.

- Stai, măi, că cu popa ai de lucru!

- Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! Şi dumneavoastră credeţi şi eu, dar nu vedem mintea.

Dar viaţa aţi văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viaţa din om? Şi cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu şi are viaţă? Se vede viaţa?

- Nu se vede!

- Şi atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viaţă? Dacă n-o vedem.

- Dar viaţa se manifestă, părinte!

- Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi.

Aşa-i şi Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume?

Şi am început să spun toate puterile sufletului.

- Dumneavoastră aveţi imaginaţie?

- Da.

- Aţi văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveţi mânie? Aţi văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveţi cugetare, gândire? Aţi văzut-o vreodată? Aveţi poftă? Aveţi, pentru că acestea sunt puterile sufletului - cea mânioasă şi cea poftitoare.

Dumneavoastră aveţi partea sadică, adică cea crescătoare. Aţi văzut-o vreodată? Ştii dumneata cum creşti? Sau te-ai văzut vreodată cum creşti?

Afară de asta. Dumneavoastră aveţi puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-aţi văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufleteşti?

Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească.

Iată câte puteri are sufletul! Şi nici mânia, nici raţiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginaţia, nici voia liberă, nici viaţa, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Şi toate există. Şi la filosofia profană se învaţă că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-aţi văzut vreodată?

- Păi tocmai, că nu-i!

- Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poţi clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viaţa în dumneata. Şi vedeţi câte sunt? Şi viaţă, şi minte, şi voie liberă, şi raţiune, şi mânie, şi bucurie, şi întristare, şi poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultăţile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip şi icoană a lui Dumnezeu pe pământ - în ceea ce priveşte sufletul: minte, cuvânt şi duh.

Ai văzut vreodată cuvântul? Ţi-ai văzut duhul cu care vorbeşti? Iată câte puteri şi câte facultăţi nevăzute are sufletul nostru! Şi dumneavoastră nu le-aţi văzut. Dar se crede de toată lumea? Căci omul are şi bucurie şi mâhnire; are şi poftă şi raţiune şi voie liberă...

- Măi - a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!

- Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toţi credem că sunt acestea, şi există în om, dar nu se văd!

- Şi tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toţi nebuni, că acestea sunt, şi noi le credem fără să le vedem.

Mai stau aşa, şi se ridică un doctor:

Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operaţii şi umblu cu bisturiul prin maţele omului - îi tai gâtul, îi tai picioarele -, tai, operez de 30 de ani şi eu n-am dat peste suflet! Şi cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el!

- Dumneata eşti doctor?

- Da!

- Şi de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi?

- Da!

- Dar dumneata, şi cei asemenea cu dumneata doctori, credeţi că există durere în lumea asta?

- Există, părinte!

- Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!

- Există, părinte!

- Dar când îl tăiai cu bisturiul şi omul răcnea acolo şi se zbătea în ghearele morţii, durerea n-ai văzut-o?

- Nu. Asta nu se vede!

- Şi vrei să vezi sufletul? Şi durerea-i una din facultăţile trupeşti, fireşti, ale omului, şi-i amestecată cu cele sufleteşti. Şi după cum nu poţi vedea durerea, aşa nu poţi vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.

- Auzi, bă, şi tu cu doctoria ta, vorbeşti prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea! Dar cine dracu a văzut durerea? Insă toată lumea crede că este durere.

- Uite, bă, ţi-a astupat gura şi ţie!

- Măi, am dat de dracu aici!

- Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim şi noi la alţii. Mai spune ceva, părinte!

Atunci se ridică unul:

- Părinte, dintotdeauna ştim că Biserica a stat împotriva ştiinţei. Uite, ruşii au făcut un satelit acum care a înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, şi uite a aterizat cu bine!

- Şi ce-i cu asta?

- Astea sunt roadele şi avansul ştiinţei faţă de religie!

- Nimic n-aţi făcut!

- Auzi-l, bă, că-i contra ştiinţei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!

- Staţi să vă spun! Ştiţi ce-aţi făcut voi? Dacă o albină iese din stup şi înconjură buduroiul în care stă, are ea pretenţia că ştie ce este în toată lumea?

Atâta a făcut omul până acum! A ieşit de-abia din ştiubei şi a înconjurat ştiubeiul în care trăieşte şi i se pare că mare lucru a făcut!

- Auzi-l, bă!

- Încă n-a făcut ştiinţa nici atât cât zboară o furnică de pe degetul ăsta pe celălalt! Toţi savanţii lumii şi din Apus şi din Răsărit.

Si staţi că de-acum înainte avem de vorbit!

- Îi frumoasă, domnule, discuţia asta!

- Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a ţinea "povestea" asta, da, zic, iaca se apropie gara Bacău!

Domnule, dumneavoastră ştiţi Ursa mare de pe cer şi Ursa mică, steaua polară?

- Da.

- Uite ce-i! Astronomia şi ştiinţa, cu cei mai mari savanţi astronomi, spun că la Ursa mare, de la roata din brazdă dinapoi, până la cea de către om - osia carului mare de pe cer -, este 1300 de ani călătoria luminii, şi lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Ca să ajungi de la o roată până la cealaltă îţi trebuie 1300 de ani să călătoreşti cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte şi cât ar mai fi până la proţap şi până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.

- Dar cine este Prepelea?

- Este o steluţă mică, acolo! Dar cât mai este de lung carul, spune-mi dumneata!

- Măi, interesant! Cine spune asta?

- Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, Dumnezeu în natură. Ăsta-i mare astronom francez din secolul trecut.

Da, zic, dumneavoastră vedeţi o stea care, când răsare, cam dănţuieşte, "Alfa Centaurului". Toată astronomia arată că Alfa Centaurului este steaua megieşă a sistemului nostru solar. Sistemul solar se compune din nouă planete, cu soarele zece. Şi până la megieşa noastră, cea mai de-aproape, este un milion de ani călătoria luminii. Vă rog să calculaţi, domnilor, ce-a făcut Iuri Gagarin!

- N-a făcut nimic, părinte!

- Afară de asta. Pământul are 36.000 de km împrejurul lui. Deci 36.000 de km a făcut acela cu sputnicul lui, iar până acolo, un milion de ani călătoria luminii, socotiţi dumneavoastră, zic, ce-a realizat omul faţă de distanţa interstelară, sau inter­planetară!

- Domnule, este incalculabil.

- Stai să vă spun altele, mai serioase. Dumnezeu îşi arată lucrurile, nu în cele mari, în cele mici, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia  gândiţi-vă dumneavoastră, că într-o ureche de ac se găsesc opt sextilioane de atomi, cifre astronomice - un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Aceşti atomi dintr-o ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250 de ani şi să numere mai mult de un miliard pe secundă. Şi vă rog să-mi spuneţi dum­neavoastră câţi atomi sunt într-o ureche de ac şi cum îi împărţiţi şi cât este de minunat Dumnezeu, că într-o ureche de ac să bage atâţia atomi. Atunci ce-a făcut omul cu ştiinţa lui?

- Domnule, este neimaginabil!

- Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult mai mici decât atomul - Camil Flamarion voia să scoată în evidenţă viaţa, la ateii de peste Rin, că ei se chinuiau să facă o celulă vie, pe vremea aceea, pe care nici astăzi n-au făcut-o, că viaţa-i numai la Dumnezeu. Şi la aceşti ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate trebuie? Că dacă ai avea un aparat, ca un purice să-l vadă mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în atmosferă un ion! Şi aceşti ioni s-a aflat că şi ei stau ca flăcăii de mână şi joacă, au viaţă în ei! „Şi acum domnilor de peste Rin - că el îi combătea pe germani -, vă rog să despărţiţi forţa de materie şi viaţa de zidire".

„Dacă nu m-aş teme de panteism, zice Camil Flamarion - panteiştii ziceau că toată buruiana este Dumnezeu -, aş zice că Dumnezeu este în toată iarba şi în tot corpul. Dar voi zice altfel, că Dumnezeu este în toată zidirea Sa". Sub cel mai mic germene de materie de sub cer este mâna lui Dumnezeu şi există viaţa care a pus-o Dumnezeu!

Şi acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în miniatură lucrează atâtea minuni negrăite şi neconcepute de mintea omenească, când vedem că şi acolo este viaţă, în acele mici particule de materie care nu au niciodată putere de a fi vizibile cu ochiul liber. Dacă noi nu ne-am teme de panteism, am zice că Dumnezeu este sufletul naturii, al întregii naturi. Dar nu este aşa. Dumnezeu există, cum zice marele apostol Pavel, că prin El şi de la El sunt toate!

Şi vorbind acolo, văd că se apropie gara Bacău, şi trebuia să mă dau jos. Era multă discuţie. De-abia intrasem în subiect. Eu le-am spus că povestirea este lungă.

- Nu puteţi clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fraţilor!

- Dar de ce, părinte?

- Viaţa este de la Dumnezeu, dătătorul de viaţă, şi, dacă ai murit, mai clipeşte din ochi dacă poţi! Mai poţi clipi dacă mori?...

N-am amintit chiar toată predica. V-am spus aşa rezumativ cum a fost. Au fost două ore de discuţie. Ne-am despărţit.

- Domnilor, ne pare foarte rău că ne despărţim!
Vă spun drept că unii m-au sărutat şi pe obraz, alţii mi-au dat cireşe, alţii bomboane. Au dat şi pomelnice.

- Părinte, vrem să-ţi scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun seminar.

- Eu am să vă spun, dar să mă credeţi dacă vreţi! Eu de-abia sunt un cioban şi pasc oile mănăstirii.

- Şi unde te duci acum?

- Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă aţi avea fericirea să vorbiţi dumneavoastră cu un stareţ de mănăstire, sau cu un episcop, să vedeţi ce ştie acela!

- Auzi, măi! Asta-i o minune!

- V-aţi întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-aţi întâlni cu un stareţ sau cu vreun profesor de seminar, de ăştia mari care au şcoli, să vedeţi ce vă spun aceia, zic.

- Mă, degeaba trăim, mă! Suntem nişte proşti! Mă, ce ne-a spus popa ăsta!

Le-am spus multe despre stele, despre mişcarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe faţa pământului şi cum se cheamă fiecare, şi cum se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin. Despre zodii şi câte grade are fiecare zodie şi cât stă soarele în fiecare grad. Mi-aduc aminte, că am vorbit pe larg, după Sfântul Vasile cel Mare, din Hexaimeron. Câte aveam să vorbesc, dar dacă noi schim­bam trenul. Ne-am despărţit cu durere de inimă.

- Domnilor, m-aţi băgat într-o discuţie, pe care nici n-am început-o. Iertaţi-mă şi mergeţi sănătoşi; vă faceţi generali, iar eu mă duc în treaba mea!

Aşa a fost discuţia, dar aici v-am spus-o pe scurt.

(Părintele Ilie Cleopa - Ne vorbeşte parintele Cleopa, volumul 6. Preluat de pe site-ul Biblia zilnic)

Read more

Ascultarea, căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic

Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său? Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă, fraţi teologi, Biserica noastră nu reduce Tainele la şapte. Sunt nenumărate Taine, chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, atunci călugăria nu-i şi ea o Taină? Dar bun, hai să zicem şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească, este vorba de viaţă tainică, o numim mistică (mistic = tainic). Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămâne în voia şi proniile lui Dumnezeu. Şi asta se face prin duhovnic.

Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai departe, pentru chinezi şi pentru români. Avem o Evanghelie, adică buna vestire a învierii din morţi, şi aceleaşi porunci, pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul e acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine monahul. Avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu.

Ascultarea este acea căutare a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie, în plus de cum să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu, ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere iertare, iar când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica, Taina Spovedaniei, să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel, şi ştiu că dacă o vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică, că te simţi psihologic uşurat, ci într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă, Doamne, să ai parte acum şi în veci!

Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne, să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Şi când simţi oarecum, în rugăciune, în viaţa ta, că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur, de uragan, de foc.

Adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic. De ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar în momentul când îi spui: părinte, explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.

Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi! Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut?

S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, pe care ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi, ucenicii; iar voi, duhovnicii, trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari.

Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschidere, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc pentru tine, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, şi fraţi duhovnici şi cei care vă duhovniciţi.

(Părintele Rafail Noica)

Read more

26 Mai 2011

Iisus la sărbătoarea Corturilor (Sucot) în Iudeea

Am citit dimineaţă capitolul şapte din Evanghelia după Ioan, evanghelie care se citeşte în biserici de la Învierea Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, pe care vi-l recomand tuturor spre a-l lectura cu atenţie pentru că în el veţi putea simţi foarte bine pulsul acelor vremuri şi starea generală de freamăt pe care a instaurat-o Iisus în inimile şi în viaţa oamenilor.

Acţiunea întregului capitol se desfăşoară în timpul sărbătoarii Corturilor (Ieşire 23,16; Levitic 23,33-43), sărbătoare de toamnă, celebrată la sfârșitul recoltei. Poporul evreu trăia 7 zile în corturi confecționate din ramuri. Era vorba de o sărbătoare esențial agricolă de mulțumire, dar ea mai amintea și zilele peregrinării și șederii poporului în corturi în timpul peregrinării în Pustiul Sinai (Levitic 23,43).

Această sărbătoare anuală iudaică se desfăşura la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, pe durata a şapte zile, cărora li se adăuga a opta pentru ceremonia de închidere. În riturile acestei sărbători, apa şi lumina aveau o importanţă deosebită.

Pe lângă nedumeririle şi conflictele pe care le-a iscat între oameni, Iisus se foloseşte extraordinar de elemente acestei sărbători, apa şi lumina, pentru a-i ridica pe oameni cu mintea către o lege nouă, o lege a harului, vorbindu-le despre apa vie şi despre Duhul Sfânt care va fi dat tuturor ce vor crede în El.

Lectură plăcută!  (Claudiu)

“Şi, după aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece Iudeii căutau să-L omoare. Dar sărbătoarea Iudeilor era aproape, aceea a Corturilor. Atunci fraţii Săi I-au zis: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci; că nimeni nu poate face ceva într'ascuns, ci caută a se face cunoscut; dacă faci acestea, arată-te lumii...“. Pentru că nici fraţii Săi nu credeau într'Însul.

Deci le-a zis Iisus: „Vremea Mea încă nu a sosit; dar vremea voastră întotdeauna-i gata. Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceţi-vă la sărbătoare; Eu nu Mă duc la praznicul acesta, căci vremea Mea încă nu s'a'mplinit“. Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar după ce fraţii Săi s'au dus la sărbătoare, atunci s'a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam într'ascuns.

În timpul sărbătorii, Iudeii Îl căutau şi ziceau: „Unde este acela?...“. Şi multă şuşotire era pe seama Lui prin mulţime. Unii ziceau: „E bun!“; iar alţii ziceau: „Nu e, ci amăgeşte mulţimea!...“. Totuşi, nimeni nu vorbea despre El pe faţă, de frica Iudeilor.

Iar la jumătatea sărbătorii, Iisus S'a suit în templu şi învăţa. Şi Iudeii se mirau, zicând: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?“ Atunci Iisus le-a răspuns, zicând: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M'a trimis. De voieşte cineva să-I facă voia, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă ea este de la Dumnezeu sau dacă Eu de la Mine Însumi grăiesc. Cel care grăieşte de la sine îşi caută propria lui slavă; dar Cel Care caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, şi nedreptate într'Însul nu se află.

Oare nu Moise v'a dat legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi?...“.

Şi mulţimea a răspuns: „Ai demon. Cine caută să te ucidă?...“. Iisus le-a răspuns, zicând: „Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi (vindecarea paraliticului în zi de sâmbătă). De aceea v'a dat vouă Moise tăierea'mprejur – nu că e de la Moise, ci de la părinţi – şi-i faceţi omului tăierea'mprejur sâmbăta. Dacă sâmbăta primeşte omul tăierea'mprejur, ca să nu se strice legea lui Moise, pe Mine vă mâniaţi pentru că sâmbăta am făcut sănătos un om întreg?

Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecată dreaptă judecaţi!“ Deci ziceau unii dintre Ierusalimiteni: „Oare nu Acesta este Cel pe Care ei caută să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă, iar ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?; numai că pe el îl ştim de unde este; dar Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde e“.

Atunci a strigat Iisus în templu, învăţând şi zicând: „Voi, voi Mă ştiţi pe Mine!... şi ştiţi de unde sunt?... Ei bine, Eu nu de la Mine am venit, dar adevărat este Cel ce M'a trimis, pe Care voi nu-L ştiţi; Eu, Eu Îl ştiu, căci de la El sunt, şi El M'a trimis!“ Deci căutau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâna pe El, pentru că ceasul Său încă nu venise.

Din mulţime mulţi au crezut într'Însul şi ziceau: „Oare Hristosul, când va veni, face-va El minuni mai multe decât a făcut Acesta?“ Au auzit fariseii că mulţimea şuşotea acestea despre El; şi arhiereii şi fariseii au trimis slujitori ca să-L prindă. Dar Iisus le-a zis: „Pentru puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc la Cel ce M'a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni“. Deci ziceau Iudeii între ei: „Unde are să se ducă acesta ca să nu-l găsim? Nu cumva are să meargă la cei împrăştiaţi printre Elini şi să-i înveţe pe Elini?

Ce înseamnă acest cuvânt pe care l-a spus: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi; şi: Unde sunt eu, voi nu puteţi veni?...“. Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!

Cel ce crede în Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui“  Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred într'Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu Se preamărise.

Deci mulţi din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Într'adevăr, Acesta este Profetul!“ Iar alţii ziceau: „Acesta este Hristosul!“ Iar alţii ziceau: „Oare din Galileea va să vină Hristos?; n'a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din oraşul Betleem, unde a fost David?...“. Şi dezbinare s'a făcut în mulţime din pricina Lui.

Iar unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâinile pe El. Deci slujitorii au venit la arhierei şi la farisei; şi aceia le-au zis: „De ce nu l-aţi adus?“ Slujitorii au răspuns: „Niciodată n'a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta“. Şi le-au răspuns fariseii: „Nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi?; e cineva dintre căpetenii care să fi crezut în el? sau dintre farisei?... Dar această mulţime care nu cunoaşte legea, blestemată este!...“.

A zis către ei Nicodim, unul dintre ei, cel ce mai'nainte venise noaptea la El: „Oare legea noastră îl osândeşte pe om fără ca mai întâi să-l asculte şi să cunoască ce a făcut?“ Ei au răspuns, zicând: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu se ridică profet...“. Şi s'a dus fiecare la casa lui. “

Read more

Tabără

Excursie

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro