“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Aprilie 2011

30 Aprilie 2011

Sfaturile duhovniceşti dau roade doar la cei ancoraţi în Biserica lui Hristos

Auzim des predici frumoase, explicaţii interesante, şi sfaturi duhovniceşti care ne luminează mintea şi ne dau o stare de bucurie, dar oare cât punem în practică din ceea ce auzim? Mi-aduc aminte de părintele Teofil Pârâian care povestea o discuţie dintre el şi mama lui. El o întrebă: „mamă cum o fost azi la biserică?” iar ea răspundea: „O fost bine, părintele o vorbit tare frumos”. “Păi şi ce zicea părintele!” iar ea: „Păi zicea de bine maică, ce să zică.”.

Dragul nostru duhovnic de la Sâmbăta de Sus a vrut prin această întâmplare să ne atragă atenţia să nu căutăm doar să ascultăm prelegeri frumoase, pe care după scurt timp le uităm ci să încercăm mai degreabă să le punem în practică.

Eu înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu citeam cărţi în genul celor de la editura Curtea Veche: „Cum să scapi de griji”, „Cum să fii mereu fericit?”, „26 de secrete pentru a te ajuta să obţii rezultatele dorite în viaţă şi în carieră”, “Schimbând gândirea, îţi schimbi viaţa.” etc. Astăzi sunt foarte căutate şi le puteţi vedea mai în orice librărie. Ele vin din cultura americană unde cred există un manual aproape pentru orice activitate. Aceste cărţi oferă o pleiadă de perspective interesante şi dezvăluie multe adevăruri despre psihologia umană şi felul nostru de a ne comporta dar totuşi nu sunt de ajuns pentru a ne rezolva problemele.

La început când le citeşti te încântă foarte mult şi crezi că dacă vei aplica tot ce scrie acolo vei fi fericit, sau vei avea succes pe plan profesional. Problema apare când te apuci efectiv de pus în practică ceea ce spune autorul şi pe deasupra mai întâmpini şi probleme. Eu am încercat să fac acest lucru şi când am dat de greu am clacat, mi-am dat seama că teoria e teorie şi chiar de vei reciti de zeci de ori acele sfaturi „extraordinare”  şi le vei lipi pe frigider  tot nu-ţi vor da puterea să le înfăptuieşti.

Trăim în era informaţiei unde suntem asaltaţi de pretutindeni cu ştiri, sloganuri publicitare, imagini, filme iar creierul nu poate asimila tot, iar multe din lucrurile pe care le auzim sau vedem le uităm, reţinând doar parte din ele. Chiar şi acea mică parte rămasă în memorie se pierde în timp dacă nu ne reîmprospătăm informaţiile.

Se întâmplă la fel şi cu sfaturile duhovniceşti pe care le auzim în predici sau le citim în scrierile Sfinţilor Părinţi. Pe moment simţim acelaşi lucru pe care l-au simţit şi cei doi ucenici călători în drumul spre Emaus cărora Mântuitorul Hristos le tâlcuia proorociile din Vechiul Testament:

„Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32)

Arde inima în noi când harul lui Dumnezeu ne atinge tâlcuindu-ne tainele adânci ale lumii şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Dar ce se întâmplă după aceea?

Într-un cuvânt de învăţătură putem auzi că nu există faptă mai mare în faţa lui Dumnezeu decât primirea străinilor, sau că milostenia adevărată e cea dăruită din ceea ce ai şi îţi este de folos renunţând la tine pentru celălalt la fel ca văduva din Evanghelie. Sau putem citi că e de mare trebuinţă să stăm seara la rugăciune măcar o oră şi dimineaţa la fel, sau că nu există iubire mai mare decât aţi de viaţa pentru cel de lângă tine.  

Dar oare câţi dintre noi am luat în casă un sărac de pe stradă şi i-am oferit găzduire? Câţi ne-am dezbrăcat de haina călduroasă şi am oferit-o unui frate de a-l nostru care doarme în frig? Câţi dintre noi ne facem seara canonul de rugăciune aşa cum ni l-a dat duhovnicul? Câţi ne-am da viaţa pentru un prieten?

Nu ştiu,  numai Dumnezeu ştie.

Dar ştiu că e greu să faci o faptă bună. E greu la început pentru că eşti egoist şi vezi lucrurile numai din perspectiva care-ţi va aduce ţie cel mai mare avantaj, E greu pentru că trebuie să depui efort trecând peste lenea şi grijile care te copleşesc. E greu pentru că diavolul te va ispiti prin gânduri ca să-ţi deturneze fapta cea bună. Ba de multe ori vei vedea că deşi tu vrei cu tot cugetul tău să faci o faptă bună totuşi unii oameni din jur îţi vor pune obstacole, intenţionat sau nu.

E greu să împlineşti poruncile lui Dumnezeu de unul singur, e chiar imposibil.

Dacă nu eşti ancorat în viaţa Bisericii şi nu eşti conectat la izvorul harului lui Dumnezeu, oferit tuturor prin Sfintele Taine, nu vei avea putere să stăruieşti în bine. Vei fi ispitit uşor, te vei autocovinge şi îndreptăţi prin diferite motive că nu e rău ceea ce faci, sau vei crede că ai circumstanţe atenuante pentru care nu poţi face binele. Omul neancorat în viaţa Bisericii prin rugăciune, prin participarea la liturghie, prin mărturisirea păcatelor, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului “este este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare.” (Luca  6, 49)

Iar oricine vine la Hristos şi aude cuvintele Lui şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă:

“Asemenea este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră.” (Luca  6, 48)

Dacă vom citi cărţi frumoase şi articole interesante pe site-urile ortodoxe dar nu ne vom strădui să înaintăm în bine, să consolidăm comportamentul nostru pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe oameni, vom auzi glasul lui Hristos care ne atenţionează:

„Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?”
(Luca  6, 46)

Gândurile bune fără fapte bune sunt ca pământul roditor fără apă. Credinţa fără fapte e moartă aşa cum spune Sfântul Apostol Iacob.  Fără Dumnezeu nu putem face nimic, şi orice gând bun va rămâne la stadiul de bună intenţie dacă nu-i vom cere ajutorul în tot ceea ce facem.

Doar în Biserică vom da roade, şi doar aici Dumnezeu prin preoţi ne oferă toate medicamentele necesare creşterii şi vindecării noastre. Prin botez primim haina luminoasă a împărăţiei lui Hristos şi iertarea tuturor păcatelor. Prin Taina Mirungerii primim darurile Duhului Sfânt pentru a porni spre drumul vieţii cu toţi talenţii prin care vom sluji aproapelui. Prin Taina Sfintei Euharistii ne împărtăşim iară şi iară cu Trupul şi Sângele lui Hristos pentru a primi iertarea păcatelor şi puterea de a ne ridica atunci când am căzut. Prin Taina Sfintei Spovedanii ne pregătim de primirea Euharistiei pentru a nu fi nevrednici de aceasta, şi pentru ca acest medicament să nu-l luam nepregătiţi sufleteşte. Prin Taina Sfintei Cununii intrăm în viaţa de familie unde alături de Dumnezeu vom da viaţă pruncilor şi vom învăţa să iubim cu adevărat. Prin Taina Sfântului Maslu primim ajutor în neputinţele şi bolile noastre trupeşti. Iar prin Taina hirotoniei, bărbaţii cei aleşi de Dumnezeu vor primi Duhul Sfânt aşa cum l-au primit şi apostolii la 50 de zile după Paşti în Ierusalim pentru a propovădui tuturor Moartea şi Învierea lui Hristos.

Asta ne oferă Biserica, cele şapte mari taine prin care Dumnezeu dă harul său fără măsură tuturor celor care şi-L doresc şi vor să se îndumnezeiască.

Psalmistul David concluzionează foarte frumos abordarea acestui subiect:

Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut;  Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.   Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori:  Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.  De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri. (Psalmul 1)

Omul ancorat în Biserică e ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor harului care rodul său îl va da la bună vreme.

(Claudiu)

Read more

29 Aprilie 2011

O nuntă ca-n poveşti: William şi Catherine

Aseară am auzit din presă că astăzi va fi marea nuntă regală dintre William şi Catherine. Nu m-a interesat deloc subiectul, dar soţia mea, ca toate fetele de altfel care se emoţionează la astfel de evenimente, a acordat mai multă atenţie subiectului şi mi-a spus că e nerebădătoare să vadă tot ce se va întâmpla.

Dimineaţă am fost la liturghia marii sărbători a Izvorului Tămăduirii împreună cu copiii, iar când ne-am întors am stat la masă. Deodată mi-am adus aminte că astăzi e  marea nuntă şi Iulia a deschis repede televizorul. Vă mărturisesc că eram sceptic în privința acest eveniment mediatizat excesiv, considerând că sunt alte  lucruri mai importante decât nunta regală pentru viitorul omenirii. Dar totuşi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prin minte să deschid la timp televizorul pentru a vedea ceva ce m-a sensibilizat într-un mod aparte.

Din primele minute am fost foarte curios să văd cum se va desfăşura ceremonia religioasă în marea catedrală Westminister Abbey pentru că n-am asistat niciodată la o cununie săvârşită în ritul Bisericii Anglicane, ruptă canonic de Biserica Catolică. În multe ţări ale Europei certificatul de căsătorie se obţine după slujba sfintei cununii din biserică fără a mai fi nevoie şi de o trecere pe la starea civilă (primărie) pentru că statul validează unirea bărbatului şi a femeii după ce este săvârşită de Dumnezeu prin preoţi în biserică.  La noi în ţară, ca o reminiscenţă a vremurilor comuniste, încă mai este nevoie de o ceremonie la starea civilă, cu toate că ţări ortodoxe precum Grecia oferă certificatul de căsătorie imediat după taina cununiei. Acest obicei arată că Dumnezeu este singurul care poate uni pe barbat cu femeia lui prin Duhul Sfânt şi actele care se încheie la starea civilă sunt doar consecinţe ale acestei uniri.

Ca să revin, nunta lui William şi a Catherinei nu a avut o ceremonie civilă ci totul s-a desfăşurat la biserică. Faptul că două miliarde de oameni  urmau să vizioneze această nuntă arată că mulţi pot lua exemplu bun din ceea ce s-a întâmplat acolo. În lumea secularizată în care trăim nunta înseamnă petrecere la restaurant, distracţie, câţi bani scot, unde pleacă mirii în luna de miere şi alte asemenea. Organizatorii acestui somptuos eveniment regal din Londra au reamintit lumii întregi că momentul esenţial al nunţii este taina cununiei săvârşită în biserică şi transmisă în direct în toată lumea,  petrecerea şi dineul fiind doar evenimente private de familie, mai puţin importante pentru viitorul poporului britanic.

Catedrala era pregătită minunat pentru acest mare eveniment. Mireasa a fost foarte decent îmbracată cu o rochie care nu scotea în evidenţă nicio partea a trupului, fără a fi excesiv machiată şi coafată. Catherine şi-a exprimat dorinţa de a arăta cât mai natural. Imaginea familiei regală nu se poate folosi de excentricitatea şi lascivitatea vestimentaţiilor la modă ci trebuie să fie mereu echilibrată, neostentativă şi plăcută tuturor celor din popor. Familia regală nu este ca o familie prezidenţială care astăzi este şi peste patru ani nu mai este, ci trebuie să-şi păstreze blazonul curat sute de ani de acum încolo altfel istoria n-o va ierta. Regalitatea are un aer de veşnicie, imprumutând ceva din slava lui Dumnezeu, şi de aceea nu are niciodată voie să calce strâmb ci trebuie să afişeze o moralitate ridicată, arătându-se ca exemplu pentru tot poporul.

Cei doi miri, William şi Catherine, împlineau visul etern al tinerilor: bărbatul îmbracat în uniformă, ofiţer în aviaţia militară, prinţ al Casei Regale de Windsor iar astăzi mire în faţa lui Hristos, iar femeia o fată curată şi frumoasă din popor, care apare în faţa tuturor într-o rochie albă strălucitoare urmând să devine prinţesă. Cununiile care se pun pe capul mirilor la nunta din ritul creștin-ortodox chiar acest lucru semnifică: regalitatea mirilor, dar nu o regalitate omenească, ci una împărătească, domnească, dumnezeiască. Cei doi miri sunt uniţi şi încununaţi de Hristos iar apoi predaţi ca împarat şi împărăteasă lumii din care au venit pentru a împlini menirea omului: unirea prin iubirea a omenirii cu Dumnezeu.

Pentru că şi Biserica Anglicană este o biserică creştină am putut recunoaşte în timpul slujbei multe pasaje din psalmi, evanghelii, epistolele pauline sau din Vechiul Testament. Înainte de a le pune inelele pe mână, episcopul anglican le-a vorbit de roadele nunţii aşa cum este ea lăsată şi binecuvântată de Dumnezeu la Cana Galielii.

După acest moment deosebit de frumos, fratele miresei a intonat extraordinar, aproape pe de rost, un pasaj din Evanghelia după Ioan, evanghelia iubirii, moment care m-a impresionat foarte mult. Am realizat atunci că sute de milioane de oameni ascultă cuvintele lui Hristos şi se bucură de ele.

Am conştientizat atunci că Evanghelia este universală şi toţi oamenii de pe glob o primesc aşa de uşor în suflet pentru că e de acolo, e pentru inimă, pentru că vorbele lui Hristos sunt pline şi astăzi şi vor fi până la sfârşitul lumii de Duhul Sfânt care înmoaie şi cea mai împietrită inimă.

Vă daţi seama? O evanghelie ascultată de sute de milioane de oameni... Ce minuni face Dumnezeu!

Se foloseşte Dumnezeu de orice prilej pentru a-şi arăta iubirea şi slava Lui minunată. Poate cei care priveau la acea nuntă aveau cu totul alte aşteptări, venind pe străzile Londrei sau deschizând televizoarele pentru alte motive, dar au dat de mesajul lui Hristos, de Evanghelia iubirii propovăduită paşnic unei lumi întregi fără a obliga pe nimeni s-o asculte.

La asemenea momente îmi dau seama cât de mult ne asemănăm noi oamenii, chiar şi fiind din ţări diferite, de religii diferite, bogaţi sau săraci, cu studii sau fără, toţi vibrăm duhovniceşte la acelaşi lucru: la atingerea Creatorului, la harul lui Dumnezeu.

Cei doi miri simbolizează idealul de familie a tuturor tinerilor: o familie plină de viaţă, tânără, curată, fără probleme de niciun fel, iubită şi apreciată de toată societate... o familie exemplu pentru oamenii din popor, cu mulţi copiii şi roade multe arătate prin fapte bune..

De ce atât interes pentru o nuntă între doi tineri? De ce atât de multă dorinţă de a privi o nuntă regală?

Pentru că totul pare ca-n poveşti, totul e împărătesc, strălucitor, impunător, organizat la fiecare detaliu, fără cusur... Interesul extraordinar pentru această nuntă vine din dorul tuturor de copilărie, de poveşti frumoase unde binele mereu învinge, unde răul iese mereu pe uşa din dos iar oamenii ajung să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Interesul imens pentru nunta regală este dorul nostru imens pentru veşnicie, dorul nostru de Dumnezeu Cel care ne-a creat să fim mereu atraşi câtre El, dor pe care ni-l exprimăm fără să vrem în alte moduri.

Am privit patru ore la televizor o nuntă ca-n poveşti în care mirii au plecat într-o caleaşcă împărătească până la palatul lor, şi unde după ceva timp au ieşit în faţa mulţimilor pentru a se săruta decent şi tandru, arătând încă odată cât de frumoasă este lumea pe care a creat-o Dumnezeu şi cât de rodnică poate fi unirea dintre bărbat şi femeie.

Tânara familie regală e un exemplu de decenţă pe care mulţi tineri fără repere ar trebui să-l urmeze.

Nunta s-a desfăşurat astăzi, când Biserica Anglicană o sărbătoreşte pe Sfânta Catherina, ocrotitoarea miresei, arătându-ne încă odată că şi la Londra, unde secularismul este la el acasă, sfinţii sunt consideraţi rugători pentru noi în împărăţia cerurilor.

Şi ca totul să fie şi mai frumos, în Catedrala din Westminister Abbey se aflau două icoane ortodoxe bizantine: una în partea dreaptă cu Mântuitorul Hristos şi alta în partea stângă cu Maica Domnului, simbolizând parcă icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă bisericilor ortodoxe.

M-aş bucura dacă în comentariile şi discuţiile noastre vom evita să scoatem în evidenţă minusurile acestui eveniment şi unele metehne ale familiei regale, încercând să luam doar ce-i mai bun din tot ceea ce vedem, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

(Claudiu)

Read more

Fotografii de la nunta regală a lui William şi Catherine

Fotografii de la nunta regală a lui William şi Catherine preluate de pe Agenţia de presă Reuters. Vom reveni cu impresiile şi lucrurile frumoase pe care le-am apreciat în mod deosebit la acest mare eveniment.

...

Read more

28 Aprilie 2011

Dacă tinerii ar voi, ar găsi și modele...

"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilori. Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri". (Ev. Matei, cap. 5)

Read more

Bucuria de a citi o carte

"O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste".

- Stimata doamna academician, ce credeti dumneavoastra despre propria persoana? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe... Zoe Dumitrescu-Busulenga?

- Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine. Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi - verisoarele mele - care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar - ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

- Aveti multi prieteni?

- Da, reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

- Care este relatia dvs. cu Dumnezeu?

- Este o intrebare foarte personala. Pot sa va spun atata: ca-L caut. Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. 

- De ce?

- Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati. Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

- Exista si o criza a culturii?

- Da. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

- Ce parere aveti despre proferarea unor trivialitati despre care apoi se pretinde ca sunt poezie? Considerati ca aceasta poate fi poezie?

- Nu. Eu cred ca e expresia unei anomalii - nu stiu daca intelectuale. Ma tem ca e mai grav. De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati.
Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

- Revenind la poezie, ati putea sa ne dati o definitie, sa ne spuneti ce este poezia?

- Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

- De ce si-au pierdut oamenii dorinta de a citi?

- Pentru ca intram in zona computerului. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba.
Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

- O ultima intrebare: cine a fost iubirea vietii dvs.?

- Marile mele iubiri au fost Eminescu si Enescu. Barbatul vietii mele a fost sotul meu, Apostol Busulenga. Un om admirabil. Un om de o cultura clasica admirabila. Cunostea latina si greaca. Poate asta m-a si atras la el. Am fost casatoriti 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.  Am dat-o la Catedrala Sfantul Ioan din Suceava, sa se aureasca obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Varatec.

- Inca o intrebare - va promit ca aceasta este chiar ultima: ce inseamna moartea pentru dvs.?

- Eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.


(Sursa: Crestinortodox.ro - Interviu realizat de Mihaela Onofrei cu Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Busulenga))

Read more

27 Aprilie 2011

Ispitele izvorâte din virtuţi

Ispitele iau si ele diferite forme, unele fiind mai vadite iar altele nebanuit de subtile. Si aceasta pentru ca ele pot izvorî din patimi (ispitele din stanga) dar pot izvorî si din virtuti (cele din dreapta). Cele din stanga le stim cu totii: mania, desfranarea, minciuna, violenta, lacomia, adica toate patimile care iau chipul vadit al rautatii. Insa ispitele cele din dreapta,  provin din virtutile si calitatile noastre pe care diavolul ni le deturneaza de la bine inspre rau, pe fondul lipsei noastre de discernamant, ascultare si priveghere. Parintele Cleopa ne punea in garda sa fim foarte atenti  la aceste ispite deoarece ele sunt foarte subtile si ne surprind mai mult decat banuim, intrucat iau aparenta faptei bune:

a) Evlavia satisfăcută de sine; b) Falsul misticism; c) Binele impus cu sila; d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt; e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu; f) Literatura pilduitoare, mieroasă; g) Moralitatea osînditoare; h) Falsa smerenie; i) Ravna fara discernamant; j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar; k) Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice; l) Idolatrizarea virtutilor;

Paradoxul ispitelor din dreapta ni-l explica parintele Nicolae Steinhardt: "virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos“

a) Evlavia satisfacuta de sine - este ispita care ne sopteste ca este destul cat mergem la biserica, ca este destul pentru mantuire faptul ca dam milostenie din cand in cand si ca avem credinta in Dumnezeu. Insa acestea nu sunt nici pe departe destul. Sfintii parinti, dupa zeci de ani de nevointe, se mustrau pe ei insisi, fiind constineti ca inca mai au mult pana la desavarsire. Sfantul Efrem Sirul, dupa ani de nevointa aspra se tanguia astfel: "N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului."

Mai mult decat atat, insusi Mantuitorul ne arata care ar trebui sa fie masura credintei noastre:

"Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este." (Ev. Matei 5:43-48)

b) Falsul misticism pandeste mai ales pe cei care cauta minuni si semne la tot pasul. Fericitul parinte Dumitru Staniloae ne explica: "Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala." De fals misticism sufera si cei care isi idolatrizeaza duhovnicii sau cei care gonesc mereu dupa preoti vazatori cu duhul, de parca nu toti preotii ar avea har prin care sa mijloceasca spre mantuirea noastra. Falsul misticism ii amageste si pe credinciosii care se incred in vise ca fiind mesaje de la Dumnezeu.

c) Binele impus cu sila - ca orice bine care nu este facut bine, nu se poate numi bine, ci siluire a libertatii. Ca pentru orice virtute, si aici trebuie sa intervina dreapta socotinta, caci mai ales parintii sunt datori sa-si sileasca copiii spre bine daca acestia inclina spre naravuri. Insa si aici este nevoie de o masura: nu poti lua copilul fortat la Biserica, nu-i poti baga credinta in suflet cu de-a sila, ci trebuie atras cu blandete si cu rabdare, altfel stricam suflete in loc sa zidim.

d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt - este ispita in care cad mai ales credinciosii care adopta o gandire secularizata: "nu fac rau nimanui, deci n-am nevoie de preoti, de spovedanie si de Biserica. Ma inteleg bine cu ai mei, mai mult nu-mi trebuie." Dar totusi, fara Biserica si Sfintele Taine nu exista mantuire iar cine nu are Biserica de mama nu-l are nici pe Dumnezeu de Tata.

e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu - este ispita credinciosilor care simt cum lucreaza harului lui Dumnezeu si sunt constienti de talantii pe care ii au, dar pe care nu ii fructifica daruindu-i semenilor. Cei care au talanti (talente) si nu-i lucreaza pentru slava lui Dumnezeu si binele aproapelui au plata slugii din Evanghelie care si-a ingropat talantul: "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat". Asa se inseala si aceia care vor sa traiasca in comuniune doar cu Dumnezeu, dandu-i pe oameni deoparte, caci Dumnezeu vrea ca toti sa fim una. Tihna duhovniceasca, oricata pace ar aduce, este paguba sufleteasca daca aproapele nostru este ignorat de inima noastra.

f) Literatura pilduitoare, mieroasa, atrage pe oricine, chiar si pe cei mai caldicei crestini. Caldiceii si orgoliosii, oricat de credinciosi ar fi,  cauta cu precadere scrierile mieorase, blajine care desi sunt ziditoare de suflet pana la un punct, totusi nu sunt suficiente. Scrierile sfintilor care s-au aplecat cu precadere asupra luptei cu pacatul  deranjeaza patimile noastre, si de aceea unii dintre noi fug si se smintesc de invataturile care pun degetul pe radacina patimilor de care suferim.

Cei care cad in aceasta ispita evita citirea scrierilor cu moralitate profunda prin care suntem invatati sa ne infranam, sa facem asceza, sa punem paza gandurilor si simturilor noastre. Un credincios comod si autosuficient de sine ar citi oricand scrierile Sfantului Siluan Athonitul, dar fuge ca de foc de scrieriele Sfantului Ioan Gura de Aur,  ale Sfantului Grigorie Teologul sau ale parintelui Ilie Cleopa de parca toti acesti sfinti nu ar fi fost inspirati de acelasi Duh Sfant, fiecare tratand insa aspecte complementare ale aceluiasi intreg.

g) In ispita moralitatii trufase, deci a moralitatii care osandeste in loc sa zideasca, cad cei care sunt aspri cu semenii si nu cu ei insisi, adica aceia dintre noi care au boala supercorectitudinii, uitand care este modelul judecatii crestine: sa judecam pacatul iar pe pacatos sa il iubim. Moralisti osanditori putem gasi chiar si in biserica, sub chipul vreunui credincios "veteran" care ia la rost un tanar abia pasit in pragul bisericii:  "de ce nu stii cum se sta in biserica", "de ce nu esti imbracat cuviincios", etc.

h) Falsa smerenie este a acelora care vor sa placa oamenilor in loc sa placa lui Dumnezeu dar poate fi si a acelora care desi urmaresc sa nu se mandreasca, din exces de zel cad tocmai intr-o paruta smerenie care defapt este odrasla mandriei. Smerenia se ascunde pe sine insasi, deci cel cu adevarat smerit nu stie ca este smerit. Vamesul vroia sa para smerit inaintea Mantuitorului, dar era mandru pana la cer si de aceea nu a avut trecere rugaciunea sa, desi avea si multe fapte bune. Insa putem cadea intr-o falsa smerenie mai subtila decat cea a fariseului, atunci cand un gand ascuns risca sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: "ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt "pacatos" si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor!" Numai ca in acest fel devenim farisei desi credem ca suntem smeriti precum vamesul.

i) Ravna fara discernamant - ii poate secera mai ales pe oamenii care au cele mai bune intentii. Ravna pentru lucrurile duhovnicesti place mult lui Dumnezeu si ajuta la inaintarea in virtute, insa diavolul speculeaza ravna fara discernamant. De aceea este de trebuinta dreapta socoteala atunci cand avem ravna inflacarata. Marturisitorul Virgil Maxim ne da propria sa pilda prin care ne arata cum, incercand sa se supuna cu ravna schingiuirilor, ajunge la un moment dat sa se faca partas la supliciile indurate de un coleg de suferinta. Supunandu-se tuturor pedepselor de tortura, Virgil ajunge sa asculte orbeste de comanda tortionarilor prin care i s-a cerut sa tina picioarele unui coleg torturat pentru a fi batut mai bine la talpi.

Dandu-si seamna de greseala facuta, fericitul marturisitor isi revine in fire, facandu-si un control de constiinta in urma caruia ne ofera o invatatura de mare pret: "Mi-am adus aminte de învăţătura Sfinţilor Părinţi: diavolul, când nu te poate birui prin cele de stânga, minciună, furt, desfrâu etc, te împinge spre cele de dreapta, îţi dă râvnă să întreci măsura, să te crezi puternic în virtute. Atunci te prăbuşeşti prin ceea ce credeai că eşti tare."

j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti reprezinta o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea. Parintele Nicolae Steihardt dezvolta pe larg nuantele acestei ispite:

  • convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului. E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască). Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.
  • Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.
  • Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi. Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.
  • Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune.  Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

k) In ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice, cad mai ales cei care s-au intors din mocirla pacatului, facand primii pasi pe drumul pocaintei. Atunci cand diavolul vede ca nu ne mai poate opri de la pocainta ne impinge inainte mai mult decat este cazul si astfel ajungem de la cainta la deznadejde. Diavolul ne insufla gandul unei aparente jertfe drepte: "mergi în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El". Insa Dumnezeu vrea inima infranta, nu vreo astfel de jertfa luciferica care impinge sufletul la disperare. Prin glasul Sfantului Siluan Athonitul, Dumnezeu ne spune tuturor: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajui".

Dand un exemplu din cartea lui C. S. Lewis despre draci, parintele Nicolae Steinhardt scoate in evidenta invataturi de mare finete duhovniceasca:

Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”

l) Idolatrizarea virtutilor; Aici Parintele Nicolae Stenhardt ne atrage atentia ca: "nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea. Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut.

Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici sa i te închini“.

Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu. Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge.”

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după timp, al celui [fiul lui David] ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele” îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup".

(Razvan)


Read more

Învierea sufletească a lui Dumitru Bordeianu

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus: "Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata".

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. "Crede si te vei mântui", "Cercetati Scripturile", spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile [mărturisitorul Dumitru Bordeianu ajunsese satanizat în urma torturilor neîncetate de la Pitești care l-au dus în situatia de a nu se mai putea ruga, și astfel un duh rău l-a luat în stăpânire n.n.]

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: "Eu vă dau adevărata libertate". Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste - cred - de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

Read more

26 Aprilie 2011

Imnul învierii

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

(Valeriu Gafencu - Fericiticeiprigoniti.net)

Read more

22 Aprilie 2011

Mormântul lui Hristos - izvorul învierii noastre

Taina mare a Sâmbetei este prăznuită prin rugăciunile şi prin cântările de vineri seara şi prin slujbele de dimineaţă din ziua mare a Sâmbetei. De dimineaţă se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar seara ne pregătim pentru slujba Sfintei Invieri de la miezul nopţii.

Taina şederii Domnului în mormânt este taina smereniei Lui până la capăt.  De aceea, slujba Prohodului este unul dintre cele mai frumoase imne de înmormântare şi, în acelaşi timp, de speranţă şi de laudă a lui Dumnezeu pentru iubirea Lui smerită şi nesfârşită faţă de noi. Această capodoperă a evlaviei, a spiritualităţii ortodoxe, conţine atâta teologie în fiecare strofă, încât chiar unele tratate de teologie nu au reuşit să concentreze atâtea sensuri duhovniceşti în câteva pagini cât concentrează acest Prohod, tânguire de îngropare în jurul icoanei Mântuitorului pus în mormânt, numită Epita.

Slujba Prohodului este deosebit de impresionantă prin conţinutul şi prin frumuseţea ei, care îmbină teologia cu poezia, metafora cu sentimentul prezenţei în faţa tainei Celui necuprins, zăcând în mormânt, a Mântuitorului Iisus Hristos, Izvorul vieţii veşnice. Această slujbă începe printr~o mirare, o minunare, o exclamaţie: „In mormânt, Viaţă/ Pus-ai fost, Hristoase/ Şi s-au spăimântat oştirile cereşti/ Plecãciunea Ta cea multă preamărind”. Cine a fost pus în mormânt? Cel ce este Viaţa, Cel ce dă viaţă la toată făptura, Cel ce ţine întreg universul prin puterea Sa, Cel ce a zis să fie lumină şi s-a făcut, Cel ce a adus la fiinţă toate cele ce există, căci toate le-a făcut Dumnezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Cuvântul.

Când în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu vorbeşte, în acţiune se află şi Dumnezeu-Cuvântul, adică Dumnezeu-Fiul. Cu vrerea Tatălui, El, împreună cu Duhul Sfânt, a scris Vechiul Testament, El a inspirat pe autorii Vechiului Testament să scrie şi să pregătească poporul ales pentru taina Întrupării, Răstignirii, Ingropării şi Învierii Sale.

Cu cât avansează ştiinţa astăzi mai mult, cu cât se va cerceta Universul mai mult, noi ne vom mira şi mai mult de legătura dintre atotputernicia şi smerenia lui Hristos Cel mort şi înviat. Cel ce este în mormânt ţine milioanele de galaxii. Tot acest univers care ne impresionează pe zi ce trece, pe măsură ce ne lărgim sfera cunoaşterii, pe măsură ce cunoaştem măreţia lui, ne determină să medităm mai adânc
la cuvintele: ,,In mormânt, Viaţã/ Pus ai fost, Hristouse".

Aici, pe această planetă mică, neînsemnată – Pământul-, S-a făcut Om şi a pătimit pentru noi oamenii Cel pe Care nu-L poate cuprinde universul, dar care poartă universul în El.

În Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos a fost făcut întreg universul (cf. Coloseni 1, 16), iar El, Cel nesfârşit, Se face atât de smerit, încât incape într~un mormânt săpat în stâncă. Dar nici mormântul acesta nu-i aparţinea, ci era un mormânt de împrumut! Însă taina morţii lui Hristos este în primul rând o mirare pentru îngeri. Puterile îngereşti care-L cunosc pe Hristos-Domnul în slava Lui împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt s-au mirat de smerenia ,,Domnului slavei”. Serafimii şi Heruvimii şi-au acoperit privirile, pentru că nu puteau să înţeleagă taina aceasta a smereniei Lui necuprinse şi negrăite.

Expresia „Plecăciunea Tu cea multă preamărind" traduce în româneşte cuvântul din Noul Testament, ,,chenoză", chenosís, care semnifică golirea de sine, renunţarea la slavă şi smerenia cea mai mare.

Taina înmormântării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca şi taina Crucii, ne arată că iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu este o iubire smerită, că Dumnezeu nu vrea să fie iubit cu forţa, că El poate fi acceptat sau respins. Atât de mult a respectat libertatea noastră încât S-a lăsat respins, omorât şi înmormântat, tocmai pentru că iubirea Lui nu forţează pe nimeni. Cu cât iubirea este mai smerită, cu atât este mai adevărată. Dar această smerenie a lui Hristos, această ,,plecăciune" a Lui negrăită este şi pregătirea Învierii Lui. De unde ştim aceasta? Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni (cap. 2), unde ni se spune că „Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”, chip de sclav întrucât numai sclavii erau omorâţi prin răstignire.

Cetăţenii romani condamnaţi la moarte erau decapitaţi, dar robii sau sclavii erau pedepsiţi prin răstignire. El „chip de rob luând, S-a smerit pe Sine până la moarte - şi adaugă Sfântul Apostol Pavel - şi încă moarte pe cruce”, cea mai dispreţuită formă de moarte şi cea mai chinuitoare. Şi continuă Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preainălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să măriurisească toatã limba că Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2, 9-11).

Sâmbăta Mare leagă Taina Crucii de Taina Învierii lui Hristos. Hristos trece prin moarte ,,cu moartea pe moarte călcând” şi, când înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul şi trupul în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Hristos Se mai arată după Inviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viaţa Lui nu mai este existenţă biologică din lumea aceasta. Moartea şi Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creştinismului care nu este simplă morală, nu este o doctrină filosofică, ci este taina vieţii veşnice dăruită oamenilor începând încă din lumea aceasta. De aceea, fără Sărbătoarea Sfintelor Paşti, creştinismul nu rămâne decât o morală filosofică. Creştinismul este în primul rând viaţă în Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Să rugăm pe Hristos-Domnul ca în ziua Sfintelor Paşti să cântăm aşa cum Biserica lui Hristos, încă din secolul al IV-lea mărturiseşte folosindu-se de cuvintele Sfântului Grigore Teologul: „Ieri m-am răstignit împreunã cu Tine, Hristoase, astăzi inviez impreună cu Tine”.

Prin participarea la slujbele din Săptămâna aceasta Sfântă şi Mare a Paştilor, prin ascultarea Evangheliilor Pătimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am răstignit duhovniceşte împreună cu Hristos şi ne-am îngropat duhovniceşte împreună cu El, iar în noaptea următoare, la miezul nopţii, sufletul nostru se umple de bucuria Învierii Lui.

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

Read more

Prevestirea patimilor lui Hristos făcută de Isaia cu 800 de ani inainte

Iată că Sluga Mea va propăşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va înălţa pe culmile slavei! Precum mulţi s-au spăimântat de El - aşa de schimonosită îi era înfăţişarea Lui, şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii, - tot aşa va fi pricină de uimire pentru multe popoare; înaintea Lui regii vor închide gura, că acum văd ceea ce nu li s-a spus, şi înţeleg ceea ce n-au auzit. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?

Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,

Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.

Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.

Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.

Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa. Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat, zice Domnul.

(Isaia 52, 13 - 54, 1)

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro