“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără

Excursie în Munții Făgăraș

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

August 2010

31 August 2010

Merge şi aşa

Tata îmi tot spune mereu: "De aia e rău în ţara noastră pentru că după ce facem o treabă spunem: "n-are nevoie, merge şi aşa". Evident că s-ar fi putut mult mai bine dar din cauza lenei sau din graba de a termina mai repede, lăsăm lucrurile aşa cum sunt: neterminate. Profesoara de matematică a fost prima care mi-a spus acum vreo 12-13 ani că-mi place să pun accent mai mult pe cantitate decât pe calitate, făcând aluzie la multele exerciţii pe care le făcusem acasă, reuşind să rezolv doar o mică parte din ele.

"Merge şi aşa" este în contrară opoziţie cu "Fiţi dar voi desăvârşiti, precum Tatăl vostru Cel din ceruri este". Hristos Domnul ne încurajează să fim perfecţi, nu de dragul perfecţiunii ci pentru a ne aduce aminte că noi oamenii suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul este mult mai capabil decât o arată, şi are capacităţi fizice şi mentale uneori de neînchipuit. Acestea se activează şi capătă valoare doar în relaţie cu Dumnezeu, Cel ce le-a sădit în fiinţa noastră.

Când spui "merge şi aşa" e ca şi cum ai spune "aş putea face mai bine dar mi-e lene şi n-am chef". În popor este o vorbă: "atunci când faci un lucru, fă-l  aşa încât să nu mai pună nimeni mâna după tine." Dacă tu ai să-ţi reproşezi ceva la lucrul pe care l-ai făcut, cu siguranţă şi ceilalţi vor observa că necesită îmbunătăţiri şi este foarte posibil să-ţi ceară să-l faci din nou.  E foarte posibil să lucrezi încâ odată doar pentru că prima oară ai considerat că "merge şi aşa".

De aceea produsele nemţeşti sunt aşa de bine primite printre noi românii, pentru că la ei nu există: "merge şi aşa". Sigla "made in Germany" este o garanţie a lucrului făcut bine, dus la perfecţiune, a lucrului durabil şi fără defecte. Economia de piaţa şi capitalismul ne învaţă uşor uşor că poţi rezista pe piaţă ca agent economic doar oferind produse şi servicii de calitate. Concurenţa te obligă să fii cel puţin la fel de bun ca şi firma de lângă tine, te obligă să inovezi, să ai idei...

Sunt unele companii care nu doar satisfac nevoile clienţilor ci îi surpind în mod foarte plăcut prin calitatea produselor şi a serviciilor. Astfel de companii vor avea de câştigat în viitor, zvonul se va duce din gură în gură, şi tot mai mulţi clienţi vor veni, fiind încredinţaţi că aici vor găsi un lucru de calitate.

Decât să faci o mie de lucruri mediocre mai bine faci unul şi bun. Întotdeauna vor avea de câştigat cei care pun accentul pe calitate decât pe cantitate.

În timpul facultăţii aveam un coleg de servici Edi, căruia îi place mult fotografia. În acea perioadă şi eu eram oarecum pasionat de şedinţele foto prin oraş, mai ales cele care aveau loc noaptea. El pleca cu aparatul atarnat de gât şi stătea câteva ore fotografiind. A doua zi îl rugam să mi-a arate pozele pe care le-a făcut seara trecută. Spre surprinderea mea îmi arăta o singură poză. Eu îi spuneam: "tu ai făcut aseară doar o poză"?!. El îimi spunea: "Da, am stat într-un loc până când am prins lumina cea mai bună, până mi-a ieşit cum am vrut".

Fotografia pe care o făcuse era superbă... Nu puteam spune acelaşi lucruri de fotografiile mele. Eu mergeam şi faceam cam o sută şi ceva de poze la fiecare şedinţă foto dar vă spun cu sinceritate, că niciuna din ele nici măcar nu se apropia de frumuseţea şi calitatea celei pe care o făcuse Edi.

Astfel că după 3-4 şedinte foto Edi aduna 4-5 fotografii excelente pe care şi le putea adăuga in portofoliul său, iar eu din 500 şi ceva de poze nu puteam să zic ca am vreo poză la care să zic: "jos pălăria". După ce l-am cunoscut pe acest om am început să mă întreb foarte serios de ce e mai bine să pui accent pe calitate şi nu pe cantitate. Eu luam multe cadre în ideea că dintr-un număr aşa de mare sigur voi scoate câteva bune.

Mă înşelam.

Pentru a face un lucru ca la carte îţi trebuie răbdare şi perseverenţă. Românii zic: "decât mult şi prost mai bine puţin şi bine".

În orice faptă a noastră, în relaţiile cu oamenii şi cu Dumnezeu avem câteodată atitudinea: "merge şi aşa". Iată câteva exeple:

  • pot să fac cutare lucru că nu e aşa păcat;
  • bârfesc şi eu puţin că nu e mare lucru;
  • arunc hârtia asta pe stradă că n-am altundeva;
  • trec pe roşu că acum chiar mă grăbesc;
  • azi nu mai pot ţine post, chiar n-am ce mânca;
  • mă culc fără să mă mai rog lui Dumnezeu, mă va înţelege sunt obosit;
  • nu mai citesc ultimile 3 cursuri, că oricum s-ar putea să nu dea din ele la examen;
  • putea să iasă mai bine, dar n-am chef să-l mai modific, îi place, nu-i place, aşa-l las;
  • ca să iasă o treabă bună ar trebui să-i mai adaug şi chestia aia, dar de acum îl las aşa, ce-o fi o fi...;
  • nu m-am mai mărturisit de câteva luni, dar serviciul ăsta îmi ocupă tot timpul;
  • etc.

În familie, la şcoală, la servici, în ceea ce lucrăm noi ajungem în situaţia în care trebuie să depunem un efort suplimentar pentru a face lucrurile şi mai bune, fără reproş. În această postură a lenei si a delasarii unii din noi alegem să ne culcăm pe-o ureche şi să lăsăm lucrurile aşa...

Cine este credincios în cele mici este şi în cele mari, zice Domnul Hristos. Astfel cine acordă importanţă la detaiile mici şi neînsemnate ale vieţii va fi mult mai atent la aspectele importante şi hotărâtoare pentru viaţă.

Atitudinea "merge şi aşa" trece de la nivel micro la nivel macro, de la lucrurile mărunte la cele mari, de la detaliile vieţii materiale la viaţa duhovnicească. Această atitudine în viaţa duhovnicească ne "ajută" să devenim din ce în ce mai căldicei, nici buni nici răi. Dar sfinţii părinţi ne spun că a fi căldicel e o stare mai periculoasă decât cea de a fi păcătos. Cel ce are râvnă spre păcat, dacă-l va cunoaşte pe Dumnezeu va folosi această râvna pentru a dobândi virtuţile împărăţiei cerurilor. Pe când cel câldicel e lipsit de râvna, este insensibil la bine şi indiferent la rău, nici iadul nu-l mai sperie nici raiul nu-l mai încântă.

"Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri este" se traduce într-un îndemn a lui Dumnezeu, nu de a fi perfecţi, ci de a iubi mai mult. Dacă cineva îţi cere să-i faci ceva, iar după ce ai făcut acel lucru observi că necesită îmbunătăţiri, atunci efortul acela suplimentar pe care-l depui e un efort pentru  ca aproapele tău să fie mulţumit, este un gest de iubire. Orice efort pentru a îmbunătăţi lucrurile din viaţa noastră şi pe noi înşine e de fapt un gest de iubire faţă de cei ce ne înconjoară.

Din punct de vedere profesional atitudinea "merge şi aşa" este o condamnare la mediocritate. Cine se comportă în acest fel nu va putea evolua niciodată în profesia sa, ci va rămâne mereu la acelaşi nivel, automulţumindu-se cu starea în care se află.

Aşa stând lucrurile observăm că pe toate cele 3 planuri: personal, profesional şi duhovnicesc, atitudinea "merge şi aşa" nu ne ajută nicidecum să creştem, ci să stagnăm. Un profesor de la Academia de Studii Economice spunea că o firmă nu stagnează niciodată, ori creşte prin vânzările sale, ori scade. Aşa şi noi, defapt nu stagnăm ci coborăm, ne afundăm în lene şi egoism, într-o stare de automulţumire dăunătoare.

Hristos Domnul ne cheamă să fim perfecţi aşa cum un fiu trebuie să semene Tatălui.

Încercaţi să fiţi mai buni în orice realizaţi şi veţi oberva cum oamenii din jur vor observa acest lucru, şi împreună vă veţi bucura de acest efor suplimentar.

Pe drumul spre împărăţia cerurilor nu e loc pentru cei cu "merge şi aşa"... calea e strâmtă şi nu toţi pot intra pe ea.

(Claudiu)

Read more

Fericitul Tadei de la Vitovnița (un film cu subtitrare în română)

Parintele Tadei este un calugar ortodox sarb de la Manastirea Vitovnita. Datorita blandetii, dragostei si multelor sale cuvinte cu har, parintele a fost considerat de catre multi, sfant in viata. Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa!

Partea a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a și a 6-a a documentarului.

Mai multe date despre sine

Read more

Globalizare şi comunicare

Creat de Dumnezeu după chipul Său, omul este persoană şi are, prin actul creaţiei („Să facem om...”, Fac. 1, 26), vocaţia comunicării, cu înţelesul de comuniune, dăruire, jertfă. După căderea în păcat, care a însemnat alunecare în egoism şi închidere în sine, comunicarea îşi restrânge înţelesul la transferul verbal sau non-verbal de idei, vizând în principal interesul propriu în mod individualist, exclusivist.

Deşi Mântuitorul Hristos a restabilit adevăratul sens al comunicării în iubire prin jertfa Sa pe Cruce, a lăsat omului în continuare libertatea de a alege. Expresia acestei libertăţi, în vremea noastră, este, din păcate, în ceea ce numim „civilizaţia occidentală”, opţiunea pentru delimitarea de revelaţia divină, confundându-se transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Lui din creaţie. Principala angoasă a omului contemporan este strâns legată de criza materială, dar şi spirituală tot mai acută, pe care o resimte acum inclusiv ca pe o criză la nivelul comunicării interpersonale.

Deşi în era globalizării se aude tot mai des sloganul „comunici, deci exişti”, comunicarea a devenit, de fapt, un simplu schimb de informaţii, informaţia nefiind altceva decât o armă eficientă în lupta cu celălalt, care este totdeauna un adversar, într-o lume în care principiul competiţiei, al concurenţei are prioritate. În acest context, cuvântul, ca principal vehicul al comunicării interumane, a devenit o marfă, vândută şi difuzată după legile pieţii, şi, de multe ori, o etichetă pentru imaginile transmise prin intermediul ecranului TV sau monitorului, a căror companie impersonală este adesea preferată.

S-a semnalat deja, cu îngrijorare, că în raportul cuvânt – imagine, transmise exclusiv pe cale vizuală, se constată o sărăcire reciprocă: imaginea pune etichete arbitrare, după bunul plac al celui care o transmite prin intermediul ecranului, iar cuvântul care însoţeşte imaginea desemnează exclusiv ceea ce se vede, urmarea fiind o sărăcire de sensurile pe care ar trebui să le poarte.

După cum atrage atenţia prof. Giovanni Sartori într-o carte1 a sa, cuvântul are un dublu caracter: denotativ – cu referire strictă la un anumit obiect – şi conotativ, acesta din urmă trimiţând către mai multe sensuri şi implicând capacitatea de abstractizare a celui ce receptează cuvântul, adică stimulând inteligenţa. Or, cuvântul receptat doar ca purtător şi auxiliar al imaginii îşi păstrează numai caracterul denotativ, faţă de cuvântul scris, care, prin excelenţă, stimulează gândirea şi puterea de abstractizare prin sensurile pe care le poartă.

Fără a demoniza neaparat televiziunea, care reprezintă un progres tehnologic indiscutabil al veacului trecut, nu putem să nu observăm că ea modifică într-un ritm oarecum lent, dar inexorabil, natura comunicării umane, deplasând-o din contextul cuvântului în contextul imaginii; vederea devine precumpănitoare faţă de vorbire, iar imaginea ajunge să conteze mai mult decât conţinutul mesajului ce se doreşte a fi transmis, transcende deosebirile implicate de limbă şi vederea devine suficientă pentru înţelegerea acestui mesaj. Într-un fel, oamenii au creat cu ajutorul vizualului un nou Turn Babel, iar limbajul conceptual, abstract, este treptat înlocuit de un limbaj perceptiv, concret, cu mult mai sărac. Televiziunea ar putea ajunge astfel dintr-un simplu element de comunicare, cum era percepută la început, un adevărat instrument „antropogenetic”2, care modifică structural fiinţa umană.

Se constată cu uşurinţă în ultimele decenii o deplasare dramatică a accentului de pe cultura cărţii, care a devenit una elitistă, a celor puţini, pe cultura audio-vizuală – a celor mulţi. Consecinţa este o atrofiere continuă a stimulilor cititului, ai cunoaşterii transmise prin cultura scrisă. S-ar putea replica prin existenţa multor cuvinte abstracte, traductibile prin imagini, dar aceste imagini rămân doar surogate infidele şi sărăcite ale conceptului desemnat. De exemplu, imaginea unui om tocmai eliberat dintr-o închisoare nu poate explica ce înseamnă conceptul de „libertate”; rămâne o încercare unilaterală şi insuficientă comparativ cu cuvântul scris, care este cu mult mai mult decât o etichetă a unei imagini sau a alteia. Iar faptul că receptarea cuvântului scris în zilele noastre, şi mai ales de către tineri, este evident deficitară duce la o degenerare a intelectului, cu efecte dramatice pentru viitorul omenirii, care trăieşte o adevărată criză a pierderii înţelepciunii, a capacităţii de cunoaştere.

Un rezultat trist al secularizării, accentuat azi de preponderenţa imaginii în preferinţele omului contemporan, îl reprezintă sărăcirea cuvântului, ca vehicul al comunicării, în primul rând de sensul lui sacru. Cuvântul şi-a pierdut treptat conotaţiile din sfera sacrului, inclusiv în limba română, care trăieşte acum drama transferului din zona limbajului de lemn comunist în zona limbajului aşa-zis european. Puţini se mai gândesc acum, de exemplu, la faptul ca atunci când rostim „comunicare” ar trebui să ne gândim şi la „cuminecare”, care înseamnă mai mult decât transfer de idei, înseamnă jertfă, dăruire, împărtaşire. Sensul acesta a fost izolat pe nedrept în sfera arhaismelor, cum se întâmplă de fapt cu multe alte cuvinte care nu mai sunt purtătoare de har, ci doar de imagini seci şi irelevante.

Cuvântul purtător de har este, prin excelenţă, cuvântul Scripturii, descoperit de Dumnezeu profeţilor şi patriarhilor în Vechiul Testament şi apoi întrupat în Persoana Fiului lui Dumnezeu (Evr.1, 1). Sfânta Scriptură este expresia scrisă a acestei Revelaţii împlinită în Mântuitorul Hristos şi, în acelaşi timp, o formă de păstrare a eficienţei acestei Revelaţii. Prin Sfânta Scriptură, Hristos continuă să lucreze cu noi, spre mântuirea noastră, prin Duhul Său cel Sfânt3, ca o dovadă clară a fidelităţii faţă de cei care Îl urmează: „Iată, Eu sunt împreună cu voi până la sfârşitul veacurilor.” (Mt. 28, 20). Cuvintele lui Hristos sunt „cuvintele lui Dumnezeu” (In. 3, 34), sunt „duh şi viaţă” (In. 6, 63), „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68).

Prin puterea Duhului, în Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu nu slăbeşte atunci când este exprimat în limba omului, iar cuvântul omului capătă astfel o nouă adâncime şi putere, se transfigurează. Omul devine capabil să exprime cuvintele lui Dumnezeu şi să-I vorbească, devine posibilă „teologia”.

Pr. Georges Florovsky semnalează însă tragedia pe care o trăieşte omul modern, incapabil de a-L recepta pe Hristos în cuvântul Scripturii4, plângându-se însă adesea că primeşte acest cuvânt ca pe un „idiom arhaic”, care îi este deci străin, resimţind automat o înstrăinare şi fată de Cel care îi transmite acest cuvânt. S-a ajuns până la sugestia de a „demitologiza” Scriptura, printr-o „modernizare” a limbajului, ceea ce ar însemna, de fapt, o coborâre de la înălţimea cuvântului haric la sărăcia cuvântului de azi, singura diferenţă crezându-se a fi doar „învelişul accidental extern” al celui dintâi.

Cuvântul purtător de har nu este prezent oriunde şi oricând; îl aflăm însă, când ascultăm chemarea lui, în Casa Celui care l-a rostit, în Casa lui Dumnezeu, care este biserica. Citind Sfânta Scriptură, omul se transformă, dar pentru aceasta ar trebui să meargă mult mai departe decât să urmărească doar îmbunătăţirea culturii sale generale. Biblia trebuie citită cu credinţă, în stare de rugăciune, pe care nu o putem dobândi decât în Biserică, în comunitatea liturgică unită în iubire5. Numai în Biserică găsim în citirea Bibliei căldura, bogăţia, unitatea care vin de la Dumnezeu. Doar cu ajutorul propriei raţiuni, slăbită de păcat, omul nu îl poate înţelege pe Dumnezeu care, din iubire faţă de cel creat după chipul Său, i se descoperă în Persoana lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul6.

Origen a dezvoltat ideea unui paralelism între cuvântul care se face om şi cuvântul care se face carte. „Cuvântul lui Dumnezeu nu are nici carne, nici trup după natura Sa divină, nu poate fi nici rostit, nici văzut, însă o dată ce se întrupează, putem să-L vedem şi să-L descriem. Deoarece Cuvântul S-a făcut trup, există o carte a genealogiei lui Iisus Hristos (Mt. 1, 1)”7. Între vederea lui Hristos şi citirea Scripturii există o analogie, creştinul iubeşte Sfânta Scriptură după cum îl iubeşte pe Hristos şi participă la o transfigurare a înţelegerii textului biblic. „Hainele Logosului sunt cuvintele Scripturii, veşmintele gândirii divine. Precum El părea a fi diferit aici, pe pământ, iar când era transfigurat, când faţa Lui strălucea ca soarele, la fel era şi este şi cu hainele: când eşti aici jos, ele nu ţi se par strălucitoare, nu sunt albe; dar, dacă urci, vei vedea lumina hainelor şi vei contempla faţa lui Iisus transfigurat.8

Făcând un alt paralelism, între Scriptură şi Euharistie, Origen le înfăţişează pe ambele ca fiind două forme ale prezenţei lui Hristos: „Noi bem sângele lui Hristos nu numai în ritul sacramental, ci şi când primim cuvintele care conţin viaţă.” Citirea sau ascultarea Cuvântului poate fi cu adevărat o Euharistie, iar pentru aceasta este necesară rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, într-o adevărată „epicleză”, pentru ca noi să putem urca la Dumnezeu, Cel ce din iubire coboară către noi. Credincioşii sunt îndemnaţi astfel să acorde aceeaşi cinstire Cuvântului şi Euharistiei şi să conştientizeze că în biserică rugăciunea descoperă adevăratul sens al Scripturii, participarea la Liturghie mai cu seamă înseamnă mult mai mult decât primirea şi înţelegerea unor cuvinte oarecare, înseamnă unirea, ca şi atunci când primim Sfânta Împărtăşanie, cu Cuvântul divin. Sfânta Evanghelie este semnul prezenţei lui Hristos, ieşirea cu Evanghelia înseamnă ieşirea lui Hristos la propovăduire, citirea Evangheliei ni-L arată pe Însuşi Hristos Care ne vorbeşte. Astfel, Evanghelia devine obiect de veneraţie purtat în procesiuni, este citită în mod solemn, iar credincioşii intuiesc misterul sfinţeniei sale în Biserică, ceea ce este foarte important astăzi, când există o tendinţă tot mai accentuată de a pierde simţul sfinţeniei care înconjoară Biblia.

Numai prin citirea Sfintei Scripturi în Biserică descoperim o adevărată bogăţie de sensuri, în lumina Duhului, prin rugăciune, depăşind cu mult sensul strict literal al scrierii sfinte. De altfel, în întregul cult ceea ce nu este textual biblic, ori este o parafrază, ori un comentariu la cuvintele Scripturii. Credincioşii aduc ca ofrandă Cuvântul lui Dumnezeu, care de fapt îl izvorăşte9.

În Biserică, Liturghia este mediul divino-uman în care citim Cuvântul, iar Scriptura, fără a fi citită în legătură cu cultul şi Liturghia, rămâne o lectură individualistă. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit în Însuşi Trupul lui Dumnezeu, care este Biserica. În Sfânta Liturghie, Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin Cuvânt pentru mântuirea credincioşilor care, comunicând cu Dumnezeu, comunică unii cu alţii desăvârşit, în iubire.

 

Pr. dr. Sorin Marinescu

Centrul de Studii Interdisciplinare Sfântul Ioan Damaschin

Read more

28 August 2010

Biserica SRL

Avem nemultumiri legate de Biserica, nemultumiri care ne starnesc repulsii ori de cate ori le aducem in discutie. Iata numai cateva: "babele si mosii care se imbrancesc la luat aghiazma, lipsa scaunelor in Biserica, construirea prea multor biserici in detrimentul altor nevoi sociale, si faptul ca Biserica nu face nicio concesie in cazul inmormantarii sinucigasilor si a celor nebotezati". Lista de nemultumiri care se perinda pe scenele TV si pe scena mintii noastre razvratite este mult mai lunga insa ne vom rezuma sa aflam cateva raspunsuri din reflexia imaginara, dar cat se poate de reala in sinceritatea ascunsa a unui astfel de nemultumit:

"In primul rand nu inteleg de ce babele si mosii fug si se inghesuie cu atata ravna dupa apa sfintita sau dupa sarutat sfintele moaste, cand defapt pot sta ca mine acasa, la o terasa, sau intr-un parc, viciind in liniste aerul din jur cu neputintele firii cazute din sfintenie. Este mult mai comod si mai civilizat sa arat caderile celor care se lupta sa se izbaveasca tocmai de aceste caderi, decat sa intru si eu in acest joc barbar al rabdarii statului la coada. Pentru mine statul la coada celor sfintitoare nu este o nevointa de a capata rabdare si binecuvantare, ci un mod de a ma lauda mai tare prin a critica pe altii la drumul mare.

Apoi, eu sunt un om iubitor de igiena, nu de sfintenie. Igiena este pentru oamenii culti, iar sfintenia este pentru cei creduli si cu putina carte. Igiena e pipaibila, e accesibila si de inteles unui om trupesc ca mine, pe cand sfintenia parca vine dintr-un taram de basm destinat copiilor. Pentru mine igiena trupului, igiena mainilor si mai ales igiena gurii, reprezinta un mod de viata prioritar oricarei chemari la sfintenie. Sfintenia e grea, si presupune renuntare la placerile egoiste pe care le iubesc, ceea ce mi-ar provoca lipsa acuta de fericire. De aceea nu pot urma sfintenia. Insa cel mai important este ca igiena de care ma ingrijesc cu atata acrivie, reprezinta defapt singurul paravan care imi mascheaza putoarea trupului cel lipsit de sfintenia de care fug mereu.

In al doilea rand nu inteleg de ce in Biserica nu sunt scaune pentru toata lumea. Daca voi vrea sa intru vreodata la slujba, mi se pare normal  sa pot gasi un scaun liber pe care sa ma asez. Am probleme cu rugaciunea din ghenunchi pentru ca sunt alergic la pocainta, si am probleme cu indoitul spatelui pentru ca smerenia trupului imi raneste orgoliul de om cultivat si fara pacat. Asa ca lipsa scaunului care sa ma intampine oricand in Biserica, reprezinta o alta slaba prestatie de servicii. Din punctul meu de vedere, Biserica Ortodoxa se incapataneaza nejustificat (ca dintotdeauna) sa devina un mic SRL prestator de servicii spirituale. Daca Biserica ar fi un SRL care sa-mi satisfaca dreptul la comoditate, deci la iubirea de sine, cred ca as putea sa ma abonez si eu lunar la serviciul mantuirii, ca la orice alt serviciu de pe lumea aceasta.

Mai apoi, nu inteleg de ce Biserica nu presteaza aceleasi servicii pentru toata lumea, indiferent de starea sufleteasca in care se afla. Cand platesc vreo factura de servicii, casierita nu ma intreaba daca am tinut post, daca am facut milostenie, sau daca am iertat gresitilor, asadar nici preotul, pe care nu-l vad decat un simplu casier al bisericii, nu ar trebui sa ma ia la rost ca vreau Sfanta Impartasanie fara spovedanie, sau binecuvantare pentru a trai in concubinaj. Eu cred ca toti oamenii avem dreptul de a fi tratati in mod egal, ca si clienti ai bisericii. De aceea nu inteleg de ce se refuza cinstea inmormantarii crestinesti pentru sinucigasi si pentru cei nebotezati. Ma intreb prosteste de ce nu se dau drepturi egale la cinstire, stiind totusi ca de cinstirea crestina nu se pot bucura decat cei care au murit crestineste.

Iar pe final, nu inteleg de ce se construiesc atatea biserici cand ar putea sa se construiasca spitale pentru toti bolnavii si orfelinate pentru toti copiii strazii. Imi pun intrebarea aceasta fara sa-mi fie rusine sa ma gandesc ca eu nu am dat niciun ban la bisericile care se tot ridica si de care ma simt deranjat.  Nu imi pun niciodata intrebarea daca nu cumva lipsa spitalelor, a orfelinatelor si a caminelor este data de abundenta restaurantelor, barurilor, discotecilor, cazinourilor si a magazinelor de droguri usoare, la care tot cheltuiesc banii, caci acestea alcatuiesc raiul pe pamant de care ma bucur. In schimb de biserici n-am loc pentru ca ele imi amintesc de sfintenie, sfintenia de care am spus ca fug mereu, caci presupune renuntare la placerile care fac rau altora, dar din care eu ma hranesc.

Pentru mine, Tainele Bisericii sunt doar prestari de servicii iar preotul este doar un popa lacom care ia banii prestatiilor. Drept urmare eu am impresia ca as trai bine mersi si fara Biserica daca nu ar fi bunica si cu mama care sa ma inboldeasca sa nu mai traiesc in concubinaj cu iubita, sau clopotele care sa ma sacaie cu amintirea faptului ca Dumnezeu s-a facut om si S-a rastignit ca sa ma scape de putoarea pe care o iubesc, dandu-mi in schimb sfintenia pe care nu o doresc. Si totusi... ceva imi lipseste atat de mult..."

Marturisirea de izbavire a celui care sufera de patima SRL-ismului:

Cred ca Biserica, este Una de la inceputul ei si pana la sfarsitul veacurilor dupa cum insusi intemeietorul ei Hristos a spus, iar nu mai multe precum spun cei diplomati in aparenta si farisei in esenta.

Cred ca desi sunt atatea biserici si credinte mincinoase, totusi exista pe lumea aceasta un singur Adevar,  revelat in persoana lui Hristos si o singura credinta dreapta, nu asa cum ma amagesc ateii ca totul ar fi relativ.

Cred ca Biserica lui Hristos este corabie a mantuirii, avand ca singura tinta aducerea sufletelor la bucuria imparatiei cerurilor, si nu limuzina care sa ma plimbe prin placerile lumii acesteia, precum mi-ar place sa fie din multa iubire a patimilor.

Cred ca Biserica este casa lui Dumnezeu Tatal, si Tainele sunt sfintitoare iar nu prestari de servicii precum mintea mea secularizata si mult impatimita tinde sa creada.

Cred ca preotii, desi au caderile lor, totusi sunt slujitori ai lui Dumnezeu, vestind pe Dumnezeu si nu pe ei insisi. Stiind ca judecata nu este a mea, ci a lui Hristos, se cade sa-i iert pe preoti din toata inima, incredintat si de faptul ca nu voi fi iertat de nu voi ierta si eu gresitilor mei.

Cred in randuielile Bisericii, care au fost insuflate de Duhul Sfant, desi duhul cel rau care ma stapaneste imi insufla gandul ca randuielile ar trebui sa fie modernizate si coborate dupa slabiciunea generala.

Cred ca desi s-au construit atat de multe biserici, totusi nu sunt destule pentru cati oameni ar trebui sa intre in ele dar nu intra si ratacesc.

Cred ca lipsa spitalelor, a caminelor pentru copii si a celorlalte nevoi sociale de care ma plang, se datoreaza in primul rand propriei degradari morale pe care refuz sa o asum din multa iubire de sine, dar si a degradarii generale a celor de aceeasi asemanarea rea cu mine.

Cred ca cine nu are Biserica de mama, nu are nici pe Dumnezeu de Tata, iar cel ce batjocoreste Biserica, batjocoreste si pe Dumnezeu, iar cine batjocoreste pe Dumnezeu isi face rau siesi si semenilor, deopotriva.

Asa sa-mi ajute Dumnezeu, ca de azi inainte sa ma izbavesc de patima hulei si barfei la adresa Bisericii, caci din prea multa aroganta, necredinta si televizorism curvar, am ajuns sa scuip obrazul care m-a botezat crestin, si care mi-a dat bilet pentru imparatia cerurilor.

(Dan)

Read more

Predică la duminica a 14-a după Rusalii

"Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă.

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
"

Evanghelia de astăzi, de la Mt. 22, 1-14, este o parabolă care urmează și o dezvoltă pe cea din duminica trecută, pentru că și aici, în cazul nunții Fiului lui Dumnezeu cu creația Sa, ca și în parabola viei sau a Bisericii, avem o discuție despre cei care vin și despre cei care nu au timp de Împărăția lui Dumnezeu.

Și, ca și în duminica trecută, Evanghelia zilei ne obligă să percepem parabola nu numai cu referire la trecut ci, mai degrabă, cu referire la prezent, pentru că cei invitați la cină, la Împărăție își găsesc și astăzi alte treburi.

Iar afacerile, politica, divertismentul, plăceri mărunte și ilare (la o privire de profunzime) ne fac să ne gândim toată ziua la grija pentru viața de aici și să nu mai căutăm, mai deloc, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu în viața noastră.

Însă Evanghelia zilei, prin nuntă/gamus (gr.) [v. 2], prin nunta noastră interioară cu Dumnezeu ne vorbește tocmai de întreaga dăruire a persoanei noastre în relația cu El, pentru ca El să ne îmbrace în haina de nuntă/ endima gamu (gr.) [v. 11] a harului Său.

Pentru că nu viața socială (strada, locul de muncă, societatea, cultura, cunoașterea științifică etc.) ne conturbă de la viața duhovnicească, ci viața socială și cea familială se includ, în mod organic, în viața noastră duhovnicească, care înseamnă să ne comportăm ca creștini ortodocși ori unde mergem și în orice facem.

Și în cazul în care dorul de Dumnezeu ar fi pe primul plan în viața noastră, Dumnezeu ne-ar învăța cum să ne comportăm în fiecare moment al vieții noastre, cum să ne trăim bucuriile dar și necazurile care ne traumatizează.

Iar când spun că ne va învăța, mă refer la faptul că ne va învăța pas cu pas, prin gândurile pe care ni le insuflă, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin cărțile sau intuițiile pe care le avem.

O continuă și bogată călăuzire a noastră, pentru ca să trecem de la o gândire trupească sau intelectuală asupra vieții și asupra relației cu Dumnezeu, la una duhovnicească, în care voia lui Dumnezeu și harul Său sunt cele care ne conduc viața.

Și la nunta din veci, la comuniunea veșnică cu Prea Sfânta Treime [v. 2], pentru ca să cunoaștem iubirea veșnică și preadumnezeiască și incomparabilă dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, la comuniunea veșnică cu Prea Sfânta Treime în Împărăția Sa a fost și este chemată  întreaga umanitate, fără discriminare, prin Sfinții Vechiului Testament și apoi prin Sfinții Bisericii până astăzi.

Toți au fost, sunt și vor fi chemați, în mod insistent, la nunta fericirii dumnezeiești. Slugile lui Dumnezeu, [v. 3, 4, 8, 10, 13], adică Sfinții și slujitorii Bisericii i-a chemat, îi cheamă și îi vor chema pe toți la fericirea veșnică a relației cu Dumnezeu.

Numai că insistenței acesteia de mii de ani i se opune foarte multă rezistență în inimile multora. Și mulți preferă o viață aiurea, fără sens, fără bucurii reale, fără bucurii autentice, veșnice în locul vieții cu Dumnezeu, care e singura împlinire a omului.

Pentru că nunta veșnică la care suntem chemați e viața  împreună cu Prea Sfânta și Prea Curata Treime, la comuniunea cu Dumnezeul nostru treimic și nu la o veșnicie văzută ca singurătate și inactivitate. Fiindcă Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea veșnică a celor care au aceeași credință și aceeași iubire, pe care au exersat-o încă de aici, din viața Bisericii și din cea socială.

De aceea, Biserica lui Dumnezeu ne cheamă la comuniune, la conlucrare și la întrajutorare duhovnicească și materială pe toți, pentru că ne pregătește pentru această maximalizare a vieții și a bucuriei cu Dumnezeu și cu semenii noștri întru Împărăția Sa.

Aici, pe pământ, nu facem altceva decât să ne formăm și să ne dezvoltăm organele sufletului și ale trupului nostru pentru starea transfigurată, înduhovnicită a persoanelor noastre, pe care o vom avea la învierea morților, când tot conținutul interior al vieții noastre sufletești se va reliefa, în mod pregnant, în trupul nostru transparentizat de  către harul dumnezeiesc.

Însă, întorcându-ne la conținutul punctual al parabolei, trebuie să precizăm faptul, că între audienții Domnului erau din nou fariseii [Mt. 22, 15], care se știau vizați. Printre cei care refuzau invitația la nuntă erau și ei. Însă ei nu făceau altceva, decât ceea ce făcuseră mulți dintre cei invitați la nuntă în trecutul lui Israel: doreau să rămână în păcatele lor și să nu primească iertarea lui Dumnezeu.

Nedorind nunta, nu doreau iertarea și comuniunea cu Dumnezeu. Și tot cel care nu vrea să vină la Biserică și să fie un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe nu face altceva decât să prefere Iadul în locul Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Versetul al 4-lea al Evangheliei are o perspectivă dublă din punct de vedere teologic. Pentru că, pe de o parte, ospățul/cina (formată din boii și din cele îngrășate care au fost jertfite) face referire la Sfintele Taine ale Bisericii, izvorâte din întruparea, moartea și învierea Domnului și fără a participa aici, la cină, nu poți participa și în veșnicie la cină iar, pe de altă parte, în perspectiva veșniciei, la comuniunea cu Dumnezeu se intră numai în stare de jertfă.

Iar boii și cele îngrășate ale Domnului, care s-au jertfit pentru El sunt toți Sfinții Lui, care au fost  nevoitori, credincioși și blânzi lui Dumnezeu precum boii și s-au umplut de fapte bune și de har în așa fel încât, unii au fost pizmuiți și prigoniți și omorâți pe nedrept, pe când alții s-au mutat, cu o moarte pașnică, la Dumnezeu, cu rod însutit.

Dar așa după cum ne-a spus El: „dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” [In. 6, 53], în persoanele voastre (lucru care se face  mereu la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii) tot la fel, la cină nu poți intra, dacă nu te-ai unit ființial cu Hristos în Dumnezeiasca Euharistie și dacă nu ești plin de harul Treimii, adică îmbrăcat cu haina harică a nunții celei veșnice.

Și de aceea insistența aceasta dumnezeiască vizavi de noi, pentru că aici, în viața pământească, se începe pregătirea pentru nunta cea veșnică. Iar cum Evanghelia de astăzi se spune în Biserică acum, aproape de culegerea roadelor, de venirea toamnei, cu atât mai mult vrea să ne spună Dumnezeu prin ea, că și roadele noastre trebuie să fie pline de dulceața harului dumnezeiesc.

Dar ca să ai roade sau să fii îmbrăcat cu haina harului dumnezeiesc și a faptelor bune nu trebuie să te lipești de pământ sau de afaceri [v. 5] și să te dedici exclusiv lor, și nici să lupți împotriva Bisericii și a propovăduirii adevărului dumnezeiesc [v. 6].

Și actualitatea acestor cerințe e cu atât mai mare, cu cât lumea postmodernă nu mai crede în adevărul  unic, transcendent, dumnezeiesc ci doar într-o sumă de adevăruri personale, subiectiviste, fapt pentru care a renunțat la o împlinire duhovnicească și valorică pentru una frugală, telurică și fără sens.

În locul personalizării și a înduhovnicirii persoanei, postmodernitatea noastră alege notorietatea obținută facil sau obscen, lipsa de gust și de principii, conformismul cu tot felul de ideologii extremiste, decadența ca mod de viață.

Însă Domnul ne spune aici, că cei care i-au ucis pe Sfinți au fost pedepsiți [v.7]. Și vor fi pedepsiți întotdeauna  de către El, cei care îi minimalizează pe Sfinții Săi, cei care batjocoresc și neagă dogmele și sfințenia Bisericii Ortodoxe și cei care sunt exemple de demoralizare pentru cei inocenți dar bine intenționați.

Și pedeapsa Lui e veșnică. Iar dacă până la versetul al 8 putem să vedem istoria zbuciumată a lui Israel, unde în loc să se mântuiască mulți, dimpotrivă mulți au pierit, cu toate că văzuseră minuni fără seamăn, făcute de Dumnezeu pentru împietrirea inimii lor, de la versetul al 9 ne vedem pe noi, pe oamenii Bisericii, care, deși am umplut casa de nuntă a Bisericii, totuși mulți dintre noi suntem goi, fără o viață plină de sfințenie și fără har.

Versetul al 10-lea însă ne dă o deslușire a situației Bisericii. A situației de acum a Bisericii. Pentru că Domnul ne spune, în mod profetic, că cei care vor umple casa Bisericii vor fi „atât răi cât și buni”/ ponirus te che agatus (gr.) și nu că vor fi, cu toții, Sfinți.

Tocmai de aceea, în Biserica Sa, poți să ai, de multe ori, surprize profund neplăcute. Pentru că poți să te duci la cineva, ca la un om duhovnicesc și sensibil la problemele oamenilor și să vezi că e un om infatuat și indiferent, cum, dimpotrivă, poți găsi o inimă iubitoare și ajutor de la altul, pe care nu îl credeai în stare de atâta mărinimie.

Biserica lui Dumnezeu, ca și în parabola năvodului sau a grâului înfrățit cu neghina, e formată din diverse caractere și din oameni de diverse stări duhovnicești sau plini de multă decadență și impostură, fapt pentru care oaia stă, de multe ori, alături de lup sau păstorul nu e păstor ci impostor.

Dar pentru că toți suntem oaspeți/invitați (anachimenon gr.) [v. 10] și doar unul e Stăpânul, adică Dumnezeu, trebuie să conviețuim la un loc, bunii cu răii și răii cu bunii, pentru ca să se observe, pe de o parte, rectitudinea celor buni dar, pe de altă parte, și posibilitățile multiple de reconversie a celor răi, impasibili și leneși din Biserica Sa.

Și așa cum, în familie, exemplul bun al unuia poate să-i convertească pe mulți sau pe toți ai casei sau ai neamului  său, tot la fel, exemplul unui credincios sau al unui membru al ierarhiei poate să smerească și să îndemne la reconsiderare personală pe mulți care îl văd și îl cunosc.

Însă Domnul ne spune la versetele 9 și 10 că pe noi, cei ai Bisericii, El ne-a luat de pe drumuri.  Un lucru care trebuie să ne smerească continuu!…

Ne-a luat de pe drumurile noastre subiectiviste, egoiste și ne-a adunat la un loc, ne-a făcut să fim împreună. Biserica Sa e casa umplută cu cei de pe drumuri, cu chemați de pe drumurile păcatelor, pentru ca să ne învețe pe toți iubirea și delicatețea, jertfelnicia și cumsecădenia, respectul și întrajutorarea.

Și cei care suntem flămânzi și însetați după Dumnezeu, iubim Biserica Sa, îi iubim pe cei credincioși, iubim adevărul dumnezeiesc și dorim ca toți să se bucure, împreună cu noi, în veșnica și preasfânta Împărăție a lui Dumnezeu.

Versetul al 11-lea ne vorbește, în mod acoperit, de Judecata lui Dumnezeu. El va veni și va sta la judecată cu noi și va vrea să privească pe cei care au fost chemați la nunta Sa.

Însă cei care nu vom fi îmbrăcați în har și în fapte bune, cei care nu vom fi îmbrăcați în iubire și în smerenie, vai nouă, vom tăcea în fața Lui [v. 12], pentru că știm încă de acum că ne pregătim, prin viața noastră rea, pentru „plângerea și scrâșnirea dinților” [v. 14] și nu pentru bucuria cea veșnică a comuniunii cu Sine.

Tocmai de aceea finalul Evangheliei de astăzi ne vorbește despre diferența dintre a fi membru al Bisericii și aceea de a deveni un Sfânt al Bisericii.

Fiindcă atunci când El a spus: „căci mulți sunt chemați (cliti, gr.), dar puțini sunt aleși (eclecti, gr.)” [v. 14], ne-a spus, cu alte cuvinte, că darul acesta imens, de a deveni membru al Bisericii lui Dumnezeu nu e de ajuns pentru a ne mântui, dacă noi rămânem nepăsători și goi de sfințenie, ci e nevoie de viață sfântă pentru a deveni membrii ai comuniunii veșnice cu Sine.

Că am venit, de pe căile noastre, la calea Lui, e un prim pas. E un pas imens, pentru că am ascultat de chemarea lui Dumnezeu și am venit, de la moarte la viață, adică de la păcat la comuniunea cu Sine, în Biserica Sa.

Și îmbisericirea e un pas imens, dacă observăm diferența de teologie și de viață a eterodocșilor în comparație cu Sfinții Bisericii Ortodoxe: adevăratul etalon de viață bisericească și umană. E un pas imens și greu, atâta timp cât mulți nu îl fac.

Însă de la primul pas spre Dumnezeu, care e Botezul nostru, până la asumarea, purtarea și răstignirea firii noastre în comuniunea cu Sine și până la umplerea noastră de viața Lui cea dumnezeiască și veșnică și apoi, mutarea, prin moarte, de la cele trecătoare la cele veșnice, sunt miliarde de pași interiori pe care trebuie să îi parcurgem.

Din acest motiv sunt puțini aleșii, pentru că sunt puțini cei care cred și Îi urmează Lui în pofida multor ispite, necazuri, greutăți, prigoniri. Sunt puțini dar sunt oamenii totali, bărbați sau femei, care nu au fost ortodocși doar cu numele ci, în lăuntrul ființei lor L-au purtat pe Dumnezeu și s-au păstrat în credința cea dreaptă și în harul lui Dumnezeu și în faptele cele îndumnezeitoare.

Acestora trebuie să le urmăm exemplul. Exemplul celor puțini. Însă să ne folosim de orice lucru, de la oricine, care e spre zidirea noastră și spre folosul păcii și al comuniunii între noi.

Și asta cu harul lui Dumnezeu, Cel ce îi întărește pe cei slabi și îi învață pe cei neștiutori și îi conduce la Sine pe toți cei care doresc să se bucure, acum și veșnic, de comuniunea cu toți Drepții și Sfinții lui Dumnezeu, întru vederea slavei Sale celei veșnice. Amin!

Pr.Dorin - Teologie Pentru Azi

Read more

Atmosfera science-fiction

Va recomandam cu drag sa cititi despre inceputurile fenomenului OZN, si despre atmosfera de credulitate generala intretinuta de fabrica fanteziilor numita Hollywood, ca astfel sa intelegem mai bine de ce este atat de usor sa credem in existenta extraterestrilor, fara insa a avea vreun temei teologic asupra acestei credinte si nici macar vreo dovada stiintifica in acest sens.

Originile acestui gen de literatură sunt îndeobste plasate la începuturile secolului XIX. Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină un stil de un realism foarte persuasiv cu o substantă narativă atinsă întotdeauna de “misterios” si de “ocult”. Altii o consideră precursoare a literaturii stiintifico-fantastice pe contemporana lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (sotia celebrului poet), care, în cartea sa “Frankestein, or the Modern Prometheus” (Frankestein sau Prometeul modern, tradusă recent si în româneste, n. tr.) combină stiintă fantezistă si ocultism într-un mod ce caracterizează multe scrieri stiintifico-fantastice de atunci încoace.

Povestirea stiintifico-fantastică tipică avea să apară însă la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, odată cu Jules Verne si H. G. Wells. Apoi, trecând prin faza manifestărilor literare de mâna a doua, asa cum apăreau ele în periodicele ieftine din America anilor 1939 si 1940, genul science-fiction a ajuns la maturitate si a devenit o formă literară de prestigiu international în deceniile din urmă. Mai mult, un număr de filme de maximă audientă atestă cât de mult atmosfera SF captivează imaginatia maselor.

Filmele SF ieftine si mai curând de senzatie ale anilor ’50 au făcut loc în ultimii aproximativ zece ani altora mai moderne, care îsi spun “de idei”, cum ar fi Odiseea spatială 2001, Războiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III, fără a mai mentiona unul din cele mai lungi si mai gustate seriale de televiziune americane, Star Treck (distribuit si pe postul nostru national de televiziune, n. tr.).

Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF si care îl generează, este împărtăsită, chiar dacă numai implicit, de toti creatorii de SF. Această filozofie ar putea fi rezumată astfel:

1. Religia în sens traditional este fie cu totul absentă, fie prezentă în mod accidental sau artificial. Chiar ca formă literară, SF-ul este în mod vizibil produsul unei perioade deja “post-crestine” (asa cum este cazul povestirilor lui Poe si Shelley). Universul SF este cu totul secularist, desi în el se amestecă adesea nuante oculte sau orientale. “Dumnezeu”, atunci când este mentionat, este prezentat ca o putere vagă si lipsită de contur, iar nu ca o fiintă personală (de ex. “Forta” din Războiul Stelelor, o energie cosmică care are atât un aspect pozitiv cât si unul negativ). Fascinatia crescândă a omului contemporan fată de temele SF este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase traditionale.

2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar nu omul asa cum îl cunoastem noi astăzi, ci asa cum va “deveni” el în viitor, conform mitologiei evolutioniste moderne. Desi eroii povestirilor SF sunt în general oameni obisnuiti, nu ei sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri de “supraoameni” ce reprezintă rase “supraevoluate” ale viitorului (sau uneori ale trecutului) care de cele mai multe ori provin “din alte galaxii”.

Ideea că există forme de viată inteligentă “mult evoluată” pe alte planete a devenit atât de înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până si în cele mai respectabile speculatii stiintifice (sau semistiintifice) ea este socotită ca ceva de la sine înteles.

Astfel, într-o foarte populară serie de cărti (Erich von Daniken, Chariots of the Gods – Carele zeilor -, Gods from OuterSpace – Zeii din spatiul cosmic) se aduc asa zise dovezi ale prezentei fiintelor “extraterestre” sau ale unor “zei” în preistorie, cărora li s-ar datora aparitia subită a inteligentei la om, inteligentă care este anevoie de explicat prin teoria evolutionistă obisnuită.

Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei si Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, că în urmă cu secole pământul a fost vizitat de fiinte “extraterestre”, că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de “cosmonaut” si că astăzi “este posibil să ne aflăm în pragul unei “a doua veniri” a acestor fiinte inteligente din spatiul extraterestru[1].

Cercetători la fel de reputati din lumea occidentală cred destul de serios în existenta “inteligentelor extraterestre”, din- moment ce de aproape 18 ani încoace ei încearcă, prin intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu ele. Există în întreaga lume cel putin sase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă să receptioneze semnale radio de la fiinte inteligente din spatiul extraterestru.

De asemenea, “teologi” protestanti si romano-catolici contemporani, care s-au obisnuit să urmeze orice idee nouă pe care o lansează “stiinta”, fac la rândul lor speculatii în cadrul noului domeniu al “exoteologiei” (adică “teologia spatiului cosmic”), cu privire la natura raselor “extraterestre” (v. rev. Times, 24 aprilie 1978). Este de netăgăduit că mitul SF îi fascinează cu putere până si pe cei mai luminati intelectuali si oameni de stiintă ai zilelor noastre.

Fiintele “evoluate” ale viitorului, asa cum apar ele în literatura SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au “depăsit” limitele umanitătii obisnuite, mai ales cele ale “personalitătii”. Asemenea lui “Dumnezeul” din povestirile SF, “omul” a devenit si el o impersonalitate bizară. În cartea Childhood’s End (Sfârsitul copilăriei) a lui Arthur C. Clarke, noua rasă de oameni are fizionomia caracteristică vârstei copilăriei, însă chipurile sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinte sunt pe cale de a suferi transformări “evolutive” încă si mai înalte, până la absorbirea într-o “Supraminte” impersonală.

În general literatura SF – ale cărei idei se află în opozitie diametrală fată de învătătura crestină, dar în concordantă perfectă cu unele scoli filozofice orientale – vede “progresul evolutionist” si “spiritualitatea” în termenii unei depersonalizări crescânde.

3. Umanitatea si lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca “proiectii” ale descoperirilor stiintifice celor mai noi; “proiectii” care nu sunt câtusi de putin lipsite de substantă, pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană a experientelor ocultiste si demonice, asa cum s-au desfăsurat ele de-a lungul tuturor veacurilor.

Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinte “supraevoluate” ale viitorului: comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea si a dispărea, transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene si creaturi iluzorii prin “gândirea pură”, miscarea la viteze ce depăsesc cu mult mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei vointe, precum si propovăduirea unei filozofii “spirituale” care se plasează “dincolo de orice religie” si care promite sosirea unui timp în care “inteligentele avansate” nu vor mai depinde de materie.

Într-adevăr, toate aceste lucruri se obtin prin nimic altceva decât prin practici sataniste si vrăjitoresti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se notează că, “un aspect persistent al creatiilor SF este dorinta de a transcende experienta normală prin intermediul unor personaje si evenimente care depăsesc conditiile de spatiu si de timp normale” [2].

Scenariile unor filme ca “Star Treck”, precum si multe alte povestiri SF, seamănă foarte bine prin unele locuri (mai ales în amănuntele lor “stiintific” – viitorologice) cu unele descrieri din “Vietile Sfintilor Părinti”, pe vremea cărora activitătile vrăjitoresti erau ceva obisnuit la popoarele păgâne, printre care sfintii erau de multe ori nevoiti să-si ducă viata.
Literatura stiintifico-fantastică nu are mai nimic stiintific, si nici prea “viitorologică” nu este. Ea se prezintă mai degrabă ca o întoarcere la originile “mistice” ale stiintei moderne – stiinta dinaintea “iluminismului” secolelor XVII si XVIII, care era foarte apropiată de ocultism.

In aceeasi istorie a literaturii SF se notează că “rădăcinile literaturii SF, ca si rădăcinile stiintei, se situează în zonele magicului si miticului” (Scholes si Rabkin). Cercetările si experimentele contemporane din asa-zisul domeniu al parapsihologiei indică si ele o viitoare jonctiune între “stiintă” si ocultism,dezvoltare care se află în deplină armonie cu literatura SF.

Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeasi popularitate ca si în Vest, desi cunoaste dezvoltări usor diferite), cunoaste exact aceleasi teme ca si literatura SF din aria occidentală. În general, temele “metafizice” ale literaturii SF sovietice (care se scrie sub ochiul atent al cenzorului “materialist”), sunt de influentă occidentală sau sunt inspirate direct de spiritualitatea hinduistă, asa cum se remarcă în cazul scriitorului Ivan Efremov. Cititorul sovietic de literatură SF rămâne, potrivit unui critic, “cu o capacitate vagă de a distinge demarcatiile critice dintre stiintă si magie, dintre omul de stiintă si vrăjitor, dintre viitor si fantezie”.

Literatura SF, atât din Vest cât si din Est, ca si celelalte aspecte ale culturii contemporane, “confirmă în întregime – spune acelasi autor -, faptul că faza superioară a umanitătii o constituie ocultismul”[3].

4. Prin însăsi natura sa “viitorologică”, literatura SF tinde să devină utopică. Câteva romane sau povestiri chiar descriu o societate perfectă a viitorului, dar cele mai multe dintre ele se ocupă de “evolutia” societătii moderne la o stare mai avansată, sau cu întâlnirea cu civilizatii superioare de pe altă planetă, cu speranta (care uneori este prezentată ca realitate) că problemele cotidiene ca si limitările conditiei umane pot fi depăsite. În creatiile lui Efremov (si nu numai), comunismul devine “cosmic” si “începe să dobândească calităti nemateriale”, iar “civilizatia post-industrială va fi ca aceea de tip hinduist” [4].

“Fiintele avansate” din spatiul cosmic sunt adesea înzestrate cu calităti “mântuitoare”, iar aterizările navelor spatiale sunt semnul unor evenimente “apocaliptice” – de obicei sosirea unor fiinte binevoitoare care să conducă oamenii în “progresul lor evolutiv”.

Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăsi un semn grăitor al pierderii valorilor si mentalitătii crestine în interpretarea lumii. Ea a devenit un puternic vehicul de diseminare a unei filozofii necrestine asupra vietii si istoriei, manifestând mai curând, pe fată sau în ascuns, influente ocultiste si orientale. Si tot această literatură, într-o perioadă crucială de criză si tranzitie a civilizatiei umane, a constituit o fortă de prim ordin în crearea sperantei si a stării de asteptare actuale a “fiintelor extraterestre”, care vor veni si vor rezolva problemele omenirii, călăuzind-o către o nouă eră “cosmică” a istoriei sale.

Pretinzând că este “stiintifică si nereligioasă”, literatura SF în realitate este un mijloc propagandistic de vârf (de formă secularistă) în mediatizarea “noii constiinte religioase” ce invadează omenirea, pe măsură ce crestinismul autentic supravietuieste în arii etnice si geografice tot mai restrâns.

Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru introducerea cazurilor concrete de aparitii OZN, care corespund în mod ciudat cu asteptările pseudoreligioase spre care este stimulat omul “civilizatiei postcrestine”!

(Cuv. Seraphim Rose - Ortodoxia si religia viitorului)

 


[1] Sheila Catrander si Lynn Schroeder, Psychic Descoveries Behind the Iron Curtain – Descoperiri din sfera psihicului din spatele Cortinei de Fier), Bantam Books, 1977, pp. 98-99. Vezi articolele în lb. rusă ale Dr. Viaceslav Zaitaev, “Visitors from Outer Space”, in Sputnik, Jan. 1967, si “Tamplest and Spaceships” – Temple si nave spatiale in Sputnik Jan. 1968

[2] Robert Scholes si Eric S. Rabkin, Science Fiction: History, Science, Vision, – Literatura SF: Istorie, Stiintă, Premonitie -, Oxford University Press, 1977, p. 175.

[3] G. V. Grebens, Ivan Efreniov – Theory of Soviet Science Fiction – Teoria literaturii SF sovietice, Vantage Press, New York, 1978, pp.108, 110

[4] Grebens, pp.109-110

Read more

27 August 2010

Ne place să ne lăudăm reciproc

"Înviind pe fiica lui Iair, Domnul „a poruncit cu stăruință” părinților ei „ ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă și urechea ta să n-o ciulesti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse”. Fă ceea ce te povățuiește frica de Dumnezeu și conștiința, iar vorbele oamenilor să-ți fie ca și cum n-ar fi. Fii cu luare aminte și la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puțin spre laudele celorlalți, întoarce-l la rânduiala sa. Dorința ca oamenii să afle faptele tale bune se naște din dorința de a fi lăudat.

Atunci când primești lauda, ți se pare că ți-ai atins țelul, iar asta taie râvna și curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare și laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuși. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aștepți și să nu le cauți. Dacă îți vei îngădui să primești laude te vei strica de tot. Dacă îți îngădui o dată, îți vei îngădui și a doua oară și așa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru caută obișnuință – și vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalți, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numește „a trâmbița înaintea ta”. Asta e și mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, și de la el nu mai este de așteptat nici un bine."

Am început cu aceste cuvinte ale Sfântului Teofan Zăvorâtul, luate de pe blogul lui Cristian pentru a înţelege mai bine efectele laudelor în timp pentru viaţa noastră. Deobicei oamenii cărora li se oferă ceva şi nu primesc, nici nu prea ştiu să dăruiască. Dacă dăruieşti des şi din inima atunci îl înţelegi pe cel care-ţi va dărui. Înţelegându-l vei accepta mai uşor ce-ţi oferă pentru că ştii că asta îi bucură inima mai mult decât îi păgubeşte avuţiile. Dăruind înveţi să primeşti.

Câteodată noi oameni nu vrem să primim când ni se oferă ceva, invocând diferite motive, dar defapt în subconştient lucrurile sunt cu totul altele. Când primeşti un dar, acesta te obligă moral ca pe viitor să dăruieşti si tu cel puţin asemenea, dacă nu mai mult. Refuzând să primeşti defapt refuzi ca pe viitor să dăruieşti. Refuzând ce ţi se oferă defapt instaurezi o stare de echitate între tine şi cel ce-ţi oferă. E ca şi cum i-ai spune: "Nu vreau, mulţumesc. Pe viitor nici tu să nu-mi ceri."

Pe de cealaltă parte dacă îţi place să primeşti daruri, te obligi singur ca pe viitor să fii şi tu la fel de darnic şi milostiv faţă de cei din viaţa ta.

Exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu laudele. Primind laudele celor din jur cu mare plăcere, pe viitor te obligi şi tu moral să-i lauzi pe ceilalţi. Adesea se întâmplă ca laudele noastre faţă de prieteni să fie gratuite sau inventate doar de dragul de a lăuda, şi din obligaţia de oferi laude în schimbul celor pe care le-ai primit.

Acceptând laudele şi slăvindu-ne prin ele, ne facem rău nu numai nouă ci şi celor pe care noi îi vom lăuda în viitor. Aţi observat mai sus efectele negative puternice pe care le are primirea laudelor. Dacă am conştientiza că laudele nu ne fac bine, ba dimpotrivă, le-am respinge imediat. Laudele ni se înfăţişează la început ca un potir strălucitor de aur iar când gustăm din el simţim amăreala şi otrava conţinutului.

Cine simte pe sufletul său amăreala laudelor va evita pe viitor să şi le însuşească, punându-le în mod întemeiat în seama lui Dumnezeu.

Când înveţi să nu mai primeşti laude atunci de fapt începi nici tu să nu mai lauzi. Când guşti otrava mândriei înveţi şi tu să nu mai oferi şi altora aceeaşi otravă.

Ne place să ne lăudăm reciproc, dar facem asta în mod egoist, fiecare pentru sine, nu cu scopul de ne apropia mai mult unul de altul sau amândoi de Dumnzeu. Iată ce ne spune Domnul Hristos referitor la acest subiect:

"Slavă de la oameni nu primesc; dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?  "

Observaţi că lăudându-ne unii pe alţii ne răcim în relaţia cu Dumnezeu. Căutând slavă de la oameni nu mai căutăm slava care vine de la unicul Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu ni se arată prin iubirea lui faţă de noi în fiecare secundă, şi prin faptul că putem creşte enorm de mult împreună cu El. Dumnezeu vrea ca noi să fim părtaşi ai dumnezeirii. să fim dumnezei după har împreună cu El, să trăim ce trăieşte El, să avem puterea pe care o are El... Dar asta nu în mod egoist ci împreună cu El. Toate ale Dumnezeu sunt şi ale noastre şi putem avea acces la ele doar prin iubire.

Lăudându-ne reciproc intrăm într-un cerc vicios al păcatului şi doar Dumnezeu ne mai poate scoate.

Laudele sunt doar invelişul frumos al unor patimi adânci. Uşor uşor...acest înveliş va crăpa, se va coji şi vom rămâne defapt aşa cum suntem în interior.

(Claudiu)

 

Read more

Explicarea rugăciunii "Tatăl nostru"

“Deci asa va rugati: Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6, 9)

Vezi ca îndata a desteptat luarea aminte a ascultatorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugaciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeste Tata pe Dumnezeu, prin aceasta singura numire, a marturisit: iertarea pacatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfintenia, rascumpararea, înfierea, mostenirea, însusirea de frate cu Unul-Nascut, daruirea Duhului. Ca nu-i cu putinta sa numesti Tata pe Dumnezeu, daca n-ai dobândit toate aceste bunatati.

Hristos, deci, desteapta luarea aminte a ascultatorilor Lui prin doua lucruri: si prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tata, si prin maretia bunatatilor de care se bucura. Când spune: “Care esti în ceruri”, nu o spune ca sa închida pe Dumnezeu în cer, ci ca sa îndeparteze de pamânt pe cel ce roaga si sa-l ridice la locurile cele înalte si la locasurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învata sa facem rugaciune de obste pentru toti fratii.

Ca n-a spus: “Tatal meu care esti în ceruri”, ci: “Tatal nostru”, poruncindu-ne sa înaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeste dusmania, doboara mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunatatilor, izgoneste inegalitatea dintre oameni, arata ca este de aceeasi cinste si împaratul si saracul, pentru ca participam cu totii, în comun, la cele mai mari si la cele mai necesare bunuri. Ce paguba avem de pe urma obârsiei noastre de jos, când, de pe urma obârsiei noastre de sus, toti suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât saracul, nici stapânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împaratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înteleptul mai mult decât prostul?

Tuturor ni s-a daruit aceeasi noblete, învrednicindu-ne pe toti la fel sa-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.

Deci dupa ce ne-a amintit de aceasta noblete, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toti oamenii, de dragoste, dupa ce ne-a departat de la pamânt si ne-a urcat în ceruri, sa vedem acum ce ne porunceste sa cerem.

De altfel este îndestulator numai cuvântul “Tata”, ca sa ne învete toata virtutea. Ca acela care-L numeste pe Dumnezeu “Tala”, si “Tata obstesc”, trebuie sa duca o astfel de viata încât sa nu se arate nevrednic de aceasta noblete si sa se straduiasca sa fie egal cu darul primit.

Dar Domnul nu Se multumeste cu atâta, ci adauga si o alta cerere, spunând asa:

“Sfinteasca-se numele Tau”

Rugaciunea, vrednica de cel ce-L numeste pe Dumnezeu Tata, este a nu cere nimic înainte de a slavi pe Tatal, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui.

“Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”.

Dumnezeu are deplina slava Sa si este totdeauna aceeasi; totusi Hristos porunceste ca acela ce se roaga sa-L slaveasca pe Tatal, ca Tatal sa fie slavit si prin viata noastra. Acelasi lucru îl spunea Domnul si mai înainte: ,,Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca si serafimii, când slavesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).

Prin urmare, “Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune asa: “învredniceste-ne sa ducem o viata asa de curata, încât prin noi sa Te slaveasca toti oamenii”. Si iarasi, înseamna sa ai o filozofie desavârsita când oferi tuturor o viata atât de curata, încât fiecare din cei ce o vad sa înalte pentru aceasta lauda lui Dumnezeu.

” Vie împaratia Ta” (Matei 6, 10)

Si aceste cuvinte sunt iarasi cuvintele unui copil recunoscator, care nu-si lipeste sufletul de cele ce se vad, nici nu socoteste mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grabeste câtre Tatal si doreste cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o constiinta curata si dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pamânt.

Dorinta aceasta o avea si Pavel în fiecare zi; de aceea si spunea: “Si noi, care avem pârga duhului, suspinam, asteptând înfierea, izbavirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are aceasta dragoste nu poate sa se îngâmfe nici cu fericirea vietii sale, dar nici nu poate sa fie doborât de necazuri si suparari, ci, ca si cum ar trai chiar în cer, este slobod si de una si de alta din aceste anomalii.

“Faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt”(Matei 6, 10) .

Ai vazut ce urmare minunata! Ne poruncise sa dorim bunatatile viitoare si sa ne grabim pentru plecarea noastra dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta si locuim aici, ne porunceste sa ne dam toata silinta ca sa vietuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie sa doriti cerurile si cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, sa prefacem pamântul în cer; sa traim pe pamânt, ca si cum am trai în cer; sa ne grabim sa facem asa totul. Si pentru acestea sa-L rugam pe Stapânul nostru.

Nimic nu ne împiedica sa ajungem la viata desavârsita a puterilor celor de sus, chiar daca locuim pe pamânt; ca e cu putinta ca acela care traieste aici sa faca totul ca si cum ar si fi acolo.

Cererea aceasta vrea sa spuna: “Dupa cum acolo sus în cer toate se petrec fara de nici o piedica, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calca, ci pe toate le fac si cu totii se supun – ca “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – facând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot asa învredniceste-ne si pe noi oamenii sa nu facem pe jumatate vointa Ta, ci sa o împlinim în întregime, asa cum Tu voiesti!”.

Ai vazut ca ne-a învatat sa fim modesti, aratându-ne ca virtutea nu se datoreaza numai râvnei noastre, ci si harului de sus? Si iarasi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugam, sa ne rugam si pentru binele întregii lumi. Ca Domnul n-a spus: “Faca-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Faca-se voia Ta pretutindeni pe pamânt”, ca sa dispara înselaciunea, sa se sadeasca adevarul, sa se stârpeasca orice pacat, sa se întoarca din nou virtutea, sa nu mai fie nici o deosebire între pamânt si cer. “Daca s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – desi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru ca pamântul ne-ar arata alti îngeri”.

“Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”(Matei 6,  11)

Ce înseamna cuvintele: “Pâinea noastra cea de tocite zilele”? Inseamna: pâinea noastra cea din fiecare zi.

Pentru ca Domnul spusese sa ne rugam: ,,Faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt”, poruncind sa împlinim si noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogoramânt slabiciunii firii omenesti, pentru ca graieste oamenilor îmbracati cu trup, supusi nevoilor firii omenesti, care nu pot avea aceeasi nepatimire ca îngerii.

“Va cer si voua, oamenilor, spune Domnul, sa-Mi îndepliniti poruncile Mele în chip desavârsit ca si îngerii, dar nu va cer nepatimirea îngerilor, pentru ca nu va îngaduie tirania firii omenesti, pentru ca aveti nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uita-mi-te câta duhovnicie este si în cele trupesti! Nu ne-a poruncit sa ne rugam nici pentru averi, nici pentru desfatari, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astazi, ca sa nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a si adaugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adica pâinea care ne trebuie astazi pentru hrana noastra.

Si nu S-a multumit numai cu acest cuvânt, ci a adaugat si un altul dupa acesta, spunând: “Da-ne-o noua astazi”, pentru ca sa nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce sa te îngrijesti de ea, odata ce nu stii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o si mai târziu, spunând: “Nu va îngrijiti de ziua de mâine” (Matei 6, 34).

Hristos vrea ca noi sa fim sprinteni si întraripati si sa-i dam atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

Apoi, pentru ca se întâmpla sa pacatuim si dupa baia celei de a doua nasteri, Domnul Isi arata si aici multa Sa iubire de oameni si ne porunceste ca, pentru iertarea pacatelor, sa ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu si sa spunem asa:


“Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor
nostri” (Matei 6, 12).

Ai vazut ce covârsitoare iubire de oameni? Dupa ce prin botez ne-a sters atât de multe pacate si ne-a dat nespusa maretie a darului Sau, ne învredniceste iarasi de iertare dupa ce pacatuim! Ca rugaciunea aceasta se cuvine sa o spuna numai cei botezati, o arata si legile Bisericii, dar si cuvintele de la începutul rugaciunii – ca cel nebotezat nu poate sa numeasca pe Dumnezeu Tata!

Asadar, daca rugaciunea aceasta se cuvine sa fie rostita numai de cei botezati, iar ei se roaga pentru ca au nevoie sa li se ierte pacatele, urmeaza ca nici dupa botez n-a pierit câstigul pocaintei.

Daca Domnul n-ar fi vrut sa arate asta, nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam asa. Pentru ca Domnul în aceasta rugaciune aminteste de pacate, pentru ca ne porunceste sa ne cerem iertare, pentru ca ne învata ca putem sa dobândim iertare si pentru ca prin aceasta ne-a facut lesnicioasa cale, este lamurit ca stie si ca ne arata ca putem, si dupa botez, sa ne curatim pacatele; si tocmai de aceea a pus în rugaciunea aceasta si cererea pentru iertarea pacatelor.

Astfel, pentru ca ne pomeneste de pacate, ne învata sa fim smeriti; pentru ca ne porunceste sa iertam altora greselile, îndeparteaza din sufletul nostru dusmania; pentru ca ne tagaduieste si noua iertarea greselilor daca iertam pe cei ce ne gresesc, ne da bune nadejdi si ne învata sa filozofam despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seama observat este ca, în fiecare din cererile de pâna acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea si porunca de a nu purta dusmanie – ca a sfinti numele lui Dumnezeu înseamna a duce o viata desavârsita în toate privintele; a se face voia Lui arata iarasi acelasi lucru; a putea sa-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamna a arata o vietuire fara pata; în toate acestea este cuprinsa negresit si îndatorirea de a îndeparta din sufletul nostru orice ura fata de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea dusmanilor, o aminteste în chip special;
iar dupa ce termina rugaciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând asa: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).

Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Si pentru ca nici unul din cei nesocotiti, când este judecat, sa nu-I poata aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mica, Dumnezeu te face pe tine stapân, raspunzator al sentintei si-ti spune: “Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!”

Cu toate ca nu se potriveste o iertare cu alta! Tu ierti pentru ca ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierti pe un om de aceeasi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iarta un rob; tu esti vinovat de nenumarate pacate; Dumnezeu, însa, este fara de pacat. Si cu toate acestea, si asa Dumnezeu Isi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fara asta, sa-ti ierte toate pacatele tale, dar vrea, si pe aceasta cale, sa-ti faca bine, dându-ti nenumarate prilejuri sa fii blând si iubitor de oameni, sa scoata din tine fiara, sa stinga mânia si prin toate sa te înfrateasca cu madularul tau.

Ce ai putea sa spui? Ca ti-a facut rau pe nedrept semenul tau? Dar tocmai aceasta înseamna greseala! Daca ti-ar fi facut rau pe buna dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotita greseala. Dar si tu te apropii de Dumnezeu ca sa dobândesti iertarea unor greseli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ti se fi iertat pacatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învatat ca ai suflet omenesc si ai fost povatuit sa fii blând. Odata cu acestea te asteapta si mare rasplata dincolo, daca nu ceri socoteala celor ce ti-au gresit. Dar de ce pedeapsa nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne tradam mântuirea?

Cum mai putem pretinde sa ne asculte Dumnezeu în celelalte rugaciuni ale noastre, când noi însine nu vrem sa avem mila de noi în cele ce suntem stapâni?

“Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau,
Ca a Ta este împaratia si puterea si slava în veci.
Amin”(Matei 6, 13)

În aceste cuvinte Domnul ne arata lamurit nimicnicia noastra si ne potoleste trufia, învatându-ne sa fugim de lupte si sa nu le cautam. Asa victoria ne va fi mai stralucita, iar înfrângerea diavolului mai rusinoasa. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie sa le înfruntam cu curaj; dar daca nu suntem chemati, sa stam linistiti si sa asteptam timpul luptelor, ca sa aratam si ca nu umblam dupa slava desarta si ca suntem curajosi.

“Cel rau” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceste sa purtam cu el razboi neîmpacat si ne arata ca diavolul nu-i prin fire asa. Ca rautatea nu vine de la fire, ci de la vointa. Diavolul este numit prin excelenta asa din pricina covârsitoarei lui rautati si din pricina ca duce cu noi razboi neîmpacat, fara ca noi sa-l fi nedreptatit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveste-ne de cei rai”, ci “de cel rau”, învatându-ne sa nu purtam ura semenilor nostri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci sa mutam ura noastra de la ei la diavol pentru ca el este pricina tuturor relelor.

Asadar, dupa ce prin amintirea dusmanului nostru ne-a pregatit de lupta si ne-a stârpit toata trândavia, ne da iarasi curaj si ne ridica gândurile, amintindu-ne de împaratul sub Care suntem rânduiti si aratând ca El este mai puternic decât toti, spunând:

“Ca a Ta este împaratia si puterea si slava”

Deci daca a Lui este împaratia, nu trebuie sa ne temem de nimeni, pentru ca nu este nimeni care sa I se împotriveasca si cu care sa împarta stapânirea.

Când spune: “A Ta este împaratia”, Hristos arata ca si diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar daca pare ca I se împotriveste, Dumnezeu îngaduindu-i deocamdata aceasta. Ca si diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea si au fost izgoniti.

De altfel diavolul n-ar îndrazni sa atace pe vreun om daca n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngaduinta de sus.

“Si puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este sa ai curaj, pentru ca ai un Imparat ca Acesta, Care poate savârsi, si prin tine cu usurinta totul.

“Si slava în veci. Amin.”

Read more

26 August 2010

,,Dragostea la prima vedere” sau ,,crezul” tânărului contemporan

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim sa iubim cu adevarat. .De câte ori nu am auzit sintagma stereotipă ,,Dragoste la prima vedere"? A fost transpusă în cântece, în filme, în cărţi ... Mai nou, o auzim şi pe stradă în declaraţiile tandre ale îndrăgostiţilor...

In perioada aceasta am observat ca multi adolescenti nu cauta ceva care sa dainuiasca tocmai  pentru ca nu vor asta, nu simt nevoia de a avea iubire vesnica pentru o persoana; si nici macar sa se indragosteasca de suflet nu vor, atata timp cat trupul e mai atragator, mai usor de cunoscut, ,,mai la-ndemana”. Sedusi de placerea trupului, vor sa aibe cat mai multe relatii pentru a acumula experienta, insa dragostea adevarata nu se naste din placerea trupului ci din adancul sufletului. De aceea ma gandesc ca multi tineri nici macar nu isi doresc o dragoste adevarata. Superficiala ,,iubire” a pus tina pe ochii sufletului incat acestia nu mai sunt capabili sa descopere frumusetea zamislita in interiorul unei persoane. Nu ştii nimic despre el, l-ai văzut pentru prima oară şi totuşi îţi spui din prima clipă că el este alesul. De ce să te complici căutând pe altcineva atata timp totul s-a întâmplat exact ca în filmul văzul sâmbătă seara? Privirile vi s-au întâlnit brusc, iar fiorii încrezători ai dragostei s-au adăpostit în cămara inimii tale.

- ,,Să te îndrăgosteşti de suflet? Cum? Nici măcar nu îl vezi.  In schimb trupul...”

Nici nu se mai pune problema.  E atât de atragator…! În plus nu îţi răpeşte prea mult timp ca să îl cunoşti. O secundă şi atât. În timp ce pentru a cunoaşte un suflet şi mai ales pentru a-l iubi, pare atât de greu! Uneori...chiar daca nu o cunosti..esti atras si de o persoana pe care abia o vezi, fara sa fie frumusetea pamantului.. Zâmbetul ei pare o mângâiere pentru inima ta secătuită. Pare un ocean în care te regăseşti, o prăpastie în care căzi însă nu vrei să te mai ridici. O piatră de care te împiedici zilnic, un strop de ploaie ce aleargă în palma ta, printre degetele reci…Nu vrei sa il distrugi. Nu vrei sa distrugi acest vis…aceasta iluzie din care te hranesti. Pentru tine prezenta lui e mai vitala decat orice pe lume. Pentru altii, ceea ce simti este un ,,nimic”. Pentru el, dragostea ta e ca o umbra. Trece prin ea ca un calator, insa nu o poate simti. Tu transformi aceasta umbra in lacrimi. Speli pamantul fagaduintei cu gandul ca vei primi un raspuns la toate intrebarile tale. Si totusi…ce ar fi dragostea fara frumusetea exterioara? Ce ar ramane din ea?

În mintea noastră, a adolescenţilor, dragostea la prima vedere presupune iubirea ideală;  devine un mentor suprem al frumuseţii exterioare, dar în realitate ea fiind doar o amăgire.

Văzând şi auzind la nesfârşit peste tot, cum dragostea la prima vedere este susţinută în industria mass-media, aşa zisa iubire care defapt nu este decât o atracţie fizică, devine crezul tânărului de azi. Un crez plin de făţărnicie si de iluzie, în care frumuseţea exterioară ocupă rangul cel mai înalt din viaţa tinerilor contemporani. La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Fără frumuseţea sufletului, nimeni nu este ,,frumos” cu adevărat. Dragostea la prima vedere as spune ca e doar o placere, o atractie. Dragostea bazată numai pe frumuseţea fizică nu este adevărata dragoste, ci doar ambalajul ei.

Tinerii vad ceva cu totul deosebit in a te indragosti de cum arata o persoana. Nu e nimic gresit in a vedea o persoana ,,frumoasa”, deoarece trupul este tot de la Dumnezeu, precum spune Apostolul: ,,Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”.

- ,, Placerea se poate transforma in iubire?”

Alta e sa spui ,, imi place de tine” si altceva e sa afirmi: ,,te iubesc!”. Placerea aceasta, de foarte multe ori, poate fi o ,,iubire” creata in mintea noastra, in inchipuirea si in imaginatia noastra, insa iubirea-nu poate fi placere nicioada. Cand iubesti un om nu poti iubi din ,,placere”, ci iubesti pentru ca il iubesti si nimic altceva.

E de mare însemnătate sa vezi un om plin de defecte - ca fiind cea mai minunata persoana. Altii poate il vad ochelarist, scund, prost imbracat, sau firav, dar tu il vezi cu totul special. De ce? Pentru ca ai cunoscut sufletul...partea cea mai de pret a unui om. Aceasta este frumusetea adevarata, zamislita inlauntrul fiecarei persoane. Toti suntem frumosi prin darul nemasurat de a fi creati dupa chipul si asemanarea Lui. Toti suntem speciali prin harul care a fost trimis de catre Tatal prin Duhul Sfant. Toti suntem importanti deoacere pentru noi toti Domnul Hristos S-a jertfit, si nu doar pentru cei ,,frumosi”. Închei cu un îndemn drag mie pe care l-am citit acum aproximativ un an.Mitropolitul Antonie de Suroj spune: ,,Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit.” Sa gasim si noi aceasta frumusete in interiorul inimii, si nu in exteriorul acelui om. Aceasta este dragostea adevarata; in a privi sufletul unei persoane, si nu cum arata la exterior. Frumusetea trupeasca este trecatoare; in schimb dragostea pentru un suflet nu cade niciodata...

(Georgiana)

Read more

25 August 2010

Crez ortodox al parintelui Nicolae Steinhardt

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

 

Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!!

(Sursa: Blogul parintelui Nicolae Steinhardt)

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

 

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro