20 articole la fiecare click |
Ne intrebam deseori de ce egoismul patrunde in sufletele celor din jur, cat si in sufletele noastre. Traim intr-o lume in care ,,eul” adopta o valoare enorma, iar egoismul isi face loc in interiorul nostru. Cu sau fara constiinta, devenim robi ai egoismului, robi ai acestei cumplite inchisori. Egoismul ne indeparteaza de Dumnezeu ,practic ne departeaza de iubire deoarece. ,,Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne in el”. Mai vrem noi sa ramanem in aceasta iubire,fiind slujitori ai egoismului? Facandu-ne robi ai pacatelor, ajungem sa le slujim lor, si nu lui Dumnezeu.
In Duminica Sfintei Cruci, am inteles că prima condiţie a urmării lui Hristos, adică prima condiţie de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Ma gandesc, cum poate un tanar sa fie ucenic a lui Hristos? Pentru multi, asta ar fi o greutate prea mare. Unii ar intelege gresit mesajul, altii nu ar stii cum sa se lepede de sine. ,,Sa renunt la Eu? Asta vrea Hristos? Dar daca renunt la mine, pentru ce sa mai traiesc? Ce rost mai am pe pamant? Hristos vrea sa mor?”.
Nu. Hristos nu foloseste termenul de ,,lepadare” cu scopul de a renunta la suflet. Nu foloseste acest termen pentru schimbarea fizica. Lepadarea de sine nu inseamna înseamnă haine negre, lacrimi, dezamagire si tristete pe chip. Lepadarea de sine inseamna schimbarea modului egoist de a trai, de a supravietuii. Renunti la ,,eu”, renunti la firea insalbaticita, neinduhovnicita…pentru Dumnezeu. Asta este adevarata lepadare de sine, adevarata lupta impotriva patimilor. Si numai prin aceasta vom putea sa ii urmam lui Hristos, sa devenim inca de tineri ucenici ai Lui. Depinde de noi, de dragostea si credinta noastra. De cat de mult acceptam voia Tatalui, de cat de mult acceptam propria cruce. Continuare »
 Care este fericirea intai si ce inteles are?
“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”. Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii. Continuare »
 Pentru a vorbi de Judecata Finala, ar trebui vorbit de rasplata, pentru a vorbi de rasplata trebuie sa vorbim de fapte bune si rele, pentru a vorbi de fapte bune si rele trebuie sa vorbim despre cei ce le-au facut, pentru a vorbi de cei ce le-au facut, trebuie sa ne referim la oameni, si ca sa ne referim la oameni trebuie sa ne raportam la Creatia lui Dumnezeu.
Cand a facut Dumnezeu animalele, plantele si toate celelalte, prin intelepciunea Sa a hotarat sa faca pe om dupa Chipul si Asemanarea Sa ca sa se bucure de ceea ce El a creat cu atata dragoste. Totusi stia ca omul se va departa de El si va ajunge sa se comporte mai josnic decat dobitoacele, dar de drag pentru cei ce aveau sa raspunda marii Sale iubiri i-a creat pana la urma.
Mereu zicem: Sa nu pacatuim ca sa nu se manie Domnul. Ce e aceasta? E puterea lui Dumnezeu de a anula pe moment mila proprie pe care o simte si de a lasa pe om sa simta consecintele pacatelor proprii, evident pentru ca omul sa vada unde e Stapanul cel dulce si iubitor. Ceea ce se va intampla in ziua Judecatii in Valea lui Iosafat (caci acolo vor fi chemate neamurile) nu se va mai intampla niciodata. Caci omul nu va mai pacatui si va fi “un cer nou si un pamant nou”. Pacatele celor prezenti la Judecata se vor vadi tuturor celor de fata. Nimeni nu se va putea ascunde atunci si de altfel nimeni nu va putea sa se scuze.
Sfarsitul lumii il aduce fiecare om care nu se pocaieste pentru pacatele lui si este indiferent fata de Jertfa Sa de pe cruce. Acolo, fratii mei, a inceput rascumpararea noastra si acest moment va fi vesnic amintit caci toate s-au innoit prin Iisus Hristos. La Judecata de Apoi va fi mare tulburare si amaraciune in sufletele celor pacatosi. Continuare »
 Suntem neliniştiţi, viaţa de acum ne face să fim stresaţi. Însă noi în ortodoxie am găsit rezolvarea la aceste probleme. Noi nu suntem singuri ca să înfruntăm greutăţile vieţii acesteia. Noi avem cel mai puternic sprijin care există în univers. Este Iisus Hristos, ne iubeşte atât de mult, cu toate că facem atâtea greşeli. El a venit pentru noi, nu a venit pentru cei drepţi, ci a venit pentru noi care de atâtea ori cădem.
El vede voinţa noastră cea bună, vede inima noastră cea bună, ne ridică dar nu aşa cum doresc oamenii acestei lumi, făcându-ne oameni bogaţi, ne ridică făcându-ne bucurii, bucuria aceea interioară, bucuria de care avem nevoie zi de zi…. Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară…Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!…Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui? Nu, fraţilor, adunând în suflet iubire pentru fiecare dintre noi, vom deveni mai fericiţi, pentru că fericirea noastră este fericirea celor din jurul nostru.
Cum suntem fericiţi?!…Iubindu-i! Dăruindu-ne! Dăruindu-le ce avem noi mai bun…Dăruinde-le inima noastră… Dăruindu-le toată dragostea noastră…Vedeţi?! Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină! Ce frumoasă e!
Erau odată într-o barcă mai mulţi oameni care doreau să treacă un râu dincolo, dar pe la jumătate o furtună s-a pornit, ei au lăsat vâslele şi au început să se roage. Cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „ –Dar ce faceţi, oameni buni?”; „-Păi ne rugăm, ne rugăm că pierim!”; „ „De rugat rugaţi-vă, dar daţi şi din vâsle!”. Le-a dat de înţeles că munca trebuie armonizată cu rugăciune…” Doamne, cât adevăr în cuvintele acestea, când munceşti şi te rogi, numai atunci poţi simţi cu adevărat „Ce dulce-i viaţa cu Iisus”.
(Sorin M)
 Icoana Botezului Domnului din Biserica Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan Astazi se lumineaza cu faclii de sus toata faptura”. Creatura este iluminata in intreaga ei fiinta, caci este luminata de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleaca razele de lumina ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise si pervertirea si intunecarea ei de catre primul om, caruia Creatorul ii hotarase rolul de infrumusetator si indumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului si despre care cugetarea patristica – rasariteana indeosebi – da marturii foarte bogate, este o lumina divina ce transfigureaza integral universul, caci nici o piedica nu i se mai poate opune, cum s-ar intampla cu lumina creata, care este impiedicata in actiunea ei de opacitatea spatiilor si a lucrurilor. Umbra si intunericul care cuprinsese cele create sunt inlaturate de Soarele-Hristos care rasare in centrul ei. Domnia si tirania diavolului sunt indepartate. “Prezenta lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea intregului cosmos” si stralucirea creatiei cu Lumina lui Hristos. Caci adevarul te face liber, te slobozeste din chinurile ignorantei si nelinistei si pe caile de lumina si de viata ale Creatorului te indreapta. Asa este cazul si cu firea care primeste pe datatorul de lumina in interiorul sau.
Continuare
“Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
 Hristos Domnul îi spune lui Nicodim că dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va intra în împărăţia cerurilor. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că “Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul”. Pr Stăniloaie spune că sufletul nu e despărţit de trup şi trupul nu e despărţit de suflet. Nici materia în general nu rămâne total despărţită de puterea dumnezeiască. Prin apa sfinţită se sfinţeşte omul întreg: suflet şi trup.
Duhul Sfânt nu lucrează fără mijlocirea unei materii, a unui gest, a unui cuvât sonor. Deşi toată materia e plină de energiile necreate ale lui Dumnezeu, totuşi Domnul alege pentru botez, pentru naşterea cea de-a doua – apa. Apa pentru că este unică în toată lumea. Este singura care curăţeşte, care dă viaţă, fără de care nu se poate, care este permanent prezentă în lume, în om, în toate procesele vieţii.
De aceea Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor prin apă, căci cu cât mai mult decât apa, curăţeşte Duhul lui Dumnezeu? Energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt prezente peste tot, dau viaţă pretutindeni, însufleţesc totul, curăţesc totul. Naşterea omului se face din apă şi din Duh. De aici provine covârşitoarea importanţă a apei în tot cosmosul. Apa arata văzut lucrarea Duhului lui Dumnezeu în lume.
Dacă vrem să vedem cum lucrează Duhul lui Dumnezeu în chip nevăzut în lume, putem să ne uităm cum lucrează apa în toată lumea, şi apoi vom înţelege mai bine. Apa lucrează şi modifică şi văzut şi nevăzut, aşa cum şi Duhul lui Dumnezeu lucrează şi-n chip vizibil şi-n chip nevăzut.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune: “putem aduce şi alte mărturii din dumnezeiasca Scriptură, prin care se poate arăta foarte uşor că prin numele apei se exprimă de multe ori Duhul Dumnezeiesc”.
 Astăzi e o zi mare. Azi a fost botezat acum 2000 de ani Mântuitorul Iisus Hristos! E o zi mare în istoria mântuirii noastre, fiindcă actul săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul asupra Fiului Omului a rămas un exemplu de supunere faţă de Dumnezeu şi simbolizează adevărata naştere din apă şi din duh.
E o zi specială, memorabilă, pentru fiecare creştin şi înseamnă mult mai mult decât îmbulzeala pentru a lua acasă Aghiasma Mare. Fiecare dintre noi, cei care avem copiii, ne amintim cu drag de botezul lor, însă Botezul Domnului este o sărbătoare la care avem ocazia să asistăm în fiecare an, prin participarea la Sfânta Liturghie.
Botezul este poarta de intrare în creştinism, de aceea el este prima Taină administrată celui care urmează să fie încreştinat. Celelalte Sfinte Taine pot fi administrate doar dacă cel (cea) în cauză este botezat (ă).
Continuare
 Zilele acestea am citit cateva meditaţii ale Sf. Teofan Zăvoratul, m-au pus însă pe ganduri următoarele randuri:
“ Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcia în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decît prin virtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avram şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt îndeplinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă a fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât ţine această proptea a orbirii tale.”
Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Aşa spun majoritatea românilor pe care îi întâlneşti pe stradă. Acum 20 ani, mă uitam la un televizor amărât, alb negru, cum tineretul româniei, striga în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în faţa catedralei din Timişoara;
“ Exista Dumnezeu”, “Dumnezeu este cu noi”. Atunci în viaţa mea s-a întâmplat ceva, mi-am dat seama că nu-i deajuns să spun, cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. În viaţa mea a avut loc o schimbare, în viaţa multora din tinerii de atunci nu s-a schimbat nimic.
Intâlneşti astazi oameni care sunt îngrijoraţi doar de bucata de paine şi de confortul familiei, care îşi pierd zilele in dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu le pasă de durerile altora, nu-i frămantă sufletul cu întrebări dezmorţitoare. Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Trist, dar aceştia sunt creştinii zilelor noastre;oameni care au devenit creştini doar pentru că cineva ia dus la biserică şi ia botezat, iar nu prin asumarea conştientă a învăţăturii ortodoxe în viaţa personală. Continuare »
 Îmi este greu să mă trezesc dimineaţa. Deşi îmi place răsăritul soarelui, rareori reuşesc să îl prind. Mă uit în jurul meu şi văd că cei care sunt constrânşi de împrejurări, care încep lucrul devreme, se trezesc dis-de-dimineaţă. Întotdeauna am admirat oamenii care se trezesc devreme. Bunicul meu nu concepe să dormi până la 8. Mereu văd o discrepanţă între rugăciunile de dimineaţă, în care îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să “mânecăm”( a ne trezi înainte de răsăritul soarelui). Mă aflu mincinos şi leneş. Nu mă trezesc devreme pentru Dumnezeu, în timp ce ceilalţi se trezesc pentru oameni.
Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre păsări şi animale care cântă, îi inchină imne de slavă Creatorului lor, din zori, iar omul care este cununa creaţiei trebuie să îl slăvească pe Creatorul său înaintea celorlalte vieţuitoare.
Somnul lin este un dar. De aceea ne rugăm pentru el înainte de culcare. Înainte de culcare ne rugăm însă şi pentru iertare. Sfântul Ioan de Kronstadt, spune :
”Dacă cineva dintre oameni cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se căiască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă). Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului.”
Timpul dinainte de culcare este ca o pregătire pentru moarte. “Stăpâne iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi patul meu groapă” (Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin). Temerea nu este neapărat faţă de o moarte biologică (despărţirea sufletului de trup), ci faţă de o moarte sufletească (despărţirea sufletului de Dumnezeu). După rugăciunea Sf. Ioan Damaschin, urmează rugăciuni către îngeri, către Maica Domnului, către sfinţi. Logic. Dacă murim în timpul somnului vrem să ajungem în rai. Şi dacă vrem să ajungem acolo, vorbim cu cei de acolo. Dacă îl iubiţi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, nu cred că Dumnezeu vă va despărţi când vă veţi întâlni cu el, însă avem în vedere că însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune care este cea mai bună cinstire a unui sfânt: Să îi urmezi modelul. Continuare »
 «Copiii cuminti primesc dulciuri si jucarii, iar cei rai, nuieluse ». Asa auzeam in copilarie de la parintii nostri. Acum, la varsta maturitatii, ne reamintim cu nostalgie de acele seri minunate cind ne pregateam cizmulitele sau bocanceii pentru micul dar ce avea sa ne lumineze inceputul lui decembrie.
Mos Nicolae venea in fiecare an, punctual, cu aromele primelor portocale care inmiresmau zilele de iarna ale copilariei noastre. Acum, din tara sau din departari, ne simtim din nou legati, prin firul amintirilor de acele vremuri calme ale copilariei. Ati pregatit cizmele?
Seara lui Nicolae
In noaptea de 5 spre 6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Cu totii stim ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.
De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata. Continuare »
 Sorin, unul din autorii site-ului nostru, m-a întrebat următorul lucru:
“Aş vrea să vă pun o întrebare de dogmatică: dacă Jertfa lui Hristos a desfiinţat păcatul strămoşesc atunci cum explică Sfinţii Părinţi că femeia tot naşte în dureri, bărbatul tot trebuie să îşi câştige pâinea în sudoarea frunţii şi natura e tot decăzută?“
Fiindcă nu prea am ştiut ce să-i răspund, l-am rugat pe Părintele Dorin Picioruş să ne ajute. Iată răspunsul sfinţiei sale, foarte concludent şi clar:
“Hristologia, vorbirea despre Domnul, despre persoana și lucrarea Sa nu e un fragment izolat, ci e un întreg în sine, integrat într-un întreg și mai mare, adică într-o înțelegere teologică holistă, deplină.
Întrebarea e ilogică din start din punct de vedere teologic, pentru că se întreabă despre jerta și nu despre persoana Domnului, adică despre Cel care Se jertfește, ca și cum ar putea să existe fapta dezlegată sau separată de persoana Lui. Sau nu se vede foarte viu, direct și complex, că Cel care Se jertfește e Hristos, Care nu numai că Se jertfește, dar Își și îndumnezeiește umanitatea Sa asumată, prin fiecare moment al vieții Sale, în mod continuu.
Nu doar Crucea sau moartea Domnului pe cruce, dragii mei, au desființat păcatul în umanitatea lui Hristos fără păcat, ci fiecare moment al vieții Sale a fost o neacceptare a păcatului și astfel o biruință a păcatului în umanitatea Sa.
Da, jertfa Sa a fost un moment culminant, dramatic, dar biruitor asupra păcatului. Însă el nu trebuie individualizat sau separat de viața Domnului în integralitatea Sa ante și post-tanatică, adică de dinainte și de după moartea și învierea Sa. Continuare »
 Titlul articolului de faţă exprimă numai o parte din ceea ce vreau să spun. M-am tot gândit câteva minute, la cum să îl numesc şi am ales doar două cuvinte pentru a-l denumi. Însă, în fapt, vreau să spun nu numai despre strălucirea din ochii oamenilor simpli, care vin la slujbele Bisericii, ci şi despre pofta lor de Dumnezeu, despre râvna lor de a atinge elementele palpabile ale sfinţeniei, elementele transfigurate de harul dumnezeiesc, adânc îmbibate de har.
Şi strălucirea şi pofta credinţei după Dumnezeu şi harul Său sunt răbufniri din năuntru, de sub craterul minţii şi al inimii trecut prin multe dureri şi bucurii, prin toate cele ale vieţii noastre.
Astăzi am împărtăşit vreo 20-30 de copii şi oameni maturi, am spovedit pe cineva, cu probleme grave şi am văzut, în ochii celor îngenuncheaţi la trecerea cu Cinstitele Daruri, râvna vie, necenzurată, neintelectualizată, pentru a săruta crucea din mâna mea şi de a se atinge de veşmintele preoţilor slujitori.
Sunt sentimente cu multă minte sau multă minte, gândire, transmisă concentrat, ca un fluviu. Sunt multe lucruri spuse şi nespuse în acelaşi timp. Un implicit atât de profund, că te face să ai puteri nebănuite, să ai puteri de a sluji ore în şir, deşi e oboseala pe tine cât blocul.
Ce vreau să spun? Mă bucur, căci, cu harul lui Dumnezeu, credinţa românilor ortodocşi străluceşte din ei, ţâşneşte din ei, atunci când Îl simt pe Dumnezeu aproape, în mijlocul lor. Nu ştiu ei prea multe. Nu sunt teologi. Nu ştiu să explice şi, mai ales, să se explice. Nu pot să spună multe lucruri, detaliate, despre credinţa lor.
Dar le ţâşnesc ochii de bucurie, când văd chipul Prea Curatei Stăpâne. Se transfigurează la inimă, când sunt la slujbe. Sărută cu focul credinţei Sfintele Icoane, mâinile preoţilor, care îi spovedesc şi îi înţeleg şi îi odihnesc în cele ale lor, aranjează cu grijă coliva, prescura, mormântul celor iubiţi, floarea pe care o aduc la altar.
Detaliul contează însă, când e vie iubirea. Şi, pentru că iubirea lor de Dumnezeu şi credinţa lor în El e vie, tocmai de aceea împodobesc cu grijă coliva, fac colacii de o bunătate rară, de îi visezi şi după o lună, după ce i-ai mâncat, sunt atenţi, scrupuloşi de atenţi la hainele pe care le dau de pomană, la pomelnicul pe care îl aduc, la tot ceea ce fac pentru Biserica lui Dumnezeu.
Noi, preoţii lui Dumnezeu, trăim din rugăciunile şi din darurile creştinilor noştri cel mai adesea. Ei se roagă pentru noi şi noi pentru ei. Rugăciunea ne ţine împreună. Chiar dacă o sută sau o mie nu se roagă, dar se roagă zece, e de ajuns ca să te simţi în Rai, cu cei 10. Continuare »
 Întâi aş vrea să mă refer la cei care sunt împotriva cinstirii sfinţilor. Argumentul lor cel mai tare se referă la canonizarea unor sfinţi care au ajutat Biserica Ortodoxă şi care totuşi nu au avut o viaţă de măsura unui Antonie cel Mare. Şi mă refer la Sfântul Constantin cel Mare sau Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cel mai mult sunt contestaţi aceştia ca modele de sfinţenie. Am văzut pe forumuri că necredincioşii sau neoprotestanţii întrebau de ce sunt făcuţi sfinţi nişte ucigaşi ca aceşti împăraţi. Problema aici este datorată faptului că noi aşteptăm să vedem la sfinţi modelul nostru de sfinţenie din minte, că ne aşteptăm ca sfinţii să fie ca idolii noştri din minte. Un sfânt ar trebui să fie bun, blând, iubitor, să nu se certe cu nimeni, să facă totul pentru ceilalţi şi altele de gen.
În momentul în care vedem un sfânt dur, care nu elimină sclavia deşi ar avea puterea să o facă, un sfânt care ucide ne smintim. Şi motivul principal pentru care ne smintim e faptul că noi îi judecăm pe sfinţi după exterior nu după interior. Dumnezeu în schimb vede inima omului şi în acelaşi timp vede contextul în care a trăit. Este o poveste frumoasă despre problema asta în Patericul Egiptean la avva Arsenie:
“Se spunea pentru avva Arsenie, ca bolnavindu-se odata la schit, s-a dus preotul si l-a adus la biserica si l-a pus pe asternut cu o perna mica la capul lui. Si iata un batran venind sa-l cerceteze pe el si vazandu-l pe asternut si perna sub capul lui s-a smintit zicand : acesta este avva Arsenie ? Si pe acestea este culcat ? Si luandu-l pe el preotul indeosebi, i-a zis lui : ce lucru ai avut la satul tau, iar el a zis : pastor am fost. Cum dar – a zis el – petreceai viata ta ? Iar el a zis : cu multa osteneala petreceam. Si i-a zis lui iarasi : dar acum cum petreci la chilie ? Iar el a zis : mai mult ma odihnesc. Si atunci i-a zis lui : vezi pe avva Arsenie acesta ? Cand a fost in lume era tata al imparatilor si mii de slugi cu brauri de aur incinsi si toti cu bratari si cu haine de matase imbracati stateau inaintea lui si asternuturi scumpe erau sub dansul. Iar tu, apstor fiind, nu ai avut in lume odihna pe care o ai acum si acesta n-are aici desfatarea pe care a avut-o in lume. Iata, dar, tu te odihnesti, iar acesta se trudeste. Iar el auzind acestea, s-a umilit si a pus metanie zicand : iarta-ma, avvo, ca am gresit caci intr-adevar, aceasta este calea cea adevarata, ca acesta a venit la smerenie, iar eu la odihna. Si folosindu-se batranul, s-a dus”. Continuare »
 Nimeni nu estre strain de cuvantul “Hristos”, il auzim in biserici, in scoli, pe strada , la televizor. Numele Lui Hristos cred, fara indoiala, ca este cel mai mediatizat nume din intreaga istorie. De ce? Simplu, pentru ca este numele Lui Dumnezeu, pentru ca este numele mantuirii, numele izbavirii: “Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” (Fapte 4:12)
Dar, poate ca este si cel mai prost inteles nume. Pentru unii este doar un personaj, pentru unii doar un profet din sutele de profeti si invatatori ai religiei, dar pentru altii…pentru altii El este Numele mantuirii, este Numele in care-si incredinteaza viata si este in acelasi timp scopul ultim si implinirea rostului vietii, pentru altii El este cel ce i-a scos din patimi, din ura, din robie, din ruinare trupeasca si sufleteasca, si le-a dat un nou orizont vietii, o noua perspectiva, si nu o perspectiva vremelnica ci una vesnica
Vedem zilnic in jurul nostru “roadele” necredintei, “roadele” privarii de acest Nume Sfant, violenta, consum de droguri, copii fugiti de acasa, familii destramate, ura, invidie, lacomie, hotie, crima, prostitutie, si lista poate continua. De ce se intampla asa? tocmai pt ca oamenii nu se incred in acest Nume care aduce mantuire, in acest Hristos care este rezolvarea tuturor acestor probleme, oamenii l-au alungat, dupa cum spunea Sfantul Apostol Pavel. Oamenii “au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.” (Romani 1:23)
Stoparea pacatului, schimbarea vietii, curatenia vietii, frumusetea si bucuria vietii vin exclusiv prin Hristos, prin Numele cel Sfant a Lui, orice alta varianta este sortita esecului. Pentru tine frate drag, ce inseamna numele Lui Hristos? este Hristos al tau? esti tu a Lui?
Sa urmam cuvintele Sfantului Apostol Pavel care ne spune: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20)
Poetul crestin ortodox Traian Dorz, a sintetizat intr-o minunata poezie, maretia Numelui cel Sfant a Lui Dumnezeu. Ma rog Domnului sa fiti mangaiati cu aceste versuri si intariti in a incepe si a continua viata rastignind pacatele si respirand impreuna cu Hristos. Amin! Continuare »
 Dumnezeu are trei porunci majore carora trebuie sa se supuna toti oamenii, la doua dintre acestea se supun fie ca vor fie ca nu, absolut toti indiferent de rasa, religie sau pozitie sociala
Prima dintre porunci este aceea de a veni in lume,”luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2:7) Nimeni, absolut nimeni nu alege din propria initiativa sa vina in lume, aceasta decizie ii revine in exclusivitate Lui Dumnezeu.
A doua porunca a Lui Dumnezeu este pocainta “Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască”(Fapte 17:30). E drept aceasta porunca nu e respectata de toti oamenii dar este o porunca care aduce mari beneficii atat aici cat mai ales dincolo, in vesnicia cu Hristos, intarit fiind acest crez de cuvintele Scripturii “Pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci” (Isaia 32:17) si “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11:28).
Oamenii nu se pocaiesc fie ca nu vor, fie ca nu cred in pocainta, fie ca sunt orgoliosi si nu vor sa se smereasca fie ca le este drag pacatul si destrabalarea, si exemplele pot continua, tot timpul se gasesc scuze pentru a amana pocainta, tot timpul se gasesc motive pt a evita o viata morala, o conduita dreapta, o iubire neconditionata si o daruire desavarsita pt semeni, o viata in Adevar in dreptate in cinste si respect Continuare »
|
|
Comentarii