Sunt ca un fir de brad, care, batand vantul puternic a fost dezradacinat. Si, purtat asa de viforul incercarilor, sunt izbit in pomii care stau bine infipti in pamantul carora luam chip. De cele mai multe ori nu reusesc decat sa ii lovesc cu mica mea tulpina si, in timp ce sunt desprins de ei de viscol, le las doar noroiul de pe radacina mea micuta.

Uneori, dar de putine ori, sunt izbit de vantul puternic in copaci primitori, rabdatori cu noroiul meu, si in timpul indelungat in care imi tin dos intemperiilor, radacinile mele firave se impamantenesc pe tulpina lor, langa radacina lor groasa, calita, viguroasa … Uneori, un fir de bradut se loveste la randu-i de tine, si tu inca fraged, cu radacinile inca neprinse, ori il vei scapa in bataia vantului pe cel neajutorat gandindu-te la viitoarele tale fructe, nevoi, ori il vei proteja cu micile tale crengi, la adapostul tulpinii ce iti tine acoperamant, la radacina pomului care iti este adapost si care iti daruieste din seva lui, tie.

In timp, de cele mai multe ori, acel fir de brad se va desprinde, dezradacina, ca oarecand odata tu, si o parte din maduva, din seva ta, va pleca odata cu el, o parte din tine, cum aievea tu ai luat cu tine o parte din cei care te-au protejat de intemperiile vietii. Vine insa in viata cate un moment crucial cand, in urma unei furtuni, nu mai rezista nici macar radacina ta, deja inmugurita, incrustata pe tulpina unui pom sanatos, puternic, si ii lasi pe cei mai micuti sa se desprinda gandindu-te egoist la tine…si ajungi asa de singur si neputincios, de te desprinzi si tu de cei mai mari, te lasi dus de urgia vantoasei si te rostogolesti in noroiul din jurul tau, te lovesti de resturile moarte ale celor care au trecut pe langa tine, care s-au lovit in tine sau care i-ai lepadat, te murdaresti de murdaria lor, ba chiar de murdaria ta care odinioara s-a desprins de pe tine si a cazut pe ei, fara voia lor, si acum o resimtim ca o rana, ca pe a lor, ca pe vina lor.

Insa, la vreme de intristare rasare Soarele si tu esti incrustat la Tulpina unui nou Pom, inalt, puternic, care de aceasta data iti va fi ori de cate ori protectie impotriva oricarei furtuni. Iti vei repeta din nou inradacinarea, dar de aceasta data mult mai accelerat si resturile, cojile tale, vor cadea la prima adiere de vant pentru ca vei avea nadejdea in Pomul care te tine la tulpina Sa. Ei bine, peste ani, vei aduna si tu multi pomi mai mici in jurul tau, care mai de care mai noroiosi, mai scunzi si mai ciunti, poate mai deformati de incercari decat tine, cu mult mai mult. Le vei suporta nevoile si viermii ce ii vor roade si pe ei, dar vor veni si pe tine, caci imparti si bucuria dar si necazul, uneori doar oferind protectie si primind lovituri in tulpina, simtind noi, mici si straine radacini infiripandu-se langa tine. Continuare »

Din ochi picura lacrimi prefacute in roua , prefacute in bucurie si seninatate …cantarea lacrimilor mele se inalta catre izvorul cel vesnic al iubirii Tale celei nemarginite.

Ne privesti si totusi, inimile pangarite le unesti in rugaciune. Vezi doi straini pierzandu-se in cuvintele lor nevrednice. Doi straini pierzandu-se pe aleea necuprinsa a egoismului. Doi tineri,ale caror ganduri vibreaza spre necunoscutul sens al iubirii divine.

Privirile sunt indreptate catre chipul Tau…genunchii se pleacă la rugă.. Coplesitoarea Ta iubire patrunde in sufletele noastre, incat cuvintele ne sunt transoformate in petale de crin . In palmele Tale se adapostesc lacrimile reci, dar totusi atat de calde…!

Cine sunt eu? Sunt omul care se ascunde sub masca unui copil inocent. Copilul din mine plange…Graiesc catre Tine nazuinta iubirii mele nedeslusite. Dar nu ma simt la capat de drum. Mai pot indura. Suferinta este cea care ma intareste. Doar simpla prezenta a celui pentru care inalt spre Tine aceasta rugă, imi este mai vitala decat orice. Sunt un muritor,al carui scop este de neatins. Stii bine ca pe treptele suferintei nu urc, ci ma cobor. Care-i scopul suferintei mele aici? Fara suferinta nu pot invata ce e iubirea…

Nu imi doresc sa aflu scopul acestei suferinte. Ma intreb doar daca va sosi acea zi sfanta care va unii doua inimi izvoratoare de iubire, inimi nascute din iubire…care vor bate una pentru trairea celeilalte. Continuare »

Lumina din noi este Bucuria inimii in rostuirea cuvintelor.
Bucuria Inimii este Rugaciune si Rugaciunea Inimii este Bucuria!
Lumina ta imi este lumina mie imbogatindu-ne reciproc Bucuria din inimi.

Primeste lumina mea din lumina ta pentru a vedea lumina ta in lumina noastra. Persoana primeste atentia noastra ca o bucurie in inima sa prin gandurile-cuvinte, lumini, rostuite in lumina. Ce bucurie ca din lumina ta sa-mi impartasesti lumina, luminandu-mi insasi lumina mea, cunoscandu-ne!!

Delicatetea, blandetea cu care inima rade, cu care inima tresalta in lumina semenului imi lumineaza chipul, imi este izvor de pace si liniste, de bucurie. Lumina te intareste, este putere, este puterea de a impartasi celuilalt bucuria ta, lumina ta, rostul tau, care zideste in lumina noastra si rostul meu alaturi de al tau si al nostru, al tuturor, ne zideste spre a fi mai buni, a urma lui Hristos.

Chipul fetei mele capata grai in rugaciune, el devine Lumina, lumineaza in viata noastra sensul chipului Fetei Celei Nevazute, Dumnezeu. Chipul Persoanei dragi ne ramane in lumina, ne ramane drag, gingas, nu poate fi alipit de intristarile si caderile aceste lumi, amintirea celui drag traieste in noi, prin noi si cu noi, luminandu-ne viata oriunde ar fi, aici, sau nevazut simtirilor. Lumina celui drag imi imbogateste bunatatea, ma imbuneaza, imi da Putere, Bucuria de a darui lumina la randul meu prin impartasire celui care ii sunt drag, hranindu-i inima cu viata mea, Hristos, caci El imi daruieste Puterea de a razbate necazurile. Continuare »

Inima cantare noua iti inalta…Lacrimile slujesc Tie, transformandu-se in picaturi ce viaza sufletul meu si il ridica spre Raza Mangaieriii Tale…

Intr-o zi eram intr-o incapere si ma gandeam la urmatorul cantec ce se rosteste in Biserica Ortodoxa: Cu sfintii odihneste Hristoase sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este nici durere,nici intristare ,nici suspin ci viata fara de sfarsit. Cu cat repetam aceste cuvinte ,cu atat simteam mai multa Bucurie! Este minunat cum in mijlocul mortii materiale, poti simti Bucurie.

Bineinteles aceasta tine de Bucuria in duh,caci oricate am trai in psihic in duh e mereu Bucurie, caci de aceea spune Domnul: Fericiti cei ce plang de exemplu. Plansul tine de psihic, dar fericirea tine de duh ,deoarece acolo e nadejdea in existenta lui Hristos si a Raiului in care se va gusta din “bucatele” cele nevazute si nebanuite de om.

Deci atata Bucurie simteam atunci,incat daca as fi murit nu mi-ar fi parut rau. Simteam cum Dumnezeu este langa mine si moartea nu mai exista!” Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? ” (Ioan 11, 25-26) Da Doamne! Cred si nu ma indoiesc!! Iti multumesc pentru acel sentiment de Bucurie si sper ca fiecare sa poata trai aceste clipe in care moartea devine Inviere cu Hristos…

Ce pace dulce mă înfăşoară!…Ce linişte mângâietoare!…Ce lumină de raze prinse în cununi de curcubeu!!! O, Doamne, eşti aici! Bunul meu şi sfânt Dumnezeu!  Îţi simt paşii uşori atingând cărările sufletului meu…şi în urma lor e atâta lumină! E o dâră de curcubeu…

Te opreşti o clipă lângă izvoarele mele învolburate, le priveşti îndelung, apoi iei din palma unui înger petale de nuferi albi şi le presari câte una, şi zâmbeşti. Apoi le presari pe toate odată şi apa îţi oglindeşte chipul fericit de încă o izbândă.
Înaintezi prin grădina inimii mele ca o adiere de miruri…îmi înviorezi toate florile sufletului meu obosit de patimi, de griji, de temeri.

Te uiţi cu înţelegere spre pomii cu ramuri grele, dar cu roduri necoapte…şi lumina Ta blândă şi căldura Ta mângâietiare le dă aromă şi culoare şi gust. Privirea Ta caută stelele de pe cerul sufletului meu. Cu o atingere diafană dai deoparte perdeaua grea de temeri şi regrete şi îmi arăţi lumina luceafărului de seară… şi a celui de dimineaţă…

Ce frumoşi sunt luceferii nopţii când eşti cu mine, Domnul meu!

Ce albaştri sunt zorii pe care mi-i pui înainte atrăgându-mi zborul spre Tine!

O! Lumina mea, Liniştea mea, Iubirea mea cea mai dragă, Iisuse! Rămâi pe totdeauna în grădina inimii mele! Nu pot să îţi mai duc dorul. Rămâi!…am atâtea a-Ţi spune…şi inima mea ar vrea să Ţi le şoptească în cea mai dulce tihnă şi taină, tăcând şi bătând pentru Tine cu iubire din Iubirea Ta. Iart-o că tremură când îţi simte prezenţa! Iart-o când îşi apleacă privirea de atâta lumină. Iart-o când se topeşte la auzul cuvintelor Tale. O, Domnul meu drag! Cuvântul Tău, cuvintele Tale, îmi îmbălsămează toată fiinţa! Mă înfăşoară ca Lumina! Mă biruie şi mă îngenunchează pentru totdeauna! Continuare »

Nu te amagi si nu astepta dragoste acolo unde ea nu exista! Tu insetezi dupa iubirea cea curata, dupa iubirea dumnezeiasca, deplina. Ea este hrana ta adevarata, singura in stare sa-ti astampere foamea chinuitoare. Nu te amagi si nu mai cauta dragoste acolo unde ea lipseste! Vezi cum oamenii te ranesc de fiecare data…de ce iti daruiesti inima lor?

Suferinta este o mare binecuvantare, dar de prea multe ori tu suferi fara rost. Daruieste-te permanent si in intregime Unuia Singur ce poate nu numai sa vindece ranile tale, dar si sa-ti daruiasca hrana dupa care insetezi atat de mult…dragostea. Binecuvantata si dulcea dragoste. Nu darui toata inima ta oamenilor, fiindca ei vor sfasia si ultima farama din ea si vei ramane doar cu dare din sangele durerii tale si cu lacrimile dezamagirii.

Opreste-te din vartejul nebun al plansului tau nemangaiat si ridica-ti ochii catre Dragostea cea adevarata!

Iti aduci oare aminte de copilaria ta, de timpul acela minunat cand lumea inca nu te murdarise cu gunoaiele ei, cand inca nu cazusei in noroiul placerilor ei? Tu si atunci tanjeai dupa iubirea celor din jur, dar simteai ca primesti o hrana mult prea artificiala. Suflete iubit, adu-ti aminte cum mangaiai florile, cum imbratisai copacii si mai ales, cum te oglindeai in ochii animalelor triste, flamande, insetate  sau infrigurate! Adu-ti aminte de ochii cainelui credincios pe care il iubeai si  in care se scalda propria ta durere! Continuare »

Eram acolo…

Mulţimea fremăta ca frunzele codrului înainte de furtună. Priveam de departe temându-mă de strivirile reci din privirile de gheaţă ale străinilor, temându-mă de îmbulzeala egoistă ce m-ar fi putut prăbuşi în praful drumului fără ca să îi pese cuiva.

Auzisem că o să vii şi mă tot ridicam pe vârful picioarelor când vedeam mulţimea mişcându-se ca un val de mare. Era doar o părere. Nu Te cunoşteam. Nu ştiam pe cine să aştept. Frământarea aceasta îmi secătuia sufletul. Simţeam dorul, deşi-mi păreai străin, un străin ascuns în suflet, un străin pe care parcă Îl cunoscusem cândva. Oare care e numele Tău real, nu cel cu care te aşteaptă mulţimea?

Un murmur şi o mişcare vălurindă îmi atrage privirea. Mă apropii cu teamă. Mă opresc gândindu-mă că aşa poate mă vei vedea şi vei şti că Te aştept. Dar ei nu Te lasă. Alerg pe o colină…cobor din nou mai mult rostogolindu-mă. Alerg iar spre mulţimea în mişcarea-i haotică. Nu Te văd, dar Te simt, Îţi simt valul de pace ce vrea să mă cuprindă. Cu o ultimă speranţă mă ridic pe vârful picioarelor şi Te zăresc doar pentru o clipă…Un chip de lumină, cu raze blânde în priviri, cu un surâs trist, m-a făcut să doresc Cerul. Mi-a fost deajuns clipa aceea. Mi-am plecat ochii şi inima şi m-am depărtat dincolo de colină, spre pădure. Mulţimea s-a depărtat gălăgioasă…

În liniştea poieniţei, mi-am ascultat inima. Un dor şi mai mare începu să cânte, şi lacrimi mai fierbinţi scriau poemul cel fără de cuvinte. Am început să strig: Unde eşti, Tu, cel ce mi-ai stârnit acest dor? Unde te voi găsi? Unde să le poruncesc picioarelor să Te caute?

După ceasul de strivire sub povara dorului, după ceasul de mângâiere la atingrea lacrimilor pe obrazul arzând de lumină, pornesc pe o potecă fără flori, fără rouă… Picioarele merg mai mult singure….Inima e-n Cer…sau poate a rămas acolo…în locul primei întâlniri, a întâlnirii de o clipă cât Veşnicia. Continuare »

Smerenia…

Este o eterna pace a inimii.

Este absenta totala a tulburarii, a supararii, a iritarii, a durerii.

Ea inseamna sa nu ma mai mire nimic din ceea ce mi se intampla, sa nu mai simt cuvintele sau faptele celorlalti ca fiind indreptate impotriva mea.

Ea inseamna sa raman netulburat cand nimeni nu ma lauda, cand altii vor sa ma dezonoreze sau sa ma dispretuiasca.

Ea inseamna sa gasesc in mine un loc binecuvantat, in care sa ma pot retrage, sa pot inchide usa, sa pot ingenunchea in fata Parintelui meu in TAINA, sa fiu in pace, intocmai ca in adancul unei mari linistite, atunci cand totul in jur pare zbuciumat.

(Anca)

Sunt un copil . Desi am numai 16 ani, tot copilul Tau am ramas. Ti-am scris deoarece, ca de fiecare data, sunt sigura ca imi vei raspunde. Tu stii sa imi raspunzi intotdeauna prin Mangaierea Ta,prin neincetata Ta iubire. Ma aflu in postura copilului neascultator,nerabdator, naiv poate. Nu fac Voia Ta…sau nici nu o cunosc. Mi-as dori sa inteleg Caile Tale…mi-as dori sa ma indrepti chiar Tu catre ele. Sa ma indrepti spre izvorul nesecat al Iubirii Tale nemarginite.

Am incercat sa te privesc. Privirea mea nu poate patrunde dincolo de Lumina Ta cea neapropiata. Nu poate patrunde dincolo de Crucea Sfantului Altar. Te privesc, iar sangele Tau spala gandurile mele. Te privesc si a doua oara, insa glasul Tau imi atrage atentia spunandu-mi  «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor….». A treia oara cad in fata Ta… obrajii imi sunt acoperiti de lacrimi transformate in picaturi de roua. Cuvintele mele arzatoare de dor parca isi doresc sa zboare catre Tine.

Cat as vrea sa ma asculti…! Cat as vrea sa imi vezi durerea…! Dar…sunt un copil nevrednic de bunatatile Tale. Nevrednic de ceea ce iti cer. Nevrednic de ceea ce imi dai.

Ceea ce iti cer nu este in zadar. Nu esti indiferent de cuvintele mele. Esti…Tatal meu. Si Tatal stie chinul copilului sau. Te-as ruga sa ma mustri, sa ma certi pentru ceea ce fac, insa…ma opresc aici. Calda Ta bunatate si coplesitoarea ta iubire ma intampina de fiecare data cand intru in Casa Ta. Ma ridic si incerc sa ascund tristetea, ce ca o tina s-a salasluit peste ochii mei. Dar tu Doamne, ai pus tina pe ochii orbului iar acesta a vazut. Fa-ma sa vad cele ale Tale…sa vad Slava si Bucuria Ta. Invata-ma sa Te iubesc pe Tine, cat si pe aproapele pe care Tu mi-l scoti in cale. Pe acesta privindu-l, cad dinou in fata Ta…privindu-te si aducandu-mi aminte de porunca Ta…sa ne iubim unul pe altul. Picura in inimile noastre Doamne raza bucuriei Tale. Lucreaza in sufletele noastre indreptandu-ne pasii spre poruncile Tale. Revarsa peste ele Mangaierea Ta…

Acum inchei, dar gandul meu se inalta catre Tine.

Da-i Doamne, caldei mele rugi parfum vesnic de crin

Iarta-ma, sunt doar a-L Tau copil…

(Georgiana)

Aşa cum fulgi mici de zăpadă se aşează lin pe pământul tăcut, aşa îmi doresc ca mângâierea Ta să vină lin în inima mea!

Să-ţi mai spun că sufletul meu e tulburat şi că singurul lucru de care mă pot agăţa este o rugăciune simplă care nădăjduieşte iertare? Ai să mă ierţi pentru tot ceea ce am greşit şi pentru ceea ce nu ştiu că am greşit? Te-am pierdut într-o ţară a patimilor, iar acum Te caut ca un copil…

Vreau să-ţi dăruiesc inima mea aşa cum e ea, iar Tu s-o speli, s-o vindeci,s-o împodobeşti cu caldură şi multă iubire, aşa cum binevoieşti. Vreau să-ţi dăruiesc o inimă tristă, pentru că ştiu că lângă Tine, ea va găsi bucuria…

Ce-ai făcut sufletul meu de ai pierdut pe Domnul? Te ascunzi de faţa Domnului, dar El te priveşte cu duioşie pentru că dincolo de păcate, te iubeşte Domnul…şi rău mă doare inima că eu nu ştiu să iubesc pe Mântuitorul meu…

Şi am să mă las în voia Ta, am să rabd, am să plâng, am să cer iertare căci ştiu cât sunt de păcătos…Mai presus de iertare, facă-se voia Ta, să-mi fie mie spre mântuire…

Să nu mă părăseşti, căci mă voi ridica de fiecare data, să mă aştepţi te rog, căci voi veni mereu în Biserica Ta, te rog Bunule, nu mă părăsi căci Te caut cu dor,

Mi-e dor să simt iubirea Ta, ca o raza suavă de lumină, mi-e dor să te caut în inima mea, căci acolo este locul unde Te voi găsi veşnic!

Da, Bunule în inima mea Te voi găsi, Te rog nu mă părăsi, ci aşteaptă-mă că voi veni!

Fata cu nume de sfinti, unul apostol si ocrotitor al romanilor, altul doctor fara de arginti,  Andreea Cosmina ar fi implinit anul acesta pe 01 iulie, 16 ani.

A fost un copil care invata bine, olimpica la matematica, sportive si iubitoare de lecturi duhovnicesti; o adolescenta sensibila dar puternica pe care ati intalnit-o pe bloguri, prin ziare, pe la diverse emisiuni televizate si din afisele lipite pe usile unor biserici.

Anul trecut, dintr-o fata care nu ducea lipsa de nimic, un teribil accident (masina in care  se afla si tatal ei a lovit mortal o tanara bolnava psihic); cu toate ca a fost doar martor la  acest accident, tatal Cosminei a suferit un soc si de atunci toate s-au schimbat si  rand pe rand, boala tatalui, divortul parintilor, Steluta si Valentin Marian; plecarea din casa parinteasca au culminat cu diagnosticarea Cosminei; leucemia acuta mieloblastica.

Multi dintre noi am cunoscut-o la spital, acolo unde de aproape  9 luni, impreuna cu mama ei, ca si cum s-ar fi pregatit sa intre in alta viata, traia cu speranta ca va invinge boala dar si cu convingerea ca toate sunt din voia Domnului; avea lipit la vedere, pe frigiderul din camera  de spital,  un crez tiparit  pe o poza vesela, “Eu si Domnul meu, nedespartiti pentru vesnicie”.

A purtat o cruce pe care era scris un diagnostic greu de dus si pentru un adult, dar pentru un copil atat de fragil. Se ruga  impreuna cu mama ei la Maica Domnului si la Sfantul Nectarie; se spovedea si primea Sfanta Impartasanie.

Cosmina a fost un copil pentru care Leucemia Acuta Mieloblastica, nu era o eticheta ci o lupta, asa cum a invatat la karate (anul trecut primea centura albastra). Cosmina a fost un copil care nu si-a pierdut zambetul, credinta si speranta; o fata simpatica, prietenoasa si dornica de vizitatori  dar nu in ultimul rand, Cosmina,  este un copil al Lui Dumnezeu, la fel ca noi toti. Continuare »