20 articole la fiecare click |
 Cred că am fi foarte intrigați să citim în Sfânta Carte că fiul risipitor, curvar, zdrențăros și pocăit întors la Tatăl cu speranță în suflet nu primește iertarea la care visase pe tot drumul de întoarcere.
Oare de ce am fi intrigați? De împietrirea inimii Tatălui?!?! Eu cred că am fi intrigați de foarte multe lucruri. De ce ? Pentru că știm că Tatăl trebuie să fie milos, să șteargă cu seninătate toată povestea urâtă a vieții noastre. Pentru că știm că Tatăl întotdeauna primește pe cel ce se căiește cu adevărat de fapta sa, că El întotdeauna, chiar până în ultimul ceas al vieții așteaptă cu inima la gură revenirea noastră. Citind pilda evanghelică despre întoarcerea fiului risipitor ne înduioșăm de bunătatea negrăită a Tatălui, de noblețea cu care-l primește, de dragostea aceea sublimă cu care îl îmbrățișează fără resentimente.
Acum însă întreb și eu pe Om!!! De ce oare nu putem ierta și noi ca Tatăl(cât timp pretindem aceasta pentru noi înșine când greșim)? Cât de aspri suntem cu cei din jurul nostru? Cât de mult ne-am dori ca cei pe care-i supărăm în viața noastră să ne ierte repede precum Tatăl din pilda amintită!
O, Omule de ce păstrezi în tine atâtea resentimente? O, Omule, de ce nu faci celuilalt ceea ce ți-ar place să ți se facă,(mai ales când pocăința este sinceră)?
În ultima perioadă am auzit de foarte multe divorțuri! O, Doamne! Iartă-mă! O, Doamne! Miluiește-mă!
Oare cum ar fi fost, ca Tatăl să-i spună fiului risipitor:
-„Fiule, tu te-ai întors dar Eu nu mai am încredere în tine! Ți-am dat bani, avere și tot ce-ai vrut! Acum trebuie să mă convingi de loialitatea ta. Acum nu te mai pot numi fiul meu. Te voi băga printre argați, dacă te vei comporta corespunzător. De ce mi-ai înșelat așteptările? Câte speranțe mi-am pus în tine! Eu te iubeam și tu mi-ai înșelat așteptările! Dacă acum ai venit ca un fur? Dacă ai venit să-ți recâștigi poziția și faima și banii și apoi să mă înșeli din nou, să mă rănești din nou? Vezi că n-a fost bine ce ai făcut! Acum nu-ți pot da un răspuns pe loc, trebuie să-mi dovedești că te-ai îndreptat!” Continuare »
 Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând, neputincioase: Legea şi preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv, om de alt neam; omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit şi l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.
Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat de cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă, legea, povăţuitoare la pocăinţă, aspră ca vinul pe rană, şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.
Căderea între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta ; căderea de la desăvârşire. Căci: “îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Fiindcă trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalitătii (ale dobitociei), de care a fost atrasă prin voia ei, – Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vie la conştiinţa măreţiei sale de făptură cugetătoare”. E vremea când: “A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat”.
Continuare »
 Sfanta Liturghie deseori este vazuta drept o ,,liturghie care se aseamana, sau o liturghie repetata”. Multi dintre noi nu ne concentram suficient in timpul Sfintei Liturghii, care defapt este o chemare. Chemare la Cina, o chemare la impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. In Sfanta Evanghelie de Duminica trecuta, Mantuitorul ne da un raspuns al Tainei Sale, un raspuns al Sfintei Liturghii. Precum Zaheu s-a urcat in copac pentru a-L vedea pe Mantuitorul, si nu doar pentru atat…si noi ar trebuii sa urcam in acest ,,copac” ce duce spre Imparatia Cerurilor. Acesta era dornic de schimbare sufleteasca. Putem oare sa spunem acelasi lucru despre noi? Suntem noi dornici de aceasta schimbare?
Ne aflam intr-o continua cautare, intr-o continua lupta cu ispitele…intr-o neincetata pregatire. Suntem la inceput pe aceasta scara, dar totusi care inceput? Ce este inceputul nostru? Milostivirea si coplesitoarea bunatate a lui Hristos a patruns atat de puternic dincolo de intunericul si rautatea pacatului, dincolo de lacomia care stapanea sufletul acestui vames. Toti suntem intunecati de aceasta lacomie, de la cel mai sarac pana la cel mai bogat. Avand aceasta lacomie, ne intunecam din ce in ce mai mult, desi suntem orbi si nu vedem asta. Vedem si auzim doar cele lumesti, insa de cele duhovnicesti ne instrainam de fiecare data. Cum sa fii strain, omule, tu care atunci cand intrii in Biserica intrii defapt in Imparatia Bucuriei cele Adevarate?
Si totusi Milostivirea si Bunatatea Lui patrund dincolo de pacat. Acesta este curajul cu care Mantuitorul ne intareste. Cuvantul care ne lumineaza, caci El ne-a spus ,,Indrazniti…”. Precum spunea si marele actor Dan Puric: ,,Mantuitorul a spus ,,Indrazniti” nu ,,aveti tupeu!”. Prin asta intelegem noi chemarea la Mantuire. Chemarea la Cina Sa, cum am mai spus. Toti suntem chemati la Inviere. Toti primim Trupul si Sangele Lui. Ar trebui sa vedem toate acestea, tot ceea ce El lucreaza. Sa nu fim nemultumiti de cererile neimplinite, sau sa deznadajduim de indata ce ispita apare. Dar este prea greu sa intelegem… ca El s-a unit cu firea lumesca pentru noi. S-a unit cu acest vames, pentru noi. Pentru a intelege ca defapt casa acestuia, este casa ce se afla chiar in interiorul nostru. Il asteptam noi in aceasta ,,casa”?
,,Vino Hristoase in sufletul celui care te striga pe Tine, si curateste inimile noastre intunecate si inrobite de pacat.”
(Georgiana)
 Astăzi îi sărbătorim pe Sfântul Prooroc Daniil şi Sfînţii 3 tineri: Anania, Azaria şi Misail şi m-am gândit că ar fi bine să citim o întâmplarea frumoasă din viaţa lor, care ne poate fi un exemplu foarte bun pentru post, un exemplu împotriva ideii că noi avem nevoie de fel de fel de cărnuri pentru a avea o memorie şi o sănătate bună.
“În anul al treilea al domniei lui Ioiachim, regele lui Iuda, a pornit Nabucodonosor, regele Babilonului, împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Şi a dat Domnul în mâna lui pe Ioiachim, regele lui Iuda, şi o parte din vasele templului lui Dumnezeu, pe care le-a dus în tara Şinear, in templul dumnezeului lui şi a aşezat aceste vase în vistieria acestui dumnezeu.
Şi a zis regele către Aşpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să aducă dintre fiii lui Israel, din neam regesc şi din cei din viţă aleasă, patru tineri fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă, ca să slujească in palatul regelui, ca să-i înveţe pe ei scrisul şi limba Caldeilor. Şi să-i înveţe pe ei vreme de trei ani, după trecerea cărora să intre în slujba regelui. Pentru aceasta, regele le-a rânduit să li se dea în fiecare zi bucate din bucatele lui şi vin din vinul lui. Printre ei se aflau din fiii lui Iuda: Daniel, Anania, Misael şi Azaria. Şi căpetenia famenilor le-a dat nume şi a chemat pe Daniel, Beltşaţar, pe Anania, Şadrac, pe Misael, Meşac şi pe Azaria, Abed-Nego.
Şi Daniel şi-a pus in gând să nu se spurce cu bucatele şi vinul regelui şi a cerut voie căpeteniei famenilor să nu se pângărească. Şi Dumnezeu i-a dat să afle înaintea căpeteniei famenilor bunăvoinţă şl îndurare. Şi a zis căpetenia famenilor către Daniel: “Mă tem numai de domnul meu, regele, care v-a rânduit mîncărurile şi băuturile; pentru ce să vadă el mai trase chipurile voastre decât ale tinerilor celor de o vârstă cu voi? Voi puneţi în primejdie capul meu înaintea regelui. Şi a grăit Daniel către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misael şi Azaria: “Încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem apă! Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi!” Continuare »
 Fiind student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, prin anul 3, și gândindu-mă că o să vină vremea când va trebui să-i slujesc lui Dumnezeu ca preot, îmi puneam următoarea problemă: dacă va veni vreodata un credincios la mine și mă întreabă dacă am citit Biblia în întregime?! Eu citisem tot Noul Testament, dar Vechiul Testament doar în parte. Normal că dacă mi s-ar fi întâmplat așa ceva n-aș fi putut minți și ar fi trebuit să zic sincer: Nu, n-am citit-o pe toată.
Pe unii credincioși acest răspuns i-ar fi surprins foarte mult, probabil gândind imediat: “Ce fel de preot este acesta care n-a avut curiozitatea să citească toată Biblia? Cum vine el să ne vorbească nouă de Dumnezeu dacă el nici măcar n-a citit odată tot ce scrie în Sfânta Scriptură.”
Cu acest gând în minte m-am apucat să citesc Vechiul Testament în fiecare zi, adnotând cu pixul tot ce mi se părea interesant și orice idei și analogii îmi veneau în acel moment. După un maraton de câteva zile observasem o schimbare în felul meu de a mă raporta la ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi, o schimbare în felul de a mă ruga la Dumnezeu.
Noul Testament vorbește de un Dumnezeu iubitor, smerit, îndurător, răbdător cu păcatele oamenilor, un Dumnezeu care așteaptă pe orice păcătos să se-ntoarcă la El până în ultima clipă a vieții, acceptând să-l mântuiască chiar dacă a trăit o viață plină de păcate, iar în ultima clipă și-a cerut iertare din inimă. Eu în acele momente ale vieții, eram revoltat că se întâmplă atât de mult rău în lume, cum de îi îngăduie Dumnezeu pe unii să fure așa mult, să desfrâneze, să hulească Biserica și pe slujitorii săi. Mă gândeam cum de oamenii săraci tot săraci rămân și necăjiți, iar bogaților le e din ce în ce mai bine.
Această atitudine pe care o percepeam eu din Noul Testament (Cele 4 Evanghelii si epistolele) mi se părea a fi una de neimplicare a lui Dumnezeu în viața noastră. Știind că Dumnezeu e iertător și milostiv simțeam că lasă prea mult răul să se desfășoare printre noi, lasându-L pe diavol să ne facă prea mult rău. Continuare »
“Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul. Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc. Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!” (Cântarea Cântărilor)
Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca şi cum Venus din Milo s’ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într’un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri.
Cele două personaje, El şi Ea (Iubitul şi Iubita, Fratele şi Sora, Regele şi Prinţesa, Păstorul şi Păstoriţa, Solomon şi Sulamita, Mirele şi Mireasa), străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într’o uluitoare şi dulce alternanţă de dorinţă, căutare, ivire, dispariţie, strigăt, şoaptă, apropiere, îmbrăţişare, ameţeală, fericire şi extaz, ca în jocurile prenupţiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane.
Ce caută ea, totuşi, în Biblie? Iudaismul a privit-o uneori cu rezerve, ca pe o prezenţă jenantă, şi a fost o vreme când citirea ei în faţa tinerilor era interzisă. Nu se ştie când anume a fost introdusă în canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, ea şi-a menţinut locul ei aparte, din generaţie în generaţie, şi a fost preluată de creştinism prin autoritatea unei existenţe de zece secole. Aceasta, datorită faptului că rabinatul iudaic a refuzat să vadă în ea o operă profană, ci i-a acordat creditul unei cărţi inspirate care trebuie citită şi interpretată alegoric: relaţia hierogamică dintre Iahvé şi poporul Său cel ales. Continuare »
 Cartea lui Iov este una dintre cele mai frumoase din toată Scriptura. Sunt foarte multe lucruri de învăţat din această bogată capodoperă scripturistică plină de discursuri care mai de care mai teologice sau mai morale. După ce lui Iov i se i-au toate, el le spune prietenilor săi că suferă degeabă, că nu a făcut nici un rău şi nu ştie de ce Dumnezeu l-a pedepsit. Prietenii lui totuşi nu-l cred şi insistă că sigur a făcut vreo mare greşeală de l-a adus Dumnezeu în stadiul acesta. În discursul de mai jos Dumnezeu vorbeşte (se ceartă; se războieşte) cu Iov ca să-i arate cât de fără de prihană sunt gândurile şi judecaţile Lui şi cât de departe sunt de gândurile omului. Dumnezeu îi arată puterea Sa şi îl face să conştientizeze pe cine încearcă Iov să judece, şi cu cine încearcă să se pună.
E un discurs excepţional, care vine chiar din gura lui Dumnezeu, care practic dezvoltă referatul creaţiei din cartea Facerii. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale! E un discurs în care se vede câte taine sunt ascunse în creaţie şi cât de minunat a făcut Dumnezeu lumea.
Capitolul 38
1. Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis:
2. “Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?
3. Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri!
4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
6. În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
7. Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
8. Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
9. Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
10. Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare Continuare
 Mi se întâmplă de multe ori să mă gândesc ”oare pentru ce să citesc aşa des Sfânta Evanghelie”, că oricum ştiu ce se întâmplă, oricum ştiu ce e scris în ea. La fel şi cu scrierile sfinţilor sau cu carţi pe care le-am citit, am aceeaşi ispită. Azi dimineaţă am găsit un sfat al Sfântului Ioan de Kronstadt care vorbeşte chiar de această ispită:
“Când citeşti adevăruri cunoscute, nu spun ştiute niciodată: nimic nou, numai lucruri ştiute, întocmai cum am afirmat şi eu. Aceasta înseamnă trufie duhovnicească. O asemenea reacţie duce în cele din urmă la convigerea că toate îţi sunt cunoscute, şi bune şi rele, cu alte cuvinte, eşti atotştiutor. Mulţi refuză să citească cărţi de predici, în general cărţi duhovniceşti, pe motiv că ştiu ce scrie acolo, că s-a mai spus de o mie de ori, că totul este, de multă vreme, arhicunoscut. Spre deosebire de cărţile profane, în care, chiar dacă se spun mereu aceleaşi lucruri, de multă vreme cunoscute, se repetă aceleaşi deşărtăciuni lumeşti, oamenii le citesc şi le recitesc mereu. O, voi, multe necurate, care vă nutriţi cu mortăciuni!”
Tot Sfinţii Părinţi ne spun că toate comentariile şi exegezele din lume nu explică în mod deplin înţelesul Evangheliei. Evanghelia este inepuizabilă şi plină de înţelesuri foarte adânci şi mereu noi, mereu actuale, mereu adaptându-se vieţii omului de la epoca de piatră până în secolul super-tehnologizării.
Noi ca oameni în fiecare zi suntem alţii, ne schimbă experienţele vieţii şi oamenii pe care-i întâlnim. Azi citesc Sfânta Scriptură cu o minte, dar mâine sunt alt om, o citesc cu altă minte şi cu alte gânduri, cu alte frământări şi o să-nţeleg altceva. Dar tot Dumnezeu este cel care ne descoperă înţelesurile ei, oricât de mult ne-am chinui noi. Poate azi Domnul n-o să-mi descopere prea multe pentru că sunt mândru şi semeţ, dar mâine poate o să fiu mai smerit şi mai conştient de păcatele mele, şi atunci îmi va descoperi mai multe.
Şi vă spun iar ce ne-a zis un părinte drag nouă: “mai întâi de toate citiţi Sfânta Scriptură şi scrierile sfinţilor şi apoi celelalte”. Nu o să găsim nicăieri mai multă bucurie şi lumină ca în cuvintele sfinţilor.
(Claudiu)
 Am recitit zilele trecute Epistola Sfântului Apostol Iacob şi mi-a plăcut foarte mult, mi-a mers aşa de frumos la inima! Mi-a dat Dumnezeu pace şi linişte şi am citit-o cu luare aminte. Sfântul Iacob vorbeşte se adresează sincer şi foarte direct în epistola sa, dând sfaturi extraordinare, care sunt şi astăzi foarte actuale.
Iată câteva cuvinte frumoase care m-au bucurat:
Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.
Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Continuare
 În primul an de facultate la un curs de Noul Testament Părintele Coman ne spunea ceva foarte interesant. El a observat că în Evanghelia după Ioan cuvântul “a iubi/iubire” apare aproape întotdeauna ca verb şi nu ca substantiv. Cuvântul apare de 35 de ori dintre care de 32 de ori ca verb (“Eu iubesc” “V-am iubit” “Îl iubea” etc.) şi doar de 3 ori ca substantiv (“iubire”, “iubirea”).
Tare frumos este că Sfântul Ioan nu scrie despre iubire la modul general, nu vorbeşte despre conceptul de “a iubi” asta pentru că Domnul Hristos de fiecare dată când le vorbea oamenilor nu le ţinea discursuri filozofice despre iubire şi despre fapte morale, ci le spunea cât de mult îi iubeşte pe fiecare dintr ei, cât Îl iubeşte El pe Tatăl şi Tatăl pe El…mereu raportându-se la Sine şi la faptele Sale. Nu vorbea despre ceva ce n-a împlinit ci vorbea mereu de ce a trăit şi a simţit, vorbea mereu despre dragostea din sânul Sfintei Treimi ca un model pentru dragostea între noi şi Dumnezeu. Le spunea cu mare drag să se iubească unul pe altul aşa cum El ne-a iubit şi ne iubeşte.
Continuare
Vreau să împărtăşesc cu voi Psalmul 102 care îmi place foarte mult. În el se vede legătura continuă şi dependenţa totală a omului de Dumnezeu, a fiului faţă de tată.
Psalmul 102
1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.
Psalmul 127
“Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui.
Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit eşti; bine-ţi va fi!
Femeia ta ca o vie roditoare, în mesei tale.
Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.
Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale.
Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace peste Israel!”
Cel ce se teme de Dumnezeu şi ascultă de poruncile Lui acela va fi binecuvântat de El cu o familie frumoasă, cu o soţie iubitoare şi veselă, înţelegătoare şi harnică, cu copiii buni şi liniştiţi, şi cu multe alte bunătăţi, până când în final la bătrâneţe se va putea de bucura de copiii copiilor lui. Iar mai apoi va muri în pace şi va fi primit de Dumnezeu în Ierusalimul cel de sus, în împărăţia cerurilor.
“Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.” (Ec.3,1-11)
Iată reţeta fericirii dată chiar de Dumnezeu:
“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.”
(Evanghelia dupa Matei, Cap.5, 3-12)
 “Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.” (Evanghelia după Marcu, Cap.10, 13-16)
Cei blânzi vor primi împărăţia cerurilor, cei simpli, cei sinceri, cei curaţi, cei prietenoşi, cei întotdeauna veseli, cei care nu ţin minte rău, cei care nu judecă şi nu bârfesc…ei… prietenii lui Dumnezeu.
|
|
Comentarii