20 articole la fiecare click |
 Până la o anumită limită, ni se permite să supravieţuim învăţând din exterior (viaţa socială şi datoria avută spre a o îndeplini pentru obţinerea confortului dorit), aplicând la rându-ne aceleaşi cunoştinţe. Este ceea ce ne face egali cu semenii noştri. Experienţele de dincolo de înţelegerea oricărui om, ne individualizeză, ne fac unici ( ele nu pot fi generalizate, explicarea lor naşte scepticism din partea celorlalţi, nu au o natură logică universal acceptată – aici intervine direct, vizibil, Hristos).
Ceea ce ne diferenţiază de ceilalţi: unii învaţă mai repede din experienţă că singura cale către ei înşişi (calea care le aduce împăcarea) trece prin Hristos şi rămâne în El, prin urmare, se schimbă mai repede, se grăbesc să trăiască în pace; pe când alţii caută alternative din dorinţa de a inova, inconştient chiar de a-L detrona pe Hristos. Nu există nicio noutate în evoluţia noastră pe care Dumnezeu să nu o fi cunoscut dinainte.
Noi nu avem de creeat nimic, avem de descoperit! Un întreg lanţ de descoperiri e trăirea noastră pe pământ. Suntem înnebuniţi de pofta de a teoretiza orice, (facem chiar teorii despre teorii), de a găsi explicaţii pentru tot, doar-doar ne vom linişti. Hristos ne permite această goană. De aici, mirarea: „Cum de oamenii atât de inteligenţi nu sunt capabili să perceapă adevărurile mărunte?”…Şi rabdă Hristos, până la sfârşitul căutării fiecăruia, călătoreşte pe acelaşi traseu cu omul. Pentru El, merită acest efort. Aşa cum noi nu putem renunţa la ipotezele, la planurile, la principiile noastre, nici Domnul nu renunţă la noi. Doar că El nu abandonează nimic din ce a „elaborat”( a creeat).
Omul lasă atât de uşor deoparte răspunsurile prime, spre o abstractizare şi mai conturată a lor.
Continuare »
 “Tu eşti mai mult decât un prieten pentru mine! M-am tot gândit să-Ţi scriu o fărâmă de suflet. Numai atât pot să-Ţi dăruiesc. Restul e otrăvit şi-apăsător. E dreptul meu să-mi port umerii grei. Şi gândesc într-un amestec de lume şi cer. Şi simt o realitate duplicitară în care oamenii Te strigă chiar şi inconştient. Orice căutare a Ta e un strigăt! Orice întrebare se domoleşte când aduci timpul răspunsurilor. De câte ori Ţi-am spus că esti mai mult decât un prieten pentru mine?
Ştiu că nu citeşti doar inimi la ceasul când oamenii dorm liniştit. Cum altfel s-ar domoli frământările mele dacă nu le-ai lua din gându-mi prefăcându-le în lumină?
Am atâtea motive să-Ţi mulţumesc!…”
Liniştea, ca o săgeată nevazută de culoare clară, aşează mintea pe culmi de har. O cunoşti prea bine fiindcă de-atâta timp ai fost de partea cealaltă a vieţii. De ce orice reîntoarcere la Hristos rămâne spectaculoasă? De ce atunci ne inundă, palpabil, lumina? Un posibil răspuns ar fi diferenţa dintre negrul absolut şi albul pur al căii către Hristos. Noi nu am găsi nicicând această cale dacă nu ar străluci, la propriu, spectaculos. Realul spectacol se trăieşte în ascuns. Acolo se află bucuria – sentiment, bucuria – gînd, bucuria – aşteptare, bucuria – vindecare, bucuria de dragul Crucii.
Continuare »
 M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.
Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?
Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el. Continuare »
 Fericirea sta in lucrurile mici, constientizezi ca ai avut fericirea atunci cand esti nefericit, fericirea se invata….cateva exemple de fraze care au devenit sabloane in timp.
Dar ce inseamna fericirea pentru un crestin, pentru o persoana ce cauta sa se desavarseasca?
Cred ca esti fericit atunci cand ajungi sa reusesti sa ii fericesti pe altii, cand te oglindesti in zambetele lor, cand dobandesti pace. “Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?” (Ev. Marcu 8:36).
Pacea inimii, înseamnă pacea cu oamenii! Pacea inimii, înseamnă pacea cu îngerul păzitor! Pacea inimii inseamna pacea cu Dumnezeu ! Voltaire afirma cum ca pacea inimii noastre este cea mai mare bogatie. Pentru cei mai multi dintre noi, bogatia, avutia, belsugul si indestularea reprezinta fericirile extreme la care pot visa. Dar odata dobandite acestea, putem afirma ca am dobandit si pace ? Sau ne trezim prinsi intr-un iures nebunesc, robiti de griji, legati de lucrurile pamantesti, ingroziti de competitie si competitori si de faptul ca am putea pierde bogatia lumeasca ?!
Depinde de fiecare, de cum se raporteaza la lucrarea divina si implicit la Dumnezeu.
Deoarece nu toti putem face lucruri mari, este bine sa incepem a face mai intai lucruri mici, dar sa punem in acestea toata daruirea si iubirea de care suntem capabili. Continuare »
 Sunt vorbele unui prieten, un baiat foarte bun , dar care e chinuit de “duhul lumesc”, asa cum spunea Parintele Paisie Aghioritul. Doamne ce dreptate avea dragul nostru parinte si cat de chinuiti ne lasam uneori de acest “duh lumesc”!Ce este de fapt acest duh lumesc , sau duhul lui antihrist , cum il numesc unii? Nu stiu sa-l explic in termeni teologici, dar pot sa-l descriu asa cum il simt uneori la mine sau la cei din jur.
Putem sa ne dam seama ca ne chinuie duhul lumesc atunci cand ne e rusine sa ne recunoastem fecioria in fata colegilor, sau atunci cand incercam prima tigara pentru a fi acceptati intr-un grup, sau atunci cand refuzam conversatia cu Dumnezeu pentru a petrece timpul in fata televizorului, sau atunci cand refuzam sa ajutam pe cineva din lene sau mandrie, sau atunci cand nu ne putem imagina viata fara comfort, si de fiecare data cand ne calcam in picioare principiile si uitam de voia Domnului pentru a fi bine priviti de societate… si pentru ce fel de societate facem asta?
E de ajuns sa ne uitam in jur si putem vedea ca facem asta pentru o societate care nu da doi bani pe cetatenii ei, si de multe ori le incalca drepturile. E incredibil cum ii intoarcem spatele Dumnezeului care S-a rastignit pentru noi, si facem asta doar ca sa fim pe placul lumii… lumea care in ansamblu, ne-a facut mai mult rau decat bine.
Si acum multi ar putea zice: Si ce e de facut? Sa nu ne mai dorim nimic, sa nu ne pese de parerea celorlalti, sa parasim toti lumea si sa intram cu totii in viata monahala? Nici pe departe! E de inteles ca dorim sa primim aprecierea unor persoane, sau ca avem visuri, dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu. Daca dragostea unei persoane pentru noi sau realizarea unui vis sunt conditionate de schimbarea noastra intr-un mod potrivnic Lui Dumnezeu, atunci nu sunt demne de realizare. Ar trebui sa ne straduim sa-L avem pe Hristos in centrul sufletului nostru iar iubirea pe care El o radiaza sa se rasfranga asupra persoanelor pe care le iubim si ne coordoneze actiunile. Daca am incerca sa vedem lumea printre razele acestei iubiri, nu ne-am mai face rau singuri si nici celor din jur, n-am mai fi dezamagiti, n-am mai simti ca “tre’sa ne dam dupa lume” ca sa fim acceptati si n-am mai simti acel gol in suflet. Continuare »
 E duminica dimineata, esti in pat, te intorci, ti-e somn, gura ti-e uscata, iar ai facut-o lata azi noapte. Iar ai ajuns in zori acasa, prea mult alcool, tutun si dans te-au epuizat, poate ti-e patat tricoul de sangele ce a curs in scandalul in care te-ai bagat, oricum ce conteaza esti tanar, nu faci nimic altceva decat sa-ti traiesti viata. Auzi un clopot …
Aaa da, e slujba.
De cand n-ai mai fost la slujba? Sa tot fi trecut ceva vreme… Parca ai fost in noaptea de Inviere nu?…oricum in ultima vreme n-ai avut probleme asa ca nu ai avut nevoie de Hristos, de Biserica, de Sfanta Liturghie.
….aaa, ce e aia? eu sunt tanar! Mda..de parca conteaza?!
Tinere tie-ti zic astazi scoala-te! Fa-ti ordine in viata, uita-te pe ce cale ai apucat, uita-te pe ce drumuri pline de mocirla umbli, uita-te ce anutraj ai, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai si gandeste-te , sunt lucrurile acestea in ordine?
El e langa tine, a fost si azi noapte in discoteca numai ca a stat deoparte ca sa nu te faca sa te simti jenat, e si acum langa patul tau, incearca sa-ti sopteasca “Vino la masa Mea” …nu departe de tine. In bisericuta din cartier deja a fost data Binecuvantarea pentru Sf. Liturghie, mai ai un pic de timp!
Ce? doar n-ai inebunit, oricum n-am haine pregatite, mi-e somn , mi-e rau si in plus nu le prea am pe astea cu biserica si pedeasupra ma enerveaza barfele de acolo.. logic ca nu ma duc!
Continuare »
 Cat de greu poate sa atarne un singur cuvant. Un singur iarta-ma cu parere de rau zdrobeste si cea mai impietrita inima. O singura jignire de la cineva drag indurereaza pana in strafundul sufletului. Un singur cuvant este mai puternic decat orice lucru material de pe pamant, pentru ca o lance, o sabie, sau o sageata pot sfarteca doar trupul, dar cuvantul intra pana in cele mai adanci strafunduri ale inimii noastre. Prin cuvant s-a facut lumea aceasta si prin cuvant se va sfarsi. Toata lumea in care traim este o lume a cuvantului.
Dar astazi nu mai suntem constienti de greutatea si puterea cuvantului. Pentru noi cuvintele zboara cu repeziciune de la unul la altul prin intermediul fibrelor optice si a undelor radio: pe messenger, la telefon, la radio, tv sau internet se vorbeste intr-una…despre orice.
Tehnologiile zilelor noastre ne-au orbit discernamantul, astfel incat am ajuns sa spunem orice gandim, fara a mai trece prin inima ceea ce spunem. Foarte usor devenim iritati la vorba dar mai ales atunci cand stam in fata monitorului. Faptul ca ne ascundem in spatele unui nick-name, si ne facem anonimi in fata calculatorului, si din lipsa de contact vizual cu aproapele, ne da falsa impresie ca putem spune orice, oricui si oricum. Nu ne mai gandim ca orice lucru spus si gandit ne va insoti pana la Judecata, fiindu-ne avocat…sau procuror. Aruncam usor cu vorbe necantarite pentru ca cine este sa ne traga pe noi la raspundere cand stam cu degetele pe tastatura, nu? Nu mai vorbim cu fratele nostru ci cu un interlocutor, nu mai vorbim cu aproapele nostru ci cu un anonim, nu mai vorbim cu chipul si asemanarea lui Dumnezeu din om ci cu un user. Continuare »
 Omul fara Dumnezeu nu este decat un animal. Si inca nu orice fel de animal, caci sub stapanirea celui rau devine o bestie capabila de cele mai cumplite orori imaginabile si inimaginabile, pe care istoria lumii ni le-a prezentat cat de cat cenzurate, intrucat nu poti cuprinde nici in cuvinte, nici in imaginii suferinta pe care oamenii si-au pricinuit-o intre ei incepand de la Cain pana in clipa de fata.
Aproape toti oamenii credinciosi s-au intrebat candva in mintea lor de ce multi oameni nu cred in Dumnezeu? De ce unii il neaga pe Dumnezeu cand defapt creatia este atat de evidenta? De ce oamenii cred ca a existat un Alexandru cel Mare, un Traian si un Nero cu tot cu faptele lor, atunci cand deschid manualul de istorie, dar in Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a si impartit istoria lumii in doua, nu cred?
Unii ar spune ca din mandrie, altii din iubire de sine, si nu greseste nimeni cand spune asa, insa Sf. Ap. Ioan vorbind despre venirea Mantuitorului in lume ne explica de ce stau lucrurile asa: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.”
Deci oamenii necredinciosi nu cred in Dumnezeu, in primul rand, pentru ca daca ar veni la credinta s-ar auto-acuza pe ei de faptele lor murdare. Aceasta este pentru ca flacara credintei din sufletul omului vadeste firea stricata a omului, vadeste pacatul din el si adevarata sa fata. Continuare »
 O baie caldă? O dimineaţă răcoroasă pe un vârf de munte? Clinchetul tălăngilor unor vaci păscând într-o poieniţă pe coasta muntelui? Sau poate o excursie în Alpi? sau o plimbare cu barca pe apele unui lac liniştit?
De ceva timp mi-am dat seamă că un singur lucru te linişteşte şi te ajută să nu fii tulburat şi să scăpi de toate gândurile rele. Poţi să fiu în cel mai frumos loc din lume, dacă mă mustră conştiinţa sau grijile mă rod, atunci nu o să mă pot bucura de nimic. Poţi să mă duci şi pe lună, şi-n stele, şi pe soare, şi-n adâncul mării, poţi să-mi arăţi toate frumuseţile lumii tot nu voi să fiu bucuros pentru că oriunde m-ai duce port în mine răul pe care l-am făcut şi patimile care mă chinuie.
Cel mai liniştitor lucru din lume e să nu judeci pe nimeni. Da, asta mă face să nu mă mai gândesc la tot răul din lume, mă face să văd totul cu ochi frumoşi. Asta mă ajută să încep să-i iubesc pe ceilalţi. Ce mult mă tulbur când îi văd pe cei de lângă mine, pe cei din familie şi pe prietenii că fac rău, şi-ncerc să-i mustru, să-i corectez, să-i atenţionez dar ei nu se schimbă. Mă enervez şi le spun acelaşi lucru de mai multe ori şi ei fac la fel, şi le dau tot felul de argumente, şi de multe ori ei îmi dau dreptate dar fac tot la fel.
Eu nu pot schimba pe nimeni, eu pot să mă schimb doar pe mine dar şi aşa îmi este foarte greu. Degeabă văd greşelile şi păcatele altor şi-mi fac atâtea prejudecăţi, caci n-o să pot schimba pe nimeni cu vorbe şi cu gânduri rele.
Odata am încercat şi am zis că n-o să mai zic nimic când o să văd că soţia mea greşeşte, o să tac din gură. Şi s-a întâmplat… şi am tăcut, şi n-am mai judecat-o, n-am mai atenţionat-o… şi m-am liniştit. E foarte greu să trăieşti judecându-i pe oameni, e o mare povară să porţi păcatele altora în gândul şi în inima ta, la un moment dat nu le mai poţi duce şi cazi. Continuare »
 “Gloata izbucni în hohote de râs, printre care Nebunul continuă:
- Dar, ca toată lumea să fie mulţumită, eu propun următorul târg! Vă zic şi eu o ghicitoare şi cel care o va dezlega să‑şi ia sacul şi să plece!
La auzul acestor cuvinte, Zinon se lumină la faţă şi toţi începură să strige: „Ghicitoarea!
Să zică Nebunul ghicitoarea!” Atunci, cerându‑i circarului să lase sacul jos şi făcând semn tuturor să se dea în spate, Nebunul călcă pe sacul cu bani şi, potrivindu‑şi cununa de dafin pe cap, ridică trestia şi strigă:
- Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi! Ziceţi, aşadar, cine este împăratul şi cine sunt supuşii?
Mulţimea începu să forfotească şi se putea auzi numai: „Constantin, Iustinian, Iustin…”. Zinon, care luase o sută de vergi în Efes din cauza unei ghicitori pentru care fusese acuzat de lezmajesta te, se încruntă şi nu se hotăra să răspundă. Se gândi totuşi că ghicitoarea este despre împăratul Iustinian, mai ales pentru că acesta se întorsese de curând biruitor din Spania şi Italia şi izbândise să le recucerească, deşi predecesorii săi le pierduseră. Însă îndrăzneala şi hotărârea de a răspunde care crescuseră în Zinon se spulberară atunci când Nebunul, văzând că nimeni nu răspunde, zise că şi împăratul, şi supuşii sunt de faţă. Continuare »
 Ce trebuie să ne preocupe în primul rând în educarea tinerilor? Să-i facem să li se „lumineze ochii inimii” (Efeseni 1, 18). N-aţi observat că inima este cea dintâi care reacţionează în trupul omului şi care ne face să acumulăm cele mai multe cunoştinţe, în măsura în care anumite adevăruri (idei) sunt descoperite mai întâi de ochii inimii şi după aceea de o cunoaştere raţională?
Fiindcă în dobândirea cunoştinţelor se întâmplă aşa: inima vede dintr-o ochire, instantaneu, integral; apoi acest act unic de cuprindere cu „ochii inimii” este transmis minţii, unde va fi descompus, segmentat. Cauză şi efect. Ceea ce inima a „văzut”, mintea analizează. Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară. De aceea este atât de important să lucreze ochii inimii în dobândirea de cunoştinţe, dar mai ales în cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi a regulilor morale.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
 Care e cel mai mare păcat din lume? Păcatul meu. Păcatul de care nu pot scăpa. Păcatul care mă chinuie zi de zi. Păcatul care mă depărtează de Dumnezeu.
Da, cel mai mare păcat din lume este păcatul care te stăpâneşte zi de zi.
E oarecum impropriu să faci un clasament al păcatelor, deşi trebuie să recunoaştem că existe păcate grave şi mai puţin grave, dar toate au acelaşi efect: ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne lasă fără ajutorul Lui şi influenţează indirect pe ceilalţi semeni.
Degeabă îi judec pe alţii că desfrânează, ucid, stau în păcate grave iar eu sunt asemenea lor numai că stau în alte păcate. Pentru mine mâncarea multă este ca pentru unii desfrânarea. Pentru mine e la fel de greu să mă-nfrânez de mâncare cum e altuia a se-nfrâna de la relaţiile trupeşti. Mie mi-e uşor de multe ori să nu mă enervez dar mi-e greu să tac din gură, mi-e greu să nu mă laud, să nu judec….
Cel mai mare păcat din lume este de fapt cel mai mare păcat al meu. Iar dacă mă va ajuta Dumnezeu să scăp de el, atunci va apărea iar un alt păcat foarte mare, din grămada păcatelor rămase care mă ţin legat de pământ şi de trup.
Aşa cum porunca lui Dumnezeu este una singură: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ aşa şi păcatul este unul singur, este de fapt încălcarea acestei porunci. Astfel păcatele nu sunt mai grave sau mai puţin grave ci toate sunt încălcări de poruncă.
Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: “Să nu săvârşeşti adulter”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege. Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
(Claudiu)
 Mi se întâmplă câteodată să mai fac şi fapte bune, să mai ajut pe cineva, să mai fiu de folos în vreun fel altora. Mi se mai întâmplă să mă rog cu mare drag lui Dumnezeu, să particip cu bucurie la o slujbă, mi se-ntâmplă să mă apropii de Dumnezeu şi să am o bucurie în suflet, o mulţumire sufletească pe care-o port mai mult timp în mine. În acele momente am conştiinţa împăcată, atunci îi pot cere orice lui Dumnezeu, atunci nu mă simt vinovat pentru nimic în faţa Lui.
Dar în euforia aceea pe care o am atunci, în veselia aia sufletească îmi vine în minte câte un gând să fac ceva, îni vine să merg tare cu maşina, să mănânc mai mult, să mă distrez în vreun fel, imi vine în gând să fac ceva ce înainte ştiam că nu pot pentru că mă mustră conştiinţa.
Nemustrarea conştiinţei din momentele acelea şi nevinovăţia pe care o simţeam mă făceau să cred că parca nu mai am conştiinţă, parcă nu mai e cine să mă mustre, parcă scăpasem de vocea aceea care îmi spunea ce e rău şi ce e bine şi cu ocazia asta ziceam în subconştientul meu: Acum e momentul să fac ce vreau că nu mă mai mustră nimeni!
Ispită mare….e ca şi cum aş vrea să sărbătoreasc fapta bună cu un păcat, e ca şi cum aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu făcând ceva rău.
Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne facă să păcătuim, nici măcar când îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, când suntem plini da har şi de bucurie. Mereu găseşte câte ceva ca să ne faca să greşim.
Aseară am aflat că o faptă bună se sărbătoreşte cu o altă faptă bună, cu o bucurie, cu o mulţumire adusă lui Dumnezeu, pentru că “din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.”
 Să nu te tulbure ura care clocoteşte în tine şi care tinde să dea pe dinafară în vorbe de mânie; porunceşte-i mai bine să tacă şi să moară. Altminteri, obişnuindu-se să vadă că i te supui şi că poate să se reverse nestăvilit din gura ta, te va lua în stăpânire. întocmai ca apa oprită de un dig de pământ care, când găseşte o spărtură, o lărgeşte tot mai mult, căutând să răzbească prin ea; dacă nu o astupăm deloc, sau o astupăm de mântuială, în cele din urmă, slăbind preocuparea noastră de a drege digul şi după asalturile repetate ale apei, aceasta nu încetează să-şi facă loc, din ce în ce mai insistent, încât până la urmă devine foarte greu, dacă nu imposibil, să fie zăgăzuită.
Aşa şi cu ura care se strecoară în sufletul omului: dacă îi îngăduim să răzbească afară, o dată, de două, de trei ori, va începe să se reverse din ce în ce mai tare şi, în cele din urmă, va rupe zăgazul şi va inunda.
Ţine seama că apele răutăţii stau adunate în suflet, după cuvântul Psalmistului: „au intrat ape până la sufletul meu” (Psalmul 68, 1).
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
 Sursa: http://camera-21.blogspot.com De câteva luni în capitală se desfăşoară o campanie anticreştină împotriva cerşetorilor care vrea să ne-nveţe şi să ne-ncurajeze să nu mai dăm bani la cei de pe stradă. Citând îndemnul campaniei de pe panourile campaniei se observă repede nu numai că nu e fair-play dar chiar şi dezinformează, urmărindu-şi scopul cu orice mijloace:
“Dacă ai şti că un cerşetor câştigă până la 5000 de lei lunar, i-aţi mai da bani?”
Răutatea afişului vine în primul rând din faptul că nu toţi cerşetorii câştigă 5000 de lei lunar, ci doar foarte puţini, o mică parte dintre ei care sunt puşi de alţii pentru a cerşi. Sunt foarte mulţi oameni săraci pe străzi care dorm în frig, care n-au cu ce se îmbrăca, care n-au ce mânca şi nici măcar apă de băut. Vă pot da mărturie că ştiu copii şi oameni necăjiţi pe care i-am găsit la 11-12 noaptea în stradă la sub zero grade, care stăteau şi îngheţau, fără să facă nimic. La ora aceea târzie, nu cerşeau că n-aveau cui, ci erau trişti şi resemnaţi…
Afişul ne-ndeamă să nu mai dăm bani nimănui, dar totuşi nu dă nici o soluţie. Nu spune: “nu mai daţi bani cerşetorilor ci daţi bani caselor de copii unde vor fi aduşi cei de pe stradă”. Nu! Ci doar ne atenţionează să nu dăm. Bun, şi ce am rezolvat? O să fie câteva zeci de cerşetori care câştigau 5000 de ron care n-o să mai câştige, şi pe ceilalţi, câteva mii de oameni fără casă şi fără familie, oameni care trăiesc în mizerie la colţul străzii, cum îi ajutăm ? Continuare
|
|
Comentarii