Cu ceva timp în urmă am trecut printr-o experienţă devastatoare din punct de vedere sufletesc. Ce anume am păţit ? M-am ataşat, treptat, din ce în ce mai mult de Părintele meu duhovnic. Culmea ispitelor am simţit-o în timpul unei Vecernii. Deja mă „topeam” acultând vocea Părintelui, obosit după o duminică plină… Au fost şi alte influenţe externe: de exemplu o afirmaţie total nevinovată auzită întâmplător: „Ce frumos e Părintele!” … Ajunsesem chiar să fiu geloasă pe cele mai tinere care se spovedeau la dânsul…

În acel timp, Domnul Hristos, pentru Care mă băteam în piept că-L ador şi sunt „trup şi suflet” pentru El, S-a retras, discret, lăsându-mi inima „liberă” pentru altcineva… căci începusem deja să mă gândesc cu mult mai mult la Părintele, decât la Domnul Hristos. Şi, aş minţi să nu recunosc, eram în culmea fericirii când mă gândeam la Părintele… După fiecare spovedanie, veneam cu viteză acasă pentru a-mi nota sfaturile Părintelui… şi mă gândeam, cu drag, mai ales la exemplele pe care Părintele mi le dădea şi din viaţa sa personală. Nu ştiu de ce dar, uneori, aveam impresia că de fapt amândoi ne mărturiseam unul altuia… şi cu cât ajunsesem să-l cunosc mai bine pe Părintele, cu atât îmi devenea din ce în ce mai drag… Ba mai mult,  ajunsesem chiar să-l consider drept „sufletul meu pereche”, căci, de când mă ştiam, nu mă înţelesesem cu nimeni atât de bine precum cu Părintele…

Dacă  am avea mereu  smerenie şi  trezvie a minţii,  n-am cădea atât de uşor  în capcanele celui viclean, uneori atât de subtile!

Părintele de altfel era şi este un om foarte serios. Poate tocmai seriozitatea lui m-a atras atât de mult, răbdarea, profunzimea şi înţelegerea sa.

În momentul când am conştientizat în ce am intrat (anume că începuse să-mi placă de Părintele şi din punct de vedere fizic!), am încercat să iau prima măsură: i-am cerut Părintelui dezlegare, să mă spovedesc la altcineva. Din păcate acel „altcineva” fiind foarte ocupat, am revenit la Părintele, încercând din răsputeri să rezist psihic situaţiei. Continuare »

Cu binecuvântarea Lui Dumnezeu, şi cu rugăciunile Măicuţei Domnului şi a tuturor Sfinţilor intrăm în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfinţii Lui Dumnezeu sunt atât de frumoşi şi mângâietori, ne aud de fiecare dată când ne rugăm lor, şi mijlocesc pentru noi Lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră trebuie să fie făcută cât mai des pentru Sfinţi, pentru că la Sfârşitul Veacurilor, ei împreună cu Hristos ne vor judeca.

Să mergem dragilor, să ne mărtirisim, acum, că milostiv este Dumezeu. El ne primeşte pocăinţa noastră imediat, cu multă dragoste şi milă. Uneori ne gândim că ne este ruşine, să spunem duhovnicului toate câte facem…dar trebuie să avem mereu mintea în iad fara sa deznănajduim, şi să ne gândim ce răspuns vom da în faţa Lui Hristos. Şi dacă noi în această viaţă, nu ne-am rugat nici Sfinţilor, cine ne va apăra? Dragii mei, toţi suntem necăjiţi şi nădăjduim la Domnul că El este iubirea noastră. Sufletul nostru valorează enorm, şi nu trupul acesta…“Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ Să mergem degrab cât mai avem timp, la mărturisit, că mereu lăsăm dintr-un post în altul, lăsăm să treacă timpul, uităm de păcatele tinereţii, pe altele le omitem, de altele ne ruşinăm…Să ne imaginăm că Hristos este în faţa noastră şi trebuie să spunem toate câte am făcut. Nu ne dorim oare să ne întâlnim cu Sfinţii noştrii dragi? Cu Sfinţii cunoscuţi din cărţi, din icoane, cu Sfinţii care din viaţa aceasta ne-au ajutat? Să avem curaj, să ne curăţim sufletul…să trecem de pe acum prin fiecare vamă, şi să spunem singurei păcatele noastre. Continuare »

După vârsta de 7 ani, copilul nu se mai poate împărtaşi nespovedit deoarece el are conştiinţa faptelor sale. Copilul trebuie îndrumat de părinţi să îşi găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a construi drumul duhovnicesc.

Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea  să ne dea canoane uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului şi Hristos în cale. Ca părinţi avem datoria să ne rugăm pentru duhovnicii copilaşilor noştri, ca să-i ajute, să-i formeze ca oameni credincioşi şi întăriţi în Biserica ortodoxă.

Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ne dea. Continuare

Frumoasa-i tineretea prin naivitatea si optimismul ei, frumoasa este pentru ca nici nu realizam cat este de scurta si mai cu seama este frumoasa caci nu o avem decat o singura data. Pot asemana tineretea cu un mielusel care zburda pe campie printre alti mielusei, intrecandu-se in nazdravanii, dand fericit din picioare prin aer si scuturand cornitele de bucuria a tot ce-l inconjura.

Cateva lucruri ne lipsesc la tinerete insa, dintre care trei  sunt esentiale: rabdarea,  ascultarea si cunoasterea. De multe ori se intampla sa nu ne ascultam parintii, sau pe cei dragi cand ne dau povete, considerandu-i inadaptati la vremurile actuale. Ni se pare uneori ca nu ne vor binele, ca se pun impotriva fericirii noastre, ca sunt prea rigizi si ca nu ne lasa sa zburdam in voia noastra. Dar nu prea realizam ca tineretea poate multe…dar stie putine. Si, pentru ca avem mult potential si energie, nu stam locului si facem greseli, zburdam prea departe de turma bisericii iar lupii (diavolii) abia asteapta sa-si infinga coltii in noi. Continuare

O cunoştinţă de-a mea, care lucrează în mass-media, fiind rugată să îmi trimită sugestii pentru îmbunătăţirea cărţii de faţă, mi-a scris: „Te rog să scrii ceva şi despre următoarea întâmplare care m-a impresionat. Am auzit de o actriţă foarte credincioasă, care a mers într-o zi la teatrul la care lucra. Că era credincioasă ştiau şi colegii ei. Regizorul îi zice:

- Ţi-am găsit rolul vieţii tale. Îţi ofer rolul din piesa cutare.

Actriţa trebuia să joace rolul unei călugăriţe care îi apărea în vis unui călugăr şi îl ispitea. Oricum, avea de jucat anumite scene mai fierbinţi în «calitatea» ei de ispită. Ea s-a dus foarte dezamăgită la duhovnic şi i-a povestit întâmplarea. Duhovnicul i-a răspuns:

- Ei, ce să fac. Îţi dau binecuvântare. Asta ţi-e meseria.

Ea i-a răspuns:

- Nu vreau să-mi daţi binecuvântare. Vreau să vă rugaţi pentru mine să nu mă dea afară dacă refuz rolul.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost dată afară.”

Nu ştiu dacă ar mai fi de spus ceva… Femeia s-a purtat creştineşte, deşi putea să îşi găsească justificări pentru a primi rolul respectiv. Dar, riscându-şi postul, a primit răsplată de la Hristos…

Toţi vrem să ne răsplătească Hristos, dar nu ne place să riscăm nimic. Sau ne place să riscăm numai în planul lumesc, cum fac cei care aruncă banii pe jocurile de noroc, pe cursele de maşini sau de cai, sau, mai nou, în sălile de K1. Noi vrem cununa, dar, când în faţa noastră apare crucea, nu mai ştim cum să o ocolim… Vrem să fim virtuoşi fără să trăim virtuţile… Ne place să vedem că altul face fapte mari, că avem subiecte de discuţii cu prietenii, după care revenim la comoditatea noastră. Sau, dacă facem o faptă bună, ne lăudăm cu ea până răguşim… Continuare »