“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără

Excursie în Munții Făgăraș

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

2011

30 Decembrie 2011

Traumele sufletești și trupești ale unei victime a violului

Îmi doresc să încep publicarea unei serii de articole pe tema abuzului sexual. Deoarece este un subiect mai greu de înţeles şi de digerat, prezentarea vreau să fie cât mai ţintită, pentru că sunt multe de spus şi un articol nu e suficient. Mulţumesc!

Să nu ucizi! Crima a fost condamnată în aproape toate culturile, aproape în toate timpurile şi în aproape orice context. Prin crimă se înţelege curmarea vieţii pământeşti, prin uciderea corpului; dar rar se vorbeşte despre uciderea spirituală. Îţi poţi imagina cum cineva poate să fie viu trupeşte, dar ucis sufleteşte? Exemple foarte evidente sunt victimele violului. Având în vedere impactul semnificativ pe care îl are o asemenea experienţă, sunt totuşi destul de puţine materiale pe tema aceasta; este o temă tabu, despre care nu se vorbeşte, care parcă nici nu ar exista. Statisticile oficiale arată că există (aproximativ 1 din 11 femei, sau 1 din 13 copii). Oricum, sunt multe cazuri care nu sunt declarate din diverse motive.

Violul are destul de rar ca scop principal satisfacţia sexuală propriu-zisă. Confuză afirmaţie, ştiu, dar haideți să vedem mai departe. Sunt puţini cei care după comiterea faptei îşi dau seama că au greşit, şi au procese de conştiinţă din cauza asta; sunt foarte puţini, şi aici se încadrează cei care au acţionat sub influenţa alcoolului, alegând victima după diverse caracteristici: fustă scurtă, decolteu etc.

Majoritatea abuzurilor însă nu au de fapt mobil sexual, ca dorinţa incontrolabilă. E ideea de a-şi arăta superioritatea, forţa, şi găsesc sexul ca un mijloc de expresie. Plus că pe lângă trauma fizică (lovituri, strangulare, penetrare forţată), apare şi un gen de umilire, de anulare a celuilalt ca fiinţă vie. În plus, există și constrângerea prin ameninţare, adică: stai cuminte sau îţi tai gâtu / te omor etc.... aici e de fapt cheia. Nu sexul e mobilul faptei, ci dorinţa de a controla, iar sexul e doar un accesoriu, o modalitate de manifestare (zic în marea majoritate a cazurilor). La restul procentual, relativ mic spre infim, apare dorinţa sexuală şi forţarea vine mai apoi, ca modalitate rapidă de eliberare dintr-o tensiune incontrolabilă. Indiferent care ar fi cazul, victima este privită ca inferioară, nedemnă de statutul de om, un obiect folosit pentru satisfacerea personală. Deocamdată, nu voi aborda în acest articol tema copiiilor ca victime ale abuzurilor, pentru că este o temă foarte sensibilă, care merită atenţie specială.

Să revenim: victima trece printr-un proces similar procesului de doliu.

  • negarea: aflată în stare de şoc, victima va încerca să nege evenimentul traumatizant. Apare o stare de confuzie şi de derealizare.
  • tristeţea: nu se manifesta neapărat prin plâns, dar e debutul unei perioade depresive, cauzată de evenimentul traumatizant. În general, persoana aflată în această stare se izolează, evitând contactele sociale care acum pot fi privite ca potenţiale pericole, sau evitându-le tocmai pentru a evita întrebări de genul „Ce s-a întâmplat cu tine?”. Victima simte că ceva s-a stins în interiorul fiinţei sale; apare o durere similară cu cea simţită la pierderea unei persoane foarte dragi. De multe ori, persoanele care ajung să vorbească despre experienţa lor, pot folosi în descrierile lor fraze că: „Simţeam că parcă a murit ceva din mine/ s-a rupt ceva în sufletul meu”; apare un fel de gol sufletesc.
  • furia: foarte frecvent întâlnită, furia este îndreptată asupra autorului faptei, dar şi asupra propriei persoane, însoţită de învinovăţire.
  • vinovăţia: explica parţial evenimentul, dar se culpabilizează pe sine („dacă nu aş fi făcut cutare lucru, atunci asta nu s-ar fi întâmplat”). Vinovăţia este conjugata însă cu trăirea subiectivă foarte puternică de dispreţ faţă de propria persoană. Victima se simte murdară, îşi priveşte corpul cu dispreţ, uneori recurgând la gesturi şocante de a trece peste acest aspect: automutilarea – prin care îşi pedepseşte propriul corp pentru că a fost „murdărit”, sau chiar suicid – apare o aversiune de nesuportat faţă de propria fiinţă şi propriul corp, iar suicidul e singura variantă pe care victima o poate vedea pentru a scăpa de propriul corp.
  • anxietatea: include nu doar starea conştientă de nelinişte şi preocupare pentru evenimentul traumatizant, cât şi preocuparea inconştientă, sau mesajele care îşi fac apariţia în mod involuntar: prin vise angoasante, flash-uri (amintiri care apar în mod involuntar şi fulgerător în sfera conştientă, sub forma unor imagini sau ”filmuleţe”), teamă de a ieşi din casă, sau de a se întâlni cu oameni etc.
  • oboseala: tradusă sub forma unei amorţeli. E ca o paralizie că apare la nivel emoţional, sau socio-afectiv, care apare din cauza intensităţii insuportabile a sentimentelor trăite.

Anestezia aceasta emoţională (akedia) poate să se instaleze pentru perioade indefinite de timp. E ca o fugă de sine. O persoană care a trăit o asemenea experienţă e forţată nu numai la actul fizic: i se induce faptul că nu are statut de fiinţă cu autodeterminare, că nu este mai mult decât un obiect. Este distrusă o parte semnificativă a eului legată de imaginea de sine; e ca şi cum abuzatorul ar transfera victimei o parte a patimilor sale, o face „participantă” la patimi; iar de aici intervin alte aspecte.

Uneori, persoanele care au trecut printr-un viol, sunt împinse să îşi „abandoneze” mecanismele de apărare; de fapt nu e abandon, dar conştiinţa, pentru că suferă, am spus că amorţeşte în acelaşi timp cu sentimentele. Acest aspect, împreună cu „transferul” din partea abuzatorului, pot împinge spre decădere: femeia abuzată se expune unor situaţii, pe care în mod obişnuit le consideră periculoase, sau imorale. Se naşte o atitudine hiper-sexuală, sau hipo-sexuală, în funcţie de mai mulţi factori (vârsta la care a avut loc, cât de traumatizant a fost perceput evenimentul, mecanismele de apărare folosite etc). Pot apărea tulburări psihosomatice, de la dureri resimţite în anumite părţi ale corpului, până la senzaţia de sufocare, migrene, dureri de spate, paralizie de scurtă durată, sau chiar senzaţia că unele părţi ale corpului nu îi aparţin (disociere). Pot apărea tulburări ale comportamentului alimentar, depresie, halucinaţii, angoase, fobii, sindromul de stres post-traumatic, tulburare disociativă de personalitate (personalitate multiplă) ...

Miturile vehiculate pe această temă, ruşinea, frica, vinovăţia, teama de a nu fi judecată, sau acuzată, pot să oprească persoana în cauză să caute ajutor, sau să vorbească despre cele întâmplate. De multe ori, când se vorbeşte în presă despre un viol, comentariile sună cam aşa „Păi ce căuta acolo? Ea s-a îmbrăcat prea provocator etc”, dar acestea sunt concepţii greşite. E ca şi cum te-ai împiedica pe loc drept: vezi că în faţa ta e ok, dar ajungi să te împiedici. Ce vină ai în cazul ăsta? În plus, o astfel de atitudine este rece, rea şi egoistă: nu numai că persoana respectivă suferă, dar mai vin şi alţii să-i agraveze situaţia. Decât să recunoaştem neputinţele şi lipsurile noastre la nivel de societate, preferăm în general să mai dăm un ghiont celui lovit.

Doamne ajută şi ne păzeşte!

-- va urma --


(Raluca Irimie)

Read more

A iubi înseamnă a ierta

Înainte de intrarea în noul an, m-am gândit să alung starea de plictis din această vacanţă comandând câteva cărţi pentru a le citi în zilele următoare de iarnă. Iată că au şi sosit într-un timp foarte scurt iar dorinţa de a le răsfoi era din ce în ce mai mare. Am stat câteva minute cugetând între a deschide sau nu prima carte.

,,A iubi înseamnă a ierta"  - Ieromonah Savatie Baştovoi

Titlul de pe copertă a început să trezească în propria fire amintiri...dureroase dacă le pot numi astfel; clişee repulsive, gânduri şi sentimente elegiace.

,,A iubi înseamnă a ierta"...cât de frumos spus! Cât de frumos şi totodată cât de înţepător poate fi. Descoperim cu toţii pe zi ce trece, că iertarea se dovedeşte a fi un examen extrem de dificil, iar iubirea...cea mai grea luptă. După cum îmi spunea o prietenă: "iubirea e cea mai grea luptă cu propriul eu, cu oamenii pe care îi întâlneşti, cu puterea de discernământ şi cu puterea de a simţi sentimentele celor din jurul tău." Aş adăuga eu aici întrebarea: dar dacă cei din jur nu mai au sentimente? Dacă cei din jur îşi bat joc de ceea ce simţi tu? De trăirile tale, de emoţiile şi de stările tale sufleteşti? Deschizând totuşi cartea, luând un creion şi încercuind câteva fraze, mi-am dat seama că răspunsul la întrebarea mea anterioară se afla tocmai aici. De ce?

Pentru că am aflat că şi ,,cei mai împietriţi oameni din lumea aceasta au momente în care tânjesc după iubire." Aşadar, nu există om care să nu iubească, care să nu-şi dorească să fie iubit; care să nu aibă pic de sentiment înlăuntrul său. De fapt, tocmai acele persoane pe care noi le considerăm având un suflet de gheaţă, o minte întunecată şi o cămară a inimii murdară; tocmai acestea însetează nespus de mult după iubirea adevărată.  Nu ştim noi ce se află în inima lor, nu ştim noi cum îi priveşte Hristos pe aceştia. Noi îi privim cu ochi lumeşti; cu nişte ochi întinaţi de mulţimea păcatelor, însă Hristos îi vede într-un mod cu totul aparte. Cartea nu e plină de citate sau definiţii, pentru a le afla pe acestea putem accesa foarte uşor Google-ul şi vom găsi acolo câte citate vrem legate de subiectul respectiv. Cartea este însăşi o definiţie şi o prezentare clară, limpede a iubirii. Şi nu spun asta doar pentru a-i face o reclamă tradiţională. Ci spun asta gândindu-mă că dacă cineva se va întreaba vreodată ce e iubirea, va afla răspunsul chiar de pe copertă. Argumentarea însă, stă în filele cărţii; acolo domneşte esenţa reală şi perceptibilă a acestei teme.

,,A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a numai exista." Să ne oprim puţin atenţia asupra acestui rând. Cum să nu mai exişti dacă nu eşti iubit de ceilalţi? Înseamnă că vei muri? Tocmai asta încearcă să ne explice Părintele Savatie. Fără iubire, sufletul omului e ca şi mort. E ca o floare pe care dacă n-o mai îngrijeşti, n-o mai uzi, se ofileşte şi moare. Iubirea este această apă vie fără de care nu putem trăi. E hrană pentru suflet şi îmbrăcăminte pentru trup căci ,,Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină." Nu putem face nimic fără iubire pentru că Dumnezeu este însuşi Iubire (Epistola Sfântului Apostol Ioan 4:8) iar fără El ,,nu putem face nimic"după cum ne spune chiar Mântuitorul.

,,În iubire ne descoperim unii pe alţii în Hristos." Cum să îl descopăr eu pe Hristos într-un om? Oare ce vrea acest călugăr basarabean să ne spună prin cele afirmate? Păi, destul de simplu la prima vedere. Dacă iubesc, am să fiu şi eu iubit-Hristos mă va ajuta să-l descopăr, să-l cunosc pe celălalt şi el pe mine la fel. Totul va avea un final destul de ok şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu? Dar, iată că sensul este altul. Iubirea nu se rezumă doar la replica uzuală şi comună: ,,îl iubesc pe x sau y cu condiţia ca şi el să mă iubească". Nu . Noi adeseori confundăm iubirea cu o pură condiţie.  Dar hai să punem în loc de acest agasant şi supărător ,,dacă" un simplu ,,trebuie". Trebuie să îl iubesc pe x sau y chiar dacă el nu mă iubeşte.

Chiar dacă el mă dispreţuieşte, strigă la mine, îmi vrea răul, mă displace. Aici treaba se cam complică, nu? Dar cum să fie complicat la noi, oamenii, dacă la Hristos Mântuitorul nu a fost? Păi nu suntem noi cei care afirmăm acum : ,,Te iubesc Doamne" iar peste cinci minute: ,,îl urăsc pe cel de lângă mine" ? Nu suntem noi aceia care vrem să îl urmăm pe Hristos (prin vorbe) dar nu facem nimic (prin fapte) pentru aceasta? Ba da, noi suntem. Dar iubirea asta pe care credem noi că o avem- este o iubire bolnavă, întunecată; nu e iubire de fapt! Nu am citit noi în Epistola Soborniească a Sf. Ioan că : ,,daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este” ? Dar pe o ureche ne intră şi pe alta ne iese.

Dragii mei, iubirea nu înseamnă a da un like la poza cuiva pe facebook sau a trimite cuiva diferite emoticonuri fabuloase pe messenger. Iubirea nu înseamnă a îl îmbrăţisa pe aproapele tău iar peste o oră să-i dai una în cap fiindcă te-a trădat. Şi Iuda l-a trădat pe Mântuitorul, dar Acesta nu l-a bătut cu pietre, nu l-a mustrat, nu l-a judecat. Ce a făcut în schimb? Ştim cu toţii că Mântuitorul se ruga pe Cruce pentru iertarea păcatelor lui. Ştim cu toţii că Hristos l-a aşteptat pe cel care îL vânduse până în ultimul ceas. Dar Iuda nu s-a întors. De ce? Pentru că nu avea iubire. Nu pentru că nu simţise iubirea puternică şi negrăită a lui Dumnezeu, ci pentru că el nu avea iubire; avea părere de rău dar nu şi dragoste. Iar părerea de rău fără dragoste nu e nimic. Din dragoste îzvorăsc toate. Iuda a renunţat la viaţă- la darul primit de Dumnezeu. Când aruncăm noi cadourile primite de la cineva? Când nu-l mai iubim. Când nu vrem să mai păstrăm nimic care să ne aducă aminte de prezenţa acelui om. Aşa a făcut Iuda.

Ar mai fi multe de zis cu privire la această carte dar vă las pe voi să o descoperiţi în toată splendoarea şi întregimea ei. O recomand tuturor celor care vor să înveţe ce e iubirea adevărată; ce este iertarea şi cum se vindecă suferinţa. O recomand celor care sunt interesaţi de gustul sincer şi dulce al unei prietenii adevărate întru Hristos dar şi celor care nu vor să îşi deschidă inima spre iubire. Sunt convinsă că anumite fraze din carte vor fi enervante la prima vedere pentru aceştia, dar ele vor trezi în suflete ceea ce mulţi filosofi atei şi ceea ce multe teorii false nu au putut stârni de-a lungul timpului.

De asemenea, recomand şi articolele: Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau?! şi PARINTELE SAVATIE: Iertarea – inceputul iubirii (“A iubi inseamna a ierta”) pentru mai multe detalii despre cartea Ieromonahului Savatie.

Dumnezeu să ne lumineze cu harul Său şi să ne ajute, pentru a înţelege importanţa iubirii Sale necontenite şi totodată, importanţa iubirii pentru aproape. Vă îndemn şi eu ,,să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Epistola către Efeseni 3:19).

Bucurie şi pace!

(Georgiana)

Read more

29 Decembrie 2011

Nimic nu vindecă şi nu întăreşte aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine

A ajunge duminica cu copilul la Sfânta Liturghie este de multe ori dificil, din multe şi variate motive pe care nu le voi detalia aici. De vineri seara mă rog (când îmi aduc aminte, când mai am forţa fizică pentru rugăciune) Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi uneori sfinţilor, mai ales dacă se nimereşte să fie prăznuit un sfânt anume în acea duminică, să mă ajute să reuşesc să-mi duc şi în respectiva duminică copilul la Sfânta Biserică.

Era ultima duminică din postul Crăciunului şi ştiam că nu voi putea ajunge la biserică de Crăciun. Îmi doream însă mult să-mi împărtăşesc copilul, să nu treacă prea mult timp între împărtăşanii, fiindcă nimic nu vindecă şi nu întăreşte sufletul aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine. În plus, eu nu ştiu cum şi ce să-i spun copilului despre credinţă, despre Iisus Hristos, despre Biserică, aşa încât să fie pe măsura puterii lui de înţelegere, dar ştiu sigur că Mântuitorul, prin Sfânta Împărtăşanie îi "vorbeşte" copilului meu în mod direct. Iar ceea ce vede, aude şi trăieşte duminica în biserică nu poate fi înlocuit cu nimic.

Ratasem deja ora la care ar fi trebuit să plecăm de acasă pentru a ajunge la momentul împărtăşaniei; eram dezamăgită, oarecum şi resemnată, dar totuşi încă speram că voi reuşi cumva să-mi împărtăşesc copilul. Nu vroiam să renunţ, ar fi fost uşor să spun "asta e, vor mai fi ocazii, mai sunt duminici şi sărbători şi de acum înainte". Mai era în sufletul meu o brumă de credinţa că totuşi rugăciunea mea va fi auzită şi împlinită.

După cuvântul de învăţătură, părintele îi împărtăşeşte pe micuţii care au "întârziat", aşa că am pornit spre biserică rugându-mă Mântuitorului să mă ajute şi gândindu-mă cum să-i umplu copilului timpul până la finalul Liturghiei, aşa încât să nu îşi piardă răbdarea.

Răbdarea e o virtute care se dobândeşte greu, iar pentru prichindei cuvântul "răbdare" nu există în vocabularul lor. Mare bucurie am trăit când am intrat în biserică! Deşi era târziu, şi în mod normal la acea oră părintele trebuia să fie aproape de finalul cuvântului de învăţătură, noi am nimerit exact la momentul împărtăşaniei. Căci în acea duminică, în cadrul Sfintei Liturghii fusese introdus înainte de împărtăşanie un scurt concert de colinde al copiilor de la grădiniţă.

Am stat frumos la rând, copilaşul s-a împărtăşit, şi-a mâncat fericit pâinica sfinţită şi spre încântarea lui şi a mea, după Liturghie am avut parte şi de un minunat moment artistic al copiilor mai măricei de la grădiniţă: punerea în scenă a Naşterii Mântuitorului.

Eu nu a trebuit decât să-i povestesc ceea ce vedea că interpretează copiii aşa ca el, acolo în biserică.

Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase pentru ajutorul tău!

(Natalia)

Read more

Nu-ți educa fiul să fie cel mai bun

Astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește în calendarul ei pe cei 14.000 de prunci uciși de regele Irod în zilele nașterii lui Hristos. Irod află de la magii ajunși în Ierusalim că în hotarele teritoriului condus de el, Iudeea, s-a născut un prunc căruia i se spune: regele Iudeilor. Simțindu-și amenințat tronul, Irod cheamă pe toți cărturarii și arhiereii poporului pentru a-i întreba unde scrie în lege (în Vechiul Testment / în cărțile sfinte ale lui Israel) că se va naște Hristos. Aceștia îi spun că în Betleemul Iudeii.

Acum îi lipsea să afle doar data când s-a născut, pentru a-și da seama cât de mare este pruncul. Irod îi îndeamnă pe magi să meargă și să-l afle pe acest prunc și în caz că-l vor găsi, să-l cheme și pe el pentru a se închina. De fapt Irod aștepta ca magii să-l afle pe Iisus, ca el să-l poate omorî mai repede și să scape de această frică a pierderii regatului, a pierderii puterii.

După ce-L găsesc pe Hristos, închinându-se și oferindu-i daruri, magii sunt înștiințați în vis de către Dumnezeu să se întoarcă pe altă parte, pentru a nu da de veste lui Irod. Magii pleacă iar Irod, după ceva vreme, văzând că magii l-au păcălit, hotărăște să omoare pe toți băiețeii de sub doi ani din regatul său, sperând ca între ei să se afle și Iisus, regele Iudeilor.

Pare o poveste de basm, și când o relatezi parcă ai povesti un film, dar e foarte adevărat, regele Irod a omorât cu sânge rece, fără pic de milă, copilașii a 14000 de mămici, care au rămas răcnind de durere în fața acestui genocid. Cum se poate întâmpla așa ceva? Cum poate fi un om așa de meschin, cinic, egoist și fără pic de frică de Dumnezeu?

Uneori prietenii îmi mai povestesc despre răutățile care se întâmplă în lumea în care trăim, și mă întreabă: „Cum este posibil așa ceva?” Haideți să vă spun ce cred eu. Maximul de degradare umană eu cred că este înfăptuit de acele persoane care fură copii din parcuri, îi omoară și apoi le vând organele, obținând de pe urma lor bani. Dacă oamenii, în disperarea și lăcomia lor după bani au ajuns să facă așa ceva, atunci totul e posibil. Ce poate fi mai rău decât atât? Ce inimă să ai încât să omori un copilaș nevinovat, un îngeraș...?

Cum de a putut Irod omorî 14.000 de prunci? Știți care e răspunsul meu, acum la 28 de ani de viață? Poate peste 10 ani voi gândi altfel dar acum eu cred că oamenii fac orice pentru bani și putere. Puterea și bogăția sunt cele mai mari ispite pentru omul contemporan... poate așa a fost din totdeauna. Uitați-vă în politica românească, uitați-vă cât de corupt este tot sistemul administrativ din România! Noi oamenii facem orice pentru bani, pentru plăcerile pe care le putem obține cu banii. Noi oamenii suntem avizi după putere pentru că suntem avizi după atenția pe care vrem să ne-o acorde alții.

Irod, n-ar fi suportat ca peste câțiva ani să fie dat la o parte de pe tron și el să rămână un simplu muritor de rând, un om care poate ar fi fost umilit de ceilalți după căderea din tron, ca o consecință a răutăților pe care le-a făcut altora. Un om care a condus ca un tiran știe bine că înlăturarea sa după tron înseamnă de fapt umilința totală și cel mai probabil moartea.

Ce zice Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).  De aici rezultă că nu există ură mai mare decât să pui sufletul tău mai presus decât a celorlalţi, într-un egoism dus la extrem.  Pentru Irod sufletul lui a fost mai important decât sufletele celor 14.000 de prunci. Irod nu s-a gândit nicio clipă la binele regatului pe care-l conducea, pentru care 14.000 de prunci ar fi însemnat 14.000 de viitori oameni de nădejde ai regatului, ci s-a gândit doar la el, și la binele lui.
Ce educația a primit un astfel de om încât a putut ucide atâția copii fără a sta prea mult pe gânduri?

Eram în facultate în anul I și părintele Constantin Coman, profesorul nostru de Noul Testament, era la catedră, într-un amfiteatru cu 2-300 de persoane. Urma să ne alegem un șef de an și părintele era prezent acolo între noi ca să medieze procesul democratic al alegerii. Înainte să se facă propunerile de studenți pentru a candida la această funcție, părintele ne spune: „Aveți grijă pe cine puneți șef de an, să nu cumva să alegeți pe cel mai bun la învățătură, pentru că unul ca acesta va fi interesat doar de el însuși... alegeți pe cineva popular, pe cineva care să vă reprezinte interesele”.

Am rămas cu gura căscată, nu-mi venea să cred ceea ce aud. Proveneam dintr-un sistem școlar și dintr-o familie care mi-a spus mereu: „învață, învață, învață!” și niciodată „iubește, iubește, iubește!”. De mic toți m-au învățat că trebuie să fiu cel mai bun, să învăț cel mai bine, că să mă pot realiza în viață. Adesea eram arătat cu degetul pentru că cei din jur iau note mult mai mari și se descurcă mult mai bine la școală, iar eu eram un elev mediocru.

Cuvintele părintelui Coman mi-au deschis ochii. Am povestit această întâmplare de mai multe ori în articolele mele, și o voi mai povesti de câte ori voi simți că este nevoie, pentru a înțelege că finalitatea educației oferite copilului este: iubirea. Noi ne creștem copiii pentru a învață să se iubească între ei ca oameni, și împreună să-L iubească pe Dumnezeu.

Ceea ce se întâmplă astăzi în lume, este o consecință directă a educației pe care copiii au primit-o în familiilor lor. Haideți să vă dau un exemplu:

Să presupunem că într-o clasă de grădiniță, pe o masă s-ar afla o savarină, iar în jurul mesei 10 copii cu părinții lor. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare părinte i-ar spune la ureche copilului său: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”? Toți cei 10 copiii ar fugi spre prăjitură și când ar ajunge la ea, s-ar stârni un conflict... Ar începe să se certe, să se bată, și până la urmă să stâlcească prăjitura și nimeni să nu fie mulțumit.

Dar dacă fiecare părinte i-ar spune copilului său la ureche: „tati, o mică parte din acea prăjitură este a ta, vorbește cu prietenii tăi și încercați să vă înțelegeți în așa fel încât să ajungă tuturor” ? Copiii ar veni încet spre masă și începând să se uite unii la alții, ar porni discuțiile....și ușor ușor dintre ei se va ridica un mic lider, care probabil va împărți prăjiturica, pentru ca fiecare să-și ia partea sa.

Când îți înveți copilul să fie cel mai bun, să fie primul în grupul lui, să aibă hainele cele mai frumoase, serviciul cel mai bun, banii cei mai mulți, casa cea mai luxoasă, funcția cea mai înaltă, atunci îi spui de fapt la ureche: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”.

Eu, ca voi toți de altfel, am învățat la școală foarte multe lucruri, dar niciodată nu a venit un profesor să-mi spună de ce învățăm o anumită lecție. Profesoara de matematică intră în clasă și spune ”astăzi vă voi preda integrala”. Ia creta, începe să înșire explicații și formule pe tablă și apoi așteaptă ca toți să le memorăm. Dar de ce nu-mi spune la ce-mi vor folosi integralele în viață? pentru că aflând aș fi poate mult mai motivat să învăț.

Dacă profesoara ar intra și ar spune, „copiii v-ați gândit vreodată de câtă vopsea este nevoie să vopsiți un scaun?” Iar copiii ar răspunde: „Da! Calculăm aria fiecărei părți componente a scaunului și totalizându-le aflăm câtă vopsea aveam nevoie.”

„Da, dar unele părți ale scaunului au forme neregulate, și aria lor nu poate fi calculată cu o formulă standard, ci poate fi calculată doar cu ajutorul integralelor” spune profesoara. În acel moment copiii ar conștientiza că integralele au aplicabilitate practică în viață și merită să le înveți.

Revenind acum, ne întrebăm care e scopul educației pe care o dăm copiilor noștri? Să facă bani cât mai mulți și cu ajutorul lor să-și satisfacă plăcerile? Să fugă după bani toată viața lor, să calce peste ”cadavre”, să facă orice compromis, pentru ca până la urmă să obțină bani și putere?

Când vedem ce luptă mare se dă pentru bani și putere, de ce să ne lăsăm copiii pradă unui război în care probabil vor cădea victime?

Dacă fiecare familie și-ar educa fii să împartă, să ierte și să iubească, atunci lumea ar fi cu siguranță alta. Dacă noi creștinii le-am spune copiilor noștri că pot fi fericiți și fără bani și putere, atunci cu siguranță când vor fi adulți n-ar mai da în gât după ele.

Totuși, dacă tu ca părinte, încerci să fii primul, atunci nu-ți poți educa fiul altfel, pentru că faptele tale strigă mai puternic decât vorbele tale. Spuneți-le copiilor ceea ce Hristos le-a spus apostolilor care se certau care din ei este mai mare: „Cel din voi care vrea să fie primul, să slujească tuturor!”

Educați-vă copiii că doar prin iubire și jertfă constantă și continuă pentru aproapele pot fi primii.

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, spune Hristos Domnul. Lăsați-vă copiii să fie educați de Dumnezeu, chemați-i la Biserică și conlucrați împreună cu El la modelarea sufletelor lor.

Nu știu cât de mult conștientizăm, dar copiii noștri, pruncii care astăzi se joacă cu lopățelele în nisip construind castele, mâine vor conduce lumea prin prisma educației pe care le-am oferit-o.

Mama lui Irod, are și ea o parte din vină pentru omorârea celor 14.000 de prunci.

Învățați-vă copiii să iubească pe cei din jur, nu să fie deasupra lor!

(Claudiu)

Read more

Aş vrea să-Ţi cad la picioare, să-Ţi cânt colinde şi să mă apropii de Tine

E iarnă din nou...încă un an din viaţa mea se sfârşeşte...mai urc o treaptă spre Tine, Doamne...

Mi-e dor căci, din neştiinţă, din nepăsare, m-am depărtat de Tine, iar acum sufletul meu e golit de fapte bune, pustiu şi rece, ca iarna de afară...

Flori de gheaţă se ţes la geamul său... şi ninge necontenit... însă Te aştept aici, în ieslea-mi umilă şi sărmană...

Eu nu-Ţi pot oferi daruri precum magii, nu-Ţi pot oferi decât nevrednicia, durerea mea, ca Tu, Lumina lumii, să o prefaci în bucurie...

Aş vrea să-Ţi cad la picioare, să-Ţi cânt colinde şi să mă apropii de Tine, în tăcere, să îmi alini Tu suferinţa, să topeşti gheaţa din inimă...

Mi-ai oferit, Iisuse, nenumărate daruri, însă eu, orbită de păcate, plină de mândria şi de răutatea mea, nu le-am putut vedea...

Şi totuşi e Crăciun, şi-aş vrea să pot schimba ceva în viaţa mea însă pentru aceasta am nevoie de Tine ca să-mi luminezi calea, să mă ridici din prăpastia adâncă în care am căzut... să mă conduci Tu pe Calea dreptăţii... să Te pot urma.

Am nevoie de Tine, Doamne, acum mai mult ca oricând...

(Iulia M.)

Read more

28 Decembrie 2011

Două milioane de dolari pe săptămână

În a doua zi de Crăciun, în discuțiile cu prietenii cineva mi-a spus că actorul Charlie Sheen, protagonistul serialului „Two and a half men,” câștigă două milioane de dolari pe episod. Serialul a ajuns așa de vizionat în întreaga lume încât producătorii își permit să-l plătească pe Charlie cu un salariu exorbitant, mai mare chiar decât a celui mai bine plătit fotbalist din Europa. Samuel Eto'o primește 20 de milioane de euro pe sezon, în timp ce Charlie Sheen, jucând în 4 episoade pe lună, ajunge să câștige 96 de milioane de dolari pe an.

Ce fac acești oameni cu atâția bani? Cum este viața când știi că îți poți permite absolut orice, chiar și o plimbare în cosmos?

Charlie Sheen este implicat în ultima perioadă în mai multe scandaluri. În timpul său liber actorul cheamă în casa lui din Beverly Hills actrițe porno cu care se distrează. Citisem că la un moment dat una din aceste actrițe a povestit ceea ce se întâmpla în casa lui Sheen. Actorul se droga puternic, ajugând la performanța de a ingera narcotice în valoare de 20.000 de dolari într-o seară, și apoi se distra cu fetele pe care le aducea în casă. Însă la un moment dat a clacat și a fost luat cu salvarea și dus la spital.

Acesta e lucru care m-a frapat: să ajungi să (prea)desfrânezi și să-ți satisfaci plăcerile până la suferință, până cazi și nu mai poți. Oare acesta este scopul omului pe pământ?

Oare de asta muncim noi? Ca să ajungem la un moment dat să câștigăm foarte mult și apoi să avem bani să ne satisfacem toate plăcerile?

Mulți oameni din jurul meu vor bani mulți. Și eu vreau bani? Dar oare de ce?

Pentru că experiența noastră limitată ne spune că putem căpăta fericire doar din plăcerile lumii, plăceri care se obțin adesea doar cu bani. Părintele Dorin Picioruș spunea că „avem vicii scumpe pentru că suntem prea ieftini”. Suntem prea ieftini duhovnicește, adică am gustat prea puțin sau deloc din bucuria Duhului Sfânt, Cel prin care noi simțim iubirea celuilalt și împărtășim celorlalți sentimentele noastre de afecțiune.

Vrem bani pentru că nu știm cum altfel să ne bucurăm unii de alții. Cum să fii liber când toată ziua te ține captiv gândul la următoarea patima pe care să ți-o satisfaci?

Îngăduie Dumnezeu adesea ca omul să-și satisfacă poftele la maximul posibil, pentru ca apoi să realizeze că suferința de care se lovește în urma satisfacerii patimilor este ca o frână în ființa lui, frână sădită în om chiar de Creatorul său.

Sațietatea plăcerilor care apare când se atinge această limită trupească a omului de a-și satisface patimile e sădită în om împreună cu setea de bucurie veșnică, acea sete spre nemărginit, spre desăvârșire... spre Dumnezeu de fapt. Suntem ”condamnați” genetic să obținem fericirea veșnică și netrecătoare doar din relația noastră cu Dumnezeu. Dacă am încerca să obținem fericirea pe oricare alte căi, în afară de cea pe care a gândit-o Dumnezeu în construcția firii noastre, firea se va degrada până la moarte.

Toți vrem să creștem profesional, să facem lucruri din ce în ce mai mari și mai frumoase, dar oare nu e undeva amestecată și dorința de a avea bani și putere?

Uneori ne înșelăm conștiința zicând: „dacă voi ajunge vreodată să fac bani mulți atunci voi ajuta lumea, voi avea grijă de familia mea, voi da săracilor...”. Dar undeva în mintea noastră știm foarte bine că și dacă vom da mare parte din avere săracilor, vom avea destui bani ca să ne satisfacem și plăcerile noastre: case, mașini, distracții, lux, etc. Practic ești conștient că și bogăția are un preț și ești gata să-l plătești ajutându-i pe săraci, dar asta tot în mod egoist, interesat, gândindu-te la tine.

Din mica mea experiență de viață am realizat că e greu să fii bogat și cu cât ai mai mulți bani în buzunar sau în conturi, cu atât începi să te gândești la ei cum să-i cheltuiești și cum să-i înmulțești. Banii te robesc. „Iubitorul de avere, deşi nu-şi dă seama de aceasta, se poartă ca un idolatru: acordă averilor o valoare sacră, li se dedică întru totul, le respectă, le venerează, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, toate forţele, tot timpul – le sacrifică sufletul său” zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Având bani mulți începi să-ți arăți afecțiunea față de cei dragi prin fel de fel de cadouri, în loc să le dăruiești timpul tău liber și afecțiunea ta. Având bani începi să simți că ai putere și încerci să cumperi totul cu ei, chiar și pe oamenii din jur.

Banii pe care ni-i dorim așa de mult, și muncim așa de asiduu pentru ei, ajung în final să ne corupă. Fericirea aceea pe care am căutat-o îndelung, după ani de zile de muncă, e o himeră, e o mare înșelare.

Banii nu aduc fericirea și asta ți-o poate spune orice vedetă de la Hollywood care după câțiva ani de distracții scumpe a ajuns să-și facă fundații prin care să ajute copiii din Africa. De ce fac vedetele astfel de acte caritabile? Pentru că undeva în ființa lor au aflat că banii nu le sunt de ajuns ca să cumpere ceea ce sufletul lor caută de fapt: comuniunea cu oamenii și mai ales cu Dumnezeu.

Concluzia mea este una simpla: dacă planurile voastre de viitor, profesionale sau personale, implică undeva în interiorul lor și dorința de a face bani, atunci mai gândiți-vă odată, pentru că nu veți obține ceea ce căutați de fapt.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Muncește cinstit ca să-i poți ajuta și pe ceilalți”.

E greu să faci bani mulți și să fii și cinstit. De obicei averile se fac prin șmenuri și ilegalități. Doar frica de Dumnezeu și respectul față de oamenii din societate vă poate ajuta să fiți cinstiți, orice ați fi, patron sau angajat.

Vrei să ai afacerea ta? Atunci dăi drumul la treabă. Pornește afacerea și vei ajuta pe cei din jur creând locuri de muncă, realizând produse sau servicii de calitate, plătind impozite la stat, donând parte din profit celor care sunt în mari nevoi, etc.

Creștininul nu trebuie să fie motivat de bani în acțiunile sale, ci doar de iubire. Dacă planurile noastre nu au ca finalitate "să ne iubim unii pe alții"... atunci ceva este în neregulă.

(Claudiu)

Read more

27 Decembrie 2011

Suntem cerşetorii acestei lumi...

De fiecare dată când ieşim pe stradă, aproape în fiecare zi, dăm față-n-față cu vreun om necăjit, amărât, obosit, sau ca să folosesc termenul arhicunoscut cu câte un "cerşetor". Dacă ne-am opri un minut şi am analiza oamenii care trec pe stradă şi apoi pe cerşetori am observa contrastul izbitor dintre oamenii necăjiţi şi cei obişnuiţi, iar când spun despre contrastul izbitor dintre cele două categorii de oameni, nu mă refer la felul în care arată, la felul în care sunt îmbrăcaţi ci la comportamentul lor, la mimica lor, la gesturile lor. Răbdarea cerşetorului, care nu primeşte nimic, care stă zi şi noapte acolo, este scoasă în evidenţă de graba omului de rând, căruia lumea îi oferă tot dar nu suficient de repede şi suficient de mult precum şi-ar dori el.

Privirea tristă a cerșetorului, dar resemnată și împăcată cu viaţa, scoate în evidenţă privirea nemulţumită, încruntată a omului obişnuit căruia nimic nu îi este pe plac, care este sătul de toate şi de toţi. Liniştea în care se află un cerşetor scoate în evidenţă agitaţia pe care omul de lângă el o provoacă din cauza stării de spirit negative în care se află el, deşi aparent nu ar trebui să o aibă, deşi aparent el pare avea tot ce-i este necesar traiului decent.

Noi suntem deopotrivă şi oamenii "obişnuiţi", "normali" ai societăţii dar suntem şi cerşetorii. Suntem oamenii care se îmbrăcă frumos, au ce mânca în fiecare zi, au casă, familie, au o maşină, au un serviciu bun, în ochii lumii avem tot ceea ce ne-am putea dori, însă, atunci când lumea din jurul nostru se retrage, atunci când lumea nu este cu ochii pe noi, devenim nişte simpli cerşetori la fel ca şi oamenii necăjiţi pe care-i vedem la colţ de stradă.

Majoritatea oamenilor s-ar revolta când ar auzi că cineva îi face nişte cerşetori, "cum? eu? eu sunt ca şi ăla de pe stradă care nu a făcut nimic toată viaţa? eu fac ceva în viaţă!". Este uşor să spunem aşa, dar prin rândul de mai sus nu am relatat gândurile cuiva, ci le-am relatat pe ale mele, pentru că de "n"ori + 1 am gândit în acest mod şi am continuat să gândesc în acest fel fără să mă întreb: ”oare nu greşesc?”.

Mă gândesc la o situaţie banală: să spunem că mergem pe stradă şi la 10 metri distanţă vedem un om care vorbeşte urât, care e invidios, care face lucruri rele şi în acelaşi timp mândru de sine, care atunci când îşi dă seama că a fost prins asupra faptului îşi cere iertare dar care peste două-trei zile îl vedem făcând acelaşi lucru, peste o săptămână la fel, până ce într-o zi îl vedem pe jos zicându-ne: "iartă-mă şi dă-mi ceva de mâncare, un ban, o haină,"oare câţi dintre noi ştiind cu ce fel de om avem de-a face i-am da ceea ce ne-ar cere? Cui i-ar fi milă de el? Nu ştiu ce să spun despre voi, dar mie una nu mi-ar fi, m-aş gândi: "ce om cinic, cum îşi permite să mă ia de proastă? Ce? Crede că nu ştiu ce fel de om este? Nu ştiu eu oare că face o grămadă de greşeli şi după aceea cere iertare oamenilor dar a doua zi face la fel?"

Probabil dacă aş avea şi o zi proastă i-aş spune ce gândesc cu voce tare.Totuşi, cine s-ar îndura de el, cine i-ar da ceea ce cere deşi îl cunoaşte, îi ştie sufletul, îi ştie greşelile şi fărădelegile? Răspunsul este simplu: Dumnezeu i-ar da, și în fond cine e acel cerşetor "nenorocit" care zi de zi greşeşte şi apoi are tupeul să ceară ceva? Noi suntem. În acel tip uman ne încadrăm noi toţi, care zi de zi greşim, nu vorbim aşa cum ar trebui să vorbim cu cel de lângă noi, minţim uneori, suntem mândri, uneori leneşi, alteori invidioşi şi totuşi la sfârşit de zi, ştiindu-ne greşelile şi păcatele, avem "tupeul" să cerem milă şi multe alte lucruri de la Dumnezeu, cerându-ne iertare iar a doua zi repetând aceleaşi greşeli. Oare dacă Dumnezeu ar avea aceeaşi atitudine ca şi noi în privinţa acelui cerşetor unde ar ajunge omenirea?

Aşa suntem noi, precum acel om, suntem cerşetorii acestei lumi, avem totul, dar zi de zi greşim, apoi ne cerem iertare când ne dăm seama, dar peste o zi sau două repetăm iarăşi aceleași greşeli. Știm cât de mult Îl supărăm pe Dumnezeu şi în ciuda acestor lucruri Îi cerem ajutorul. Ce facem până la urmă? Cerem ajutorul tocmai Celui pe care L-am supărat, ne dăm seama că avem nevoie de ajutor tocmai din partea Celui căruia i-am arătat cât de nemernici putem fi, din partea Celui căruia i-am trădat încrederea de "n" ori cerându-I să ne ierte ca apoi noi să săvârşim aceleaşi greşeli în mod repetat.

Dacă am vedea un cerşetor căruia i-am dat ceva, că în loc să folosească ceea ce i-am dat el risipeşte şi strică lucrul acela, pe viitor i-am mai da ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar dacă este să ne analizăm pe noi prin prisma acestei concepţii, Dumnezeu ne oferă mult mai multe lucruri decât le putem oferi noi cerşetorilor, ne oferă sănătate şi nu avem grijă de ea, ne scoate în faţa noastră persoane minunate pe care nu le apreciem şi le pierdem din cauza noastră, ne oferă viaţa pe care o risipim, şi vede tot ceea ce facem, vede că după toate prostiile pe care le facem, mergem şi Îi cerem mai mult, iar El ne oferă mai mult ca să biruiască răutatea și încrâncenarea noastră cu bunătatea Lui.

Noi, oamenii obişnuiţi nici măcar nu avem răbdarea unora dintre cerşetori, cerem Lui Dumnezeu tot felul de lucruri şi avem pretenţia să primim pe loc ceea ce am cerut, să ni se ia pe loc suferinţa, să fim fericiţi pe loc. Și ajungem la disperare şi ne pierdem credinţa dacă vedem că ne-am rugat şi totuşi nu am primit exact în minutul următor ceea ce am cerut, însă răbdarea unui cerşetor este infinit mai mare ca a noastră pentru cereri mult mai mici ca ale noastre.

Majoritatea oamenilor se împart în două categorii: cei care dispreţuiesc cerşetorii, alungându-i când îi văd, chiar dacă ei nu cer nimic, ci pur şi simplu stau, şi cei care simt o anumită afecţiune pentru ei, cei care nu pot trece pe lângă un om bătrân, pe lângă un copil sărac, fără să nu le dea ceva şi să nu le zică o vorbă bună. Eu personal nu mă încadrez în categoria întâi, dar nici în a doua, recunosc, de foarte multe ori am judecat cerşetorii în gând, deși nu am îndrăznit niciodată să ţip la ei sau să îi alung. Totuși  cred că am o fărâmă de milă, căci iubire ar fi prea mult să spun, dar mai bine spus un strop de milă reuşea să îmi pătrundă în inimă şi îmi abţineam cuvintele dure pe care mi le spuneam în gând. Mama mea însă se încadrează în categoria a doua. Îmi amintesc şi acum disputele interminabile pe care le aveam cu ea despre cerşetori: "le dai prea mult" sau "tot dai !", "de ce să le dai? tu munceşti pentru banii aceia, dacă vor şi ei, să muncească!, eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă şcoală pentru a avea un loc de muncă decent?"

În momentele de sinceritate îmi dădeam seama cât de nedreaptă, de mândră şi de imatură eram. Mi-am dat seama că este foarte simplu să spui: "ei de ce nu muncesc?", dar este suficient să vezi că în fiecare zi rata şomajului creşte şi ai răspunsul pe care-l aşteptai: nu au unde să muncească. În sufletul meu îmi dădeam seama că dacă cineva s-ar fi dus să le spună cerşetorilor: ”măi oamenilor, vă dau un loc de muncă, dacă munciţi, primiţi bani şi vă puteţi întreţine, scăpaţi de frig, de foame, etc”, aproape toţi ar fi fost dispuşi să muncească, cu excepţie poate doar a cei bolnavi sau prea bătrâni.

Este uşor să spui: "eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă scoală pentru a avea un loc de muncă şi un salariu cât de cât bun?" Însă dacă te gândești mai bine răspunsul vine imediat: ”Pentru că poate s-au născut în familii fără educaţie, în sărace care i-a determinat să muncească în detrimentul școlii pentru a aduce un ban de subzistență în casă”. Mulţi sărmani renunţă la şcoală nu din lene ci din faptul că trebuie să muncească pentru a-şi ajuta familiile şi astfel din cauza faptului că nu au reuşit să facă o facultate, unii nici măcar un liceu nu au cum să spere la un serviciu care să le aducă un salariu decent.

Unii poate s-au născut în familii care nu i-au dorit şi nu le-a păsat de ei astfel încât nu i-au ajutat să facă o şcoală şi să-şi găsească un loc de muncă bun, sau alţii sunt chiar orfani, crescuţi într-un orfelinat, unde oamenilor nu le pasă de ce vor face copiii aceia în viaţă şi ce fel de oameni vor ajunge.

Majoritatea celor care acum au ajuns bătrâni au muncit în societatea de la acea vreme, au avut un anumit loc de muncă, majoritatea în industrie sau agricultura iar pensiile acum nu sunt suficiente (având în vedere că s-au şi redus) cât pentru a se putea întreţine din toate punctele de vedere.

În fond dacă ne-ar întreba cineva pentru ce anume acuzăm cerşetorii, ce le-am răspunde? Că-i acuzăm pentru că familiile lor nu au putut să-i întreţină din punct de vedere material şi educaţional şi de aceea nu au putut face şcoală ca să aibă un loc de muncă? Îi acuzăm pentru că unii n-au avut familie sau s-au născut într-un mediu violent din care au plecat şi au ajuns astfel pe străzi? Că cei care au muncit pe vremea comunismului au crezut că la bătrâneţe vor avea bani din care să se întreţină, că nu şi-au pus problema că în anii următori totul se va scumpi şi la bătrâneţe vor avea pensii la limita subzistenței?

Nu am crezut niciodată că un cerşetor, un om al străzii pe care întotdeauna în mintea mea l-am judecat, va putea vreodată să îmi zguduie toată mândria din suflet. Astă vară am fost cu mama plecată la Timişoara cam o lună. În timp ce vizitam oraşul ne-am întâlnit într-una din zile cu o bătrânică. Prima dată mama i-a dat câţiva bani iar apoi când am revăzut-o a vorbit cu dânsa. Povestea era simplă şi totuşi foarte tristă: pierduse tot, casa îi fusese luată de cei doi copii ai ei şi vândută, iar apoi copiii au părăsit-o. Era bolnavă, fusese operată de două ori şi nu-i ajungea pensia pentru chirie, medicamente şi pentru mâncare. Nu cerşea propriuzis, doar stătea ziua sperând că oamenii îi vor da câte ceva. A fost pentru prima dată când o persoană săracă a reuşit să mă impresioneze profund. Îmi amintesc şi acum ultimele vorbe care ni le-a zis: "Sunteţi îngerii Lui Dumnezeu", cred că a fost cel mai frumos lucru care l-am auzit vreodată şi în momentele în care las mândria la o parte îmi dau seama cât de departe sunt de cuvintele spuse de bătrânica aceea, cât de mult mi-aş dori să fie adevărat ce-a zis, cât de rău mă simt când ştiu că nu e adevărat.

Este interesant cum uneori oamenii vor să-ţi scoată mândria din suflet prin vorbe "mari", dure uneori, şi nu reuşesc, iar dintr-o dată un om simplu reuşeşte să spună nişte cuvinte la care nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată, să simţi că de fapt nu meriţi acele cuvinte. De multe ori atunci când încerc să îmi scot mândria din suflet îmi dau seama că nu merit cuvintele care mi le adresează cineva pe care l-am ajutat sau pentru că am făcut ceva, chiar dacă am făcut fapta în sine, pentru că nu tot timpul le fac din dragoste pentru aproapele, și poate că uneori mă las furată de gândul: "haide să-l ajut numai ca să nu par lipsită de bun simţ  sau răuvoitoare" sau mă las atinsă de mândrie "să-l ajut să vadă că sunt de treabă şi că eu am fost cea care l-a ajutat" şi atunci îmi dau seama că de fapt nu merit mulţumirile şi aprecierile celui pe care l-am ajutat.

Însă dacă este să lăsăm pentru un minut mândria la o parte, să nu mai fim tentaţi să spunem "eu sunt bun/a pentru că l-am ajutat pe X" ne dăm seama că toţi suntem oameni, că toţi avem nevoie de ajutor, că de fapt a ajuta este o datorie morală, noi toţi la un moment dat am avut nevoie să fim ajutaţi, ascultaţi, să ne spună cineva o vorbă bună şi că niciodată nu vom putea fi suficient de buni, că întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai darnici, mai milostivi decât noi, că niciodată nu vom putea oferi oamenilor din jur la fel de mult pe cât ne oferă Dumnezeu nouă.

Au trecut 3 luni şi cuvintele acelei bătrânici şi acum, uneori îmi mai răsună în minte, atunci când fac ceva din mândrie şi nu din iubire, când sunt nedreaptă, când ceea ce fac Îl supăra pe Dumnezeu îmi amintesc de cuvintele sale şi îmi dau seama că am greşit, că ar trebui să mă schimb, să fiu aşa cum i-am dat impresia bătrânicii respective că sunt.

(Iulia)

Read more

24 Decembrie 2011

Crăciunul în temnița de la Târgu-Ocna

Icoana noilor martiri - Târgu OcnaEra o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

- Ai temperatură? l-am întrebat.

- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...

Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.

E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.

Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.

Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.

Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.

- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Refren:

Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.

Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.

După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos, pagina 282-289, EdituraChristiana, București, 2006)

Read more

22 Decembrie 2011

Prin nașterea Sa, Iisus dovedește lumii că este Dumnezeu

Nașterea DomnuluiCu toții am învățat, cu toții știm și cu toții vedem că istoria lumii și trecerea timpului se măsoară după două coordonate simple și clare: ”Înainte de Hristos” (î. Hr.) și ”după Hristos” (d. Hr.) . Există și varianta seculară a acestor două coordonate, altfel spus ”înaintea erei noastre” ( Î.e.n.)  și  ”era noastră” (e.n.) dar lucrul acesta nu schimbă cu nimic evenimentul care a produs împărtirea timpului în două, oricum am face prescurtările: nașterea unui anume Iisus, într-un grajd de vite!

Și orice crez de viață ai avea, nu se poate să nu-ți stea mintea-n loc ca să te întrebi: Cum e posibil ca istoria lumii să fie împărțită în două de  un eveniment atât de banal ca nașterea unui prunc? Cum e posibil ca locul de referință al resetării timpului omenirii să fie un grajd de vite?

E scandalos pentru omul născut în secolul vitezei, în era informației și a super-tehnologiei, să se gândească că trecerea timpului se măsoară în funcție de un eveniment atât de banal. Și nu, nu bisericile, crucile de pe morminte s-au cărțile de cult reflectă cea mai vie prezență a acestui Iisus în timp, ci cotidiana măsură a timpului:

Ceasurile de prin dormitoare, de prin centrele orașelor sau de la mâinile managerilor au ca punct de pornire nașterea acelui Iisus din Betleem.

Laptopurile, serverele, iPad-urile și iPhone-urile la care citim, scriem și lucrăm zi de zi, au un ceas care ne arată continuu ziua, luna și anul care au ca punct de plecare nașterea acestui Iisus.

Temporizarea traficului din intersecții, orele de zbor ale avioanelor și cursele navelor maritime sau fluviale, cu datele lor de început și sfârșit, sunt în strânsă legătură cu nașterea acestui Iisus.

Programul de serviciu cu, cu ora de venire și plecare, are ca dată de referință nașterea aceluiași Iisus. Până și data nașterii noastre de pe cartea de identitate are ca punct de pornire data nașterii acelui prunc Iisus.

Deci este lesne de înțeles că tot ce se întâmplă pe axa timpului se măsoară ajungând până la Iisus (î.Hr.) sau pornind de la Iisus (d.Hr.), fie că ne place sau nu. Să luăm exemplul colierului ca să înțelegem mai bine situația omenirii: Mărgele prinse într-un fir cu două capete unite printr-o închidere specială. Mărgelele stau înșiruite pe acest fir, de la un capat la altul și nu pot întra sau ieși din fir decât prin acea închidere care desparte și unește firul. Tot așa și timpul are două capete, după începutul și sfârșitul omenirii. Pe axa timpului stau înscrise, precum mărgelele, toate faptele oamenilor, de la nașterea până la moartea lor. Dar nimeni nu intră în timp decât raportat la Iisus și nimeni nu iese din timp decât tot prin Iisus, cel care a despărțit firul istoriei în două. Tot ce facem în timp este în raport cu acest Iisus, singurul om care a tras timpul după sine.

Și toate acestea te fac să te întrebi cum a putut un prunc să schimbe într-atât de mult cursul istoriei încât să reseteze efectiv timpul? Nu au putut să facă o așa grozăvie nici geniile cu inteligența lor, nici bogații cu averea lor, nici împărații cu armatele lor, dar a făcut-o acest Iisus fără școală, fără avere și fără putere. Au tăiat  împărații hotarele lumii cum au vrut, au despicat astronauții bolta cerului, au tăiat oamenii de la rocă până în diamant, numai timpul lumii l-a tăiat în două un prunc. Oricâte surprize a avut omenirea de-a lungul timpului, mai mare decât ruperea și măsurarea timpului prin nașterea unui Prunc nu a fost niciuna.

Cum ar fi putut un prunc să aibe un așa impact asupra omenirii încât i-a despicat  măsura timpului în două dacă nu ar fi fost el însuși din afara timpului și stăpân peste timp? Oricine este în timp se supune implicit timpului și deci trecerii lui care înseamnă: îmbătrânire, moarte, degradare și uitare. Numai acest Iisus sfidează trecerea timpului de vreme ce prezența lui este atât de vie până astăzi, și pe cât trece timpul mai mult pe atât se vede că acest Iisus are Ceva care nu-i din timp. Și acest Ceva este firea cea Dumnezeiască ascunsă în carnea omenească.

Iisus este Veșnicia născută în timp, pentru ca oamenii să aibe timp ca să se nască în Veșnicie.

”Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii a încetat odată cu zilele lor; și cine se mai gândește să moară pentru faima lor postumă? Dar după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus își pun oamenii și astăzi problema pe viață și pe moarte ca în primele zile.

Numai Cineva, mai viu ca oamenii și care e cu adevărat un ideal nemincinos al omului, fiindcă ”El e același: ieri, azi și va fi în vecii vecilor”.” (Pr. Arsenie Boca)

(Dan)

Read more

De ce s-a născut Hristos în sărăcia lucie a unui grajd?

Nașterea Domnului într-un grajdSă fie nașterea lui Iisus într-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidență nefericită? Oare nașterea din acest loc să nu aibă și înțelesuri mai adânci?

Grajdul este casa dobitoacelor, a creaturilor iraționale, este locul îmbâcsit de mirosul greu al animalelor și de mizeria lor post-digestivă. De aceea, acel grajd din Betleem a fost portretul duhovnicesc general al omenirii schimonosită de păcat. Prin păcat, omenirea a alungat raiul de pe pământ iar creația s-a umplut de stricăciune și mizerie asemenea unui grajd. Mai mult, omenirea însăși a decăzut într-atât de mult până ce a ajuns la stadiul dobitoacelor. De aceea era nevoie ca Hristos să vină în locul care reprezenta cel mai bine omenirea, și să o scoată, să o curețe și să o ridice de acolo de unde era. Deci, pentru ce s-a născut Dumnezeu Cuvântul într-un grajd?

De la dumnezeiescu Arsenie Boca avem acest înțeles al nașterii Mântuitorului: ”Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti - a lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd. Probabil - locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ. Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.”

Dar mai sunt și alte înțelesuri:

- Ca să înțelegem că doar atâta iubire și loc a găsit omenirea față de Făcătorul ei, cât să-L primească într-un grajd de vite, după cuvântul Scripturii: ”Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.”

- Ca să înțelegem că lumea aceasta în care trăim noi nu este altceva decât un grajd față de Împărăția lui Hristos Domnul.

- Ca să înțelegem că nu în grajdul acestei lumi ne este locul ci ”în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt”.

- Ca să înțelegem că prin nașterea în timp Hristos vrea să preschime grajdul și sărăcia omenirii în rai prealuminos.

- Ca să înțelegem că grajdul acela întunecos, friguros și neprimitor, în care s-a născut pruncul Iisus era preînchipuirea iadului în care Hristos Domnul avea să se coboare după răstignire și înviere, ca să-i scoată de acolo pe toți oamenii care nu s-au mântuit prin Legea Vechiului Testament dar au nădăjduit în venirea lui Mesia.

- Ca să înțelegem că fără Dumnezeu oamenii își pierd rațiunea, ajungând la stadiul dobitoacelor din grajduri și chiar mai jos, așa cum spune psalmistul: ”Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalmi 48:12)

- Ca să înțelegem că omul duhovnicesc se poate naște doar prin lepădarea de sine, așa cum Dumnezeu s-a născut ca om doar după ce s-a lepădat de toată slava dumnezeiască.

- Ca să înțelegem că în mizerie și sărăcie lucie se află tot sufletul în care abia s-a născut Hristos, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea care se citește înaitea Sfintei Împărtășanii: ”Și precum ai binevoit a Te culca in peștera și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în intinatul meu trup.”

- Ca să înțelegem că smerenia Pruncului din iesle este chipul pe care trebuie să-l luăm și noi în lumea aceasta trecătoare.

- Ca să înțelegem că nu este cruce mai grea de dus decât cea a sărăciei în Hristos.

- Ca să înțelegem că purtând jugul sărăciei încă de la naștere Hristos Domnul s-a făcut Apărător al sărmanilor față de nedrepții și nepăsătorii lumii.

- Ca să înțelegem că în ieslea sărăciei s-a născut Măsura de Judecată a întregii lumi de la sfârșitul veacurilor: ”Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40)

- Ca să înțelegem că sărăcia trupului este vrednică de a fi miluită pe când cea a duhului este vrednică de a fi osândită: ”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.” (Matei 25:41)

- Ca să înțelegem că miluind sărăcia trupească, scăpăm noi înșine de sărăcia duhului, deci scăpăm de osânda Dreptului Judecător.

Dar mai e și asta, că pe măsura trecerii timpului, nașterea lui Iisus într-un grajd, s-a arătat a fi dovada faptului că Pruncul din iesle era mai mult decât un simplu om: N-ar fi putut un om născut în timp să despartă timpul în două decât dacă era născut și în afara timpului, adică din veșnicie.

(Dan)

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

 

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro