20 articole la fiecare click |
 A trecut si 8 martie, toata lumea a sarbatorit “Ziua Femeii”. Toata lumea a cautat in graba cadouri, flori si martisoare, dar poate unii am uitat, dragii mei, sa-i aducem multumire si Maicii Domnului care a nascut pe Domnul Hristos si sa ii oferim si ei ceva in dar de 8 martie. Dumnezeu nu e impotriva acestei zile festive, dar El totusi doreste sa ne manifestam si fata de Maica Sa.
La ora de franceza de astazi am participat la o discutie cu doamna profesoara pe tema “Femei celebre care au lasat in urma lor ceva important pentru umanitate”. Si o colega din fata a raspuns: Fecioara Maria, iar raspunsul doamnei profesoare de franceza a fost: “Da intradevar, Maica Domnului este cea care l-a tinut in brate si L-a crescut pe cel mai minunat si luminat Om”. Este o adevarata bucurie ca din aceasta enumeratie nu a fost uitata Maica Domnului. Mie mi se umple sufletul de Bucurie cand ma gandesc cat de emotionant este sa te gandesti la Maica Domnului in cadrul unei sarbatori mai mult lumeasca, decat dumnezeiasca.
De ce este importanta Maica Domnului? Maica Domnului este importanta, deoarece a nascut pe Mantuitorul lumii, deci este Usa manturii prin care Domnul a venit in lume. Este incaperea Duhului Sfant, care a impodobit-o cu darurile Lui si s-a pogorat asupra ei si s-a zamislit cel mai minunat prunc. Este cea care are mainile mai puternice decat heruvimii si serafimii cerului, pentru ca L-a tinut pe cel Necuprins. Este cea care L-a nascut pe Domnul Hristos intru nestricaciune, facandu-se astfel Vas ales al lui Dumnezeu.
Este Maica lui Dumnezeu pe care Hristos, Domn si Dumnezeu adevarat, a ascultat-o cu atata drag in perioada prunciei Sale. Este Incununarea noii Eve prin care lumea s-a izbavit de stramosescul pacat. Este cea in care Domnul a vazut smerenie curata si traire curata. Este poarta crestinilor catre Rai. Este Insasi pilda curatiei interioare pe care orice om ar trebui sa o aiba.
De ce lumea uita pe 8 martie de Maica Domnului? Pentru ca modelul femeii pe care oamenii o cinstesc nu este femeia-mama, femeia-iubitoare, ci mai degraba modelul femeii de succes, frumoasa si cu o cariera stralucita dar fara familie si copii. Dar sa nu deznadajduim. In mijlocul acestei “sarbatori” se mai gasesc si tineri care sa isi impartaseasca sentimentele curat si pe acordurile ceresti fara sa o uite pe Maica Domnului, caci este singura Femeie din lumea careia ii vor reveni urmatoarele atribute Fecioara si Mama….
(Adrian)
Ne intrebam deseori de ce egoismul patrunde in sufletele celor din jur, cat si in sufletele noastre. Traim intr-o lume in care ,,eul” adopta o valoare enorma, iar egoismul isi face loc in interiorul nostru. Cu sau fara constiinta, devenim robi ai egoismului, robi ai acestei cumplite inchisori. Egoismul ne indeparteaza de Dumnezeu ,practic ne departeaza de iubire deoarece. ,,Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne in el”. Mai vrem noi sa ramanem in aceasta iubire,fiind slujitori ai egoismului? Facandu-ne robi ai pacatelor, ajungem sa le slujim lor, si nu lui Dumnezeu.
In Duminica Sfintei Cruci, am inteles că prima condiţie a urmării lui Hristos, adică prima condiţie de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Ma gandesc, cum poate un tanar sa fie ucenic a lui Hristos? Pentru multi, asta ar fi o greutate prea mare. Unii ar intelege gresit mesajul, altii nu ar stii cum sa se lepede de sine. ,,Sa renunt la Eu? Asta vrea Hristos? Dar daca renunt la mine, pentru ce sa mai traiesc? Ce rost mai am pe pamant? Hristos vrea sa mor?”.
Nu. Hristos nu foloseste termenul de ,,lepadare” cu scopul de a renunta la suflet. Nu foloseste acest termen pentru schimbarea fizica. Lepadarea de sine nu inseamna înseamnă haine negre, lacrimi, dezamagire si tristete pe chip. Lepadarea de sine inseamna schimbarea modului egoist de a trai, de a supravietuii. Renunti la ,,eu”, renunti la firea insalbaticita, neinduhovnicita…pentru Dumnezeu. Asta este adevarata lepadare de sine, adevarata lupta impotriva patimilor. Si numai prin aceasta vom putea sa ii urmam lui Hristos, sa devenim inca de tineri ucenici ai Lui. Depinde de noi, de dragostea si credinta noastra. De cat de mult acceptam voia Tatalui, de cat de mult acceptam propria cruce. Continuare »
 Care este fericirea intai si ce inteles are?
“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”. Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii. Continuare »
Aş dori să pot trimite către tine,
Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,
Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor…
Şi-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze
Nu pe inimă, ci-acolo-adânc în ea…
Ca frumoasă şi curată s-o păstreze
Ca un soare minunat să-ţi lumineze
Şi să-ţi facă fericită viaţa ta…
C-a adevărul e podoaba minunată
Mai de preţ decât oricare talisman
Care nu se învecheşte niciodată
Şi-i din ce în ce mai binecuvântată
Şi-i din ce în ce mai scumpă, an de an…
Iar în ziua răsplătirii fericite
Când vedea-vom veşnicia răsărind
Când ca miile de stele strălucite
Străluci-vor inimile preaiubite
Cerurile minunate-mpodobind
Printre ele şi-al tău suflet să răsară
Minunat şi binecuvântat odor
Strălucind ca prima zi de primăvară
Pe frumosul sân al cerului comoară,
Un curat, iubit şi veşnic mărţişor.
de Traian Dorz
 Suntem în Postul Paştelui, un post lung şi anevoios, plin de ispite dar şi de bucurii. În fiecare duminică bisericile sunt pline, sute de oameni se-mpărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, dar totuşi cei care vin la Sfânta Liturghie reprezintă maxim 10% din populaţia totală a ţării noastre. Asta înseamnă că 90% din oamenii de lângă noi nu merg la Biserică şi nu ţin post.
Aşa stând lucrurile majoritatea oamenilor din viaţa noastră mănâncă lapte, carne şi ouă atunci când noi postim. Se întâmpla adesea ca în aceeaşi casă, la aceeaşi masă unii să ţină post şi unii nu. Gândiţi-vă ce ciudat este ca soţul să mânânce la prânz o ciorbă de perişoare şi o friptură iar soţia să mănânce supă de legume şi fasole bătută.
Am trecut şi eu de multe ori prin astfel de situaţii, care mai de care mai ciudate.
De exemplu, ziua mea şi a soţiei mele, Larisa, cade aproape mereu în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Nu obişnuim să ne ţinem ziua, dar câteodată simţim nevoie să facem ceva special, să mâncăm ceva bun, să fie o zi deosebită. Mi-aduc aminte când eram studenţi, de ziua noastră mergeam şi cumpăram o pizza de post cu brocoli şi ceapă care ni se părea extraordinar de bună, chiar mai bună decât cele cu carne. Ne plăcea aşa mult încât chiar şi când nu era post ne-o cumpăram.
S-a întâmplat să fim invitaţi la ziua de naştere a unor prieteni de a-i noştri chiar când eram în post. Masa era bogată cu tot felul de bunătăţi şi dulciuri dar refuzam politicos şi beam doar un suc şi mâncam alune. Nu se supăra nimeni, ba dimpotrivă atrăgeam atenţie celorlalţi şi oarecum îi puneam pe gânduri. Nu era aşa greu, rezistam uşor, mai ales că atracţia unei petreceri nu e mâncarea şi băutura ci bucuria de a sta şi a-te simţi bine cu prietenii. Continuare »
 Postirea e o stare potrivita firii umane, normala pentru om. Viata adevarata este un neintrerupt post. Postesti, adica renunti la orice desertaciune pentru a-I face loc lui Hristos. Cum spune Mantuitorul, in pustie: “nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu”. Iata sensul postului.
Postul este o disciplina cel putin la inceput destul de dificila, dar nu ar trebui sa ne infricoseze, ba chiar sa ne bucuram. Fiindca neingreunarea trupului si nealimentarea cu produse animale deschid calea energiilor dumnezeiesti. Foamea trupeasca se transforma in dorul de a fi in preajma lui Dumnezeu, in foamea de Dumnezeu a inimii. Iar hranindu-ma cu adevarurile lui Dumnezeu, nu mai incape alta hrana in mine. Sau asa ar trebui sa fie.
Cine va posti? Voi veti posti, cei care M-ati cunoscut. Cine nu Ma cunoaste nu poate posti, iar cine Ma cunoaste va sti sa posteasca. Cui ii este greu sa incerce sa tina post, nu- L cunoaste pe Dumnezeu.
Mantuitorul ne arata cum sa postim. El a postit (nu numai in cele 40 de zile, in pustie), cu gandul numai la Tatal, vrajmasul nemaiavand loc in El. Ca om, a facut exercitiul renuntarii trupesti si mentale la mancare si ganduri, dandu-ne noua exemplu si putere de a face si noi asemenea. Citeşte tot
 Am intrat in postul Sfintelor Pasti. Dupa cum stim, postul este o perioada de curatire launtrica, de purificare. As numi postul fiind chiar o perioada a iertarii, o perioada a reintoarcerii, a regasirii. Postind, ne intoarcem la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12)- iar prin Tainta Sfintei Spovedanii primim iertarea de pacate. Insa noiide multe ori confundăm Postul cu o dieta, un regim sau un mod de hranire cat mai sanatos.
Nu cunoastem sensul adevarat al postului, si nici nu ne gandim la urmarile acestuia.
,,Batranii postesc, ei bine, de ce sa facem si noi ca ei? Nu e prea frumoasa tineretea? Atatea bunatati…” Intr-adevar, in tinerete suntem orbiti de bunatatile lumesti-si nu de cele duhovnicesti. Poate fi postul o cale spre bunatatile ceresti? Da. Cand postim, in primul rand, postim pentru EL. El ne hraneste, acceptam hrana Lui desavarsita. Hrana fiind insusi Voia Domnului si nu voia noastra. In al doilea rand, postul poate fi şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – Caci ,,Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa”. In acelasi timp este si o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu-precum spunea Parintele Cleopa.
De ce ,,inraripare a sufletului”? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”. Ce inseamna a inaripa sufletul? Ca rugaciunea sa se inalte spre cer, ii trebuiesc doua aripi; postul si milostenia. Postul ne inaripeaza sufletele incununandu-le cu Bucuria cea Vesnica si Adevarata. Postul nu poate fi insotit fara rugaciune. De asemenea, nici rugaciunea fara post nu poate fi inaltata spre Domnul. Continuare »
 Cu ceva timp în urmă am trecut printr-o experienţă devastatoare din punct de vedere sufletesc. Ce anume am păţit ? M-am ataşat, treptat, din ce în ce mai mult de Părintele meu duhovnic. Culmea ispitelor am simţit-o în timpul unei Vecernii. Deja mă „topeam” acultând vocea Părintelui, obosit după o duminică plină… Au fost şi alte influenţe externe: de exemplu o afirmaţie total nevinovată auzită întâmplător: „Ce frumos e Părintele!” … Ajunsesem chiar să fiu geloasă pe cele mai tinere care se spovedeau la dânsul…
În acel timp, Domnul Hristos, pentru Care mă băteam în piept că-L ador şi sunt „trup şi suflet” pentru El, S-a retras, discret, lăsându-mi inima „liberă” pentru altcineva… căci începusem deja să mă gândesc cu mult mai mult la Părintele, decât la Domnul Hristos. Şi, aş minţi să nu recunosc, eram în culmea fericirii când mă gândeam la Părintele… După fiecare spovedanie, veneam cu viteză acasă pentru a-mi nota sfaturile Părintelui… şi mă gândeam, cu drag, mai ales la exemplele pe care Părintele mi le dădea şi din viaţa sa personală. Nu ştiu de ce dar, uneori, aveam impresia că de fapt amândoi ne mărturiseam unul altuia… şi cu cât ajunsesem să-l cunosc mai bine pe Părintele, cu atât îmi devenea din ce în ce mai drag… Ba mai mult, ajunsesem chiar să-l consider drept „sufletul meu pereche”, căci, de când mă ştiam, nu mă înţelesesem cu nimeni atât de bine precum cu Părintele…
Dacă am avea mereu smerenie şi trezvie a minţii, n-am cădea atât de uşor în capcanele celui viclean, uneori atât de subtile!
Părintele de altfel era şi este un om foarte serios. Poate tocmai seriozitatea lui m-a atras atât de mult, răbdarea, profunzimea şi înţelegerea sa.
În momentul când am conştientizat în ce am intrat (anume că începuse să-mi placă de Părintele şi din punct de vedere fizic!), am încercat să iau prima măsură: i-am cerut Părintelui dezlegare, să mă spovedesc la altcineva. Din păcate acel „altcineva” fiind foarte ocupat, am revenit la Părintele, încercând din răsputeri să rezist psihic situaţiei. Continuare »
 Pentru a vorbi de Judecata Finala, ar trebui vorbit de rasplata, pentru a vorbi de rasplata trebuie sa vorbim de fapte bune si rele, pentru a vorbi de fapte bune si rele trebuie sa vorbim despre cei ce le-au facut, pentru a vorbi de cei ce le-au facut, trebuie sa ne referim la oameni, si ca sa ne referim la oameni trebuie sa ne raportam la Creatia lui Dumnezeu.
Cand a facut Dumnezeu animalele, plantele si toate celelalte, prin intelepciunea Sa a hotarat sa faca pe om dupa Chipul si Asemanarea Sa ca sa se bucure de ceea ce El a creat cu atata dragoste. Totusi stia ca omul se va departa de El si va ajunge sa se comporte mai josnic decat dobitoacele, dar de drag pentru cei ce aveau sa raspunda marii Sale iubiri i-a creat pana la urma.
Mereu zicem: Sa nu pacatuim ca sa nu se manie Domnul. Ce e aceasta? E puterea lui Dumnezeu de a anula pe moment mila proprie pe care o simte si de a lasa pe om sa simta consecintele pacatelor proprii, evident pentru ca omul sa vada unde e Stapanul cel dulce si iubitor. Ceea ce se va intampla in ziua Judecatii in Valea lui Iosafat (caci acolo vor fi chemate neamurile) nu se va mai intampla niciodata. Caci omul nu va mai pacatui si va fi “un cer nou si un pamant nou”. Pacatele celor prezenti la Judecata se vor vadi tuturor celor de fata. Nimeni nu se va putea ascunde atunci si de altfel nimeni nu va putea sa se scuze.
Sfarsitul lumii il aduce fiecare om care nu se pocaieste pentru pacatele lui si este indiferent fata de Jertfa Sa de pe cruce. Acolo, fratii mei, a inceput rascumpararea noastra si acest moment va fi vesnic amintit caci toate s-au innoit prin Iisus Hristos. La Judecata de Apoi va fi mare tulburare si amaraciune in sufletele celor pacatosi. Continuare »
 Suntem neliniştiţi, viaţa de acum ne face să fim stresaţi. Însă noi în ortodoxie am găsit rezolvarea la aceste probleme. Noi nu suntem singuri ca să înfruntăm greutăţile vieţii acesteia. Noi avem cel mai puternic sprijin care există în univers. Este Iisus Hristos, ne iubeşte atât de mult, cu toate că facem atâtea greşeli. El a venit pentru noi, nu a venit pentru cei drepţi, ci a venit pentru noi care de atâtea ori cădem.
El vede voinţa noastră cea bună, vede inima noastră cea bună, ne ridică dar nu aşa cum doresc oamenii acestei lumi, făcându-ne oameni bogaţi, ne ridică făcându-ne bucurii, bucuria aceea interioară, bucuria de care avem nevoie zi de zi…. Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară…Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!…Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui? Nu, fraţilor, adunând în suflet iubire pentru fiecare dintre noi, vom deveni mai fericiţi, pentru că fericirea noastră este fericirea celor din jurul nostru.
Cum suntem fericiţi?!…Iubindu-i! Dăruindu-ne! Dăruindu-le ce avem noi mai bun…Dăruinde-le inima noastră… Dăruindu-le toată dragostea noastră…Vedeţi?! Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină! Ce frumoasă e!
Erau odată într-o barcă mai mulţi oameni care doreau să treacă un râu dincolo, dar pe la jumătate o furtună s-a pornit, ei au lăsat vâslele şi au început să se roage. Cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „ –Dar ce faceţi, oameni buni?”; „-Păi ne rugăm, ne rugăm că pierim!”; „ „De rugat rugaţi-vă, dar daţi şi din vâsle!”. Le-a dat de înţeles că munca trebuie armonizată cu rugăciune…” Doamne, cât adevăr în cuvintele acestea, când munceşti şi te rogi, numai atunci poţi simţi cu adevărat „Ce dulce-i viaţa cu Iisus”.
(Sorin M)
Strabati deserturi de nisip,
Carari intr-o clepsidra
Timpul ti-l socotesti dusman
Preschimbi veacul in clipa…
Rasfrangi un gand staruitor
Doresti nemarginitul,
Tot ne-ntelesul sa-ntelegi
Insa tu crezi in vise…
Al muntilor urcus greoi
Ti-a fost doar o parere,
Cuceritor de tarmuri noi
Ce faci pe tarmul propriu?…
Pe mari colinzi nestingherit
Le stii prea bine-ntinsul,
Doar un adanc ti-a mai ramas
Sa-ti zguduie launtrul…
Te lauzi ca te-nalti la cer,
In zbor de pasari sure,
Un cer aproape ti-e strain
Te-nalti doar in himere…
Nu crezi ca tie ti-este dat
Sa te cunosti mai bine
Toate dorintele de zbor
Se-nfiripa din tine…
Tu esti o lume de contrast,
De taina si de vise,
Tu te cunosti pe cand visezi,
Si te inalti prin Taine…
(Teodora)
 Cred că am fi foarte intrigați să citim în Sfânta Carte că fiul risipitor, curvar, zdrențăros și pocăit întors la Tatăl cu speranță în suflet nu primește iertarea la care visase pe tot drumul de întoarcere.
Oare de ce am fi intrigați? De împietrirea inimii Tatălui?!?! Eu cred că am fi intrigați de foarte multe lucruri. De ce ? Pentru că știm că Tatăl trebuie să fie milos, să șteargă cu seninătate toată povestea urâtă a vieții noastre. Pentru că știm că Tatăl întotdeauna primește pe cel ce se căiește cu adevărat de fapta sa, că El întotdeauna, chiar până în ultimul ceas al vieții așteaptă cu inima la gură revenirea noastră. Citind pilda evanghelică despre întoarcerea fiului risipitor ne înduioșăm de bunătatea negrăită a Tatălui, de noblețea cu care-l primește, de dragostea aceea sublimă cu care îl îmbrățișează fără resentimente.
Acum însă întreb și eu pe Om!!! De ce oare nu putem ierta și noi ca Tatăl(cât timp pretindem aceasta pentru noi înșine când greșim)? Cât de aspri suntem cu cei din jurul nostru? Cât de mult ne-am dori ca cei pe care-i supărăm în viața noastră să ne ierte repede precum Tatăl din pilda amintită!
O, Omule de ce păstrezi în tine atâtea resentimente? O, Omule, de ce nu faci celuilalt ceea ce ți-ar place să ți se facă,(mai ales când pocăința este sinceră)?
În ultima perioadă am auzit de foarte multe divorțuri! O, Doamne! Iartă-mă! O, Doamne! Miluiește-mă!
Oare cum ar fi fost, ca Tatăl să-i spună fiului risipitor:
-„Fiule, tu te-ai întors dar Eu nu mai am încredere în tine! Ți-am dat bani, avere și tot ce-ai vrut! Acum trebuie să mă convingi de loialitatea ta. Acum nu te mai pot numi fiul meu. Te voi băga printre argați, dacă te vei comporta corespunzător. De ce mi-ai înșelat așteptările? Câte speranțe mi-am pus în tine! Eu te iubeam și tu mi-ai înșelat așteptările! Dacă acum ai venit ca un fur? Dacă ai venit să-ți recâștigi poziția și faima și banii și apoi să mă înșeli din nou, să mă rănești din nou? Vezi că n-a fost bine ce ai făcut! Acum nu-ți pot da un răspuns pe loc, trebuie să-mi dovedești că te-ai îndreptat!” Continuare »
 “Voi sunteti lumina lumii (…) Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor încât, vazând faptele voastre cele bune, sa-L preamareasca pe Tatal vostru Cel din ceruri.” (Matei V, 14 si 16)
Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani, colegi de studii şi prieteni. S-au născut, toţi trei, în Asia Mică, în secolul al patrulea – adică într-o perioadă de luptă între păgânismul agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană. Ocupă un loc aparte între teologii, ierarhii şi sfinţii Bisericii, fiind consideraţi după trecerea lor la Domnul la fel ca şi acum „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.
De ce sunt prăznuiţi împreună
În Biserica Greciei din secolul al XI-lea au existat opinii diferite în ceea ce priveşte valoarea celor trei ierarhi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Vasile e cel mai mare pentru că viaţa acestuia se asemăna cu a îngerilor şi lupta cu asprime împotriva păcatului. Alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, pentru adâncimea şi desăvărşirea cuvântărilor, care pe mulţi întorceau la pocăinţă. În fine, mai presus iubit de alţii, Sfântul Grigorie din Nazianz era cinstit aparte pentru blândeţea şi sensibilitatea profundă a scrierilor sale. Existând această împărţire a creştinilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună unui arhiereu din acea vreme, spundându-i într-un glas: „la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Iar arătarea lor fiind în ianuarie – lună în care era şi mai este câte o zi închinată fiecăruia dintre ei – arhiereul Ioan Evhaitul a stabilit ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor Trei Ierarhi. Şi aşa a rămas până astăzi.
Continuare »
 Când eram mică, mergeam la biserică în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare cu mama mea ori cu bunica. Resimţeam totul ca o sărbătoare, ne îmbrăcam frumos, luam o floare din grădină ca să o punem la o icoană, sau pur şi simplu să o ţinem în mână, mă bucuram că toate “băbuţele” mă mângâiau pe păr şi îmi dădeau câte o bomboană. Mai era bucuria colivei de la vreun parastas, un lănţişor sau o iconiţă strălucitoare cumpărate pentru mine că am fost “cuminte”. Dar peste toate acestea îmi aduc aminte de un fel de bucurie pe care o găseam la biserică şi pe care o aduceam acasă.
Când am mai crescut, lucrurile s-au schimbat. Preferam filmele pentru copii del ora 10 de la TV, puse parcă intenţionat, ca să oprească toţi copiii de la mersul la biserică. Mama ne mai certa… şi aşa a apărut un fel de reticenţă. Apoi, în adolescenţă, mergeam că “aşa trebuie” să facă un copilul credincios, cu frică de Dumnezeu…dar gândul meu nu era la biserică.
Au trecut anii…şi mergeam la biserică fiindcă aşa făceau părinţii, că trebuie ca şi copiii noştri micuţi să fie educaţi în acest sens. Şi cu toate acestea, simţeam ceva tainic şi liniştitor în timpul slujbei.
Asta până într-o zi, când mi-am pus serios întrebarea: Cum a rezistat Biserica Ortodoxă atâţia ani, în timp ce alte “biserici” aveau mereu nevoie de o “trezire”…
Îmi aduceam aminte de fiorul acela din copilărie, şi am simţit un dor adânc şi o sete de a înţelege Sfânta Liturghie. Şi Domnul a “întâmpinat” această căutare a mea cu o conferinţă organizată de ASCOR pe această temă, apoi am primit în dar o carte “EUHARISTIA -Taina împărăţiei” de Alexandre Schememann, apoi am participat la o tabără unde un părinte a explicat pe înţelesul tuturor, ce se petrece la Sfânta Liturghie.
M-a copleşit totul…Taina pe care o resimţisem din copilărie, se dezlega miraculos în sufletul meu. Simţeam “seducţia” Harului liturgic! Atât de copleşită am fost de frumuseţea Sfintei Liturghii în tot ceea ce conţine aceasta!!! Am plâns mult atunci, şi de atunci la fiecare slujbă am lacrimi în ochi, mă copleşeşte prezenţa lui Dumnezeu, mai ales în timpul cântării “Pre Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne….” Continuare »
 Aş vrea să vorbesc câteva cuvinte despre Vecernia la bisericile de mir şi în mod special la Vecernia din zilele de lucru. Mă refer la bisericile de mir deoarece în oraşul în care sunt nu există mănăstiri, aşa că nu mă pot referi la problema asta. Dacă Sfânta Liturghie e datoria minimă ce trebuie s-o îndeplinim faţă de Dumnezeu şi Sfântul Maslu este slujba prin care căutăm ajutor la Dumnezeu pentru necazurile noastre pământeşti, la Vecernie nu sunt prezenţi aşa mulţi credincioşi. Mie îmi este atât de dragă Vecernia…
Motivul principal e că participarea la această slujbă e un ritual de dragoste al omului faţă de Dumnezeu. Atunci când eşti obosit(ă) după o zi de muncă singurul lucru pe care îl ai în cap e să te duci în locul cel mai drag ţie şi care te odihneşte: acasă la soţ/soţie, copii, televizor, calculator etc. Cei care merg la Vecernie o fac tot din acelaşi motiv, pentru că aici găsesc ceva ce îi odihneşte. O întâlnire cu Cineva care îi odihneşte, o vizită la un Prieten pe care cei care vin la biserică Îl iubesc şi sunt odihniţi de El. Dar ce este iubirea?
Când ne gândim la ceea ce este iubirea de obicei ne apar în minte nişte declaraţii de dragoste nu ştiu cât de măreţe, sacrificii uriaşe pentru cel iubit şi tot felul de nebunii prin care să-i arătăm persoanei iubite ce simţim pentru ea. Dar experienţa ne arată că de obicei aceste iubiri pe cât de explozive sunt, pe atât de repede se sting şi uneori se transformă chiar şi în ură. Continuare »
|
|
Comentarii