20 articole la fiecare click |
 (…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.
Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.
Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.
Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.
Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.
Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. Continuare »
 În ce fel Duhul este întru toate nedespărţit şi absolut nimic nu-L separă de Tatăl şi de Fiul. Scriind corintenilor, la locul (în care vorbeşte) despre harisma glosolaliei, (Apostolul Pavel) zice : «Dacă toţi profeţiţi şi intră vreun necredincios sau vreun neiniţiat, (acela) este dat pe faţă de către toţi, este cercetat de toţi şi cele ascunse ale inimii lui devin cunoscute şi aşa, căzînd cu faţa la pămînt, se va închina lui Dumnezeu şi va spune că Dumnezeu cu adevărat este cu voi». Deci, dacă (pornind) de la profeţie – care se exercită ca har al Duhului – recunoaşte cineva că în profeţi se află Dumnezeu, să ia aminte aceştia, ce loc atribuie Duhului Sfînt.
Care dintre cele două alternative este mai justă? Să-L considerăm Dumnezeu sau creatură? Dar, replica lui Petru adresată lui Safira : «De ce v-aţi sfătuit să ispitiţi pe Duhul Sfînt ? Nu aţi minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu», oare nu arată că păcatele (săvîrşite) împotriva Duhului Sfînt sînt considerate ca păcate (săvîrşite) împotriva lui Dumnezeu? De aci poţi afla că Duhul participă la orice acţiune a Tatălui şi a Fiului.
Cînd Dumnezeu împarte darurile iar Domnul slujirile, Duhul este de faţă, hotărand distribuirea harismelor, aşa cum crede de cuviinţă, după vrednicia fiecăruia. Pentru că zice : «Există diferite harisme, dar acelaşi Duh (în toate). Şi slujiri diferite, dar acelaşi Domn (oare le împarte), şi diferite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi». Pe toate acestea le operează «unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, după cum voieşte» . Desigur, pentru că Apostolul a amintit aici mai întîi de Duhul, în rîndul al doilea de Fiul şi în rîndul al treilea de Dumnezeu şi Tatăl, nu trebuie să-şi închipuie cineva că ordinea s-a inversat. Pentru că, pentru acest fel de a vorbi, Apostolul s-a inspirat din relaţiile dintre noi. Atunci cînd primim daruri, întîlnim mai întîi pe cel ce le distribuie, apoi ne ducem cu gîndul la cel ce ne-a trimis (darul) şi în cele din urmă ne ridicăm cu gîndul la sursa şi cauza bunurilor. Continuare »
 Foarte importantă pentru aflarea îndatoririlor este şi studierea Scripturilor inspirate de Dumnezeu, căci în acestea se cuprind şi (sfaturile) poruncile referitoare la faptele şi vieţile fericiţilor bărbaţi, transmise în scris ca chipuri vii ale conduitei bineplăcute lui Dumnezeu, puse înaintea oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru ceea ce simte că-i lipseşte, găseşte pâinea binecuvântată spre remediul bolii ca şi de la o oarecare clinică obştească, dacă s-a consacrat imitării corespunzătoare.
Şi într-adevăr prietenul înţelepciunii deschide fără întrerupere istoria lui Iosif şi învaţă de la acesta faptele înţelepte, aflând la el nu numai simplă înfrânare în faţa plăcerilor, dar şi înclinare în mod statornic spre virtute. Iar curaj (bărbăţie) învaţă de la Iov, care nu numai când viaţa lui s-a schimbat într-o situaţie cu totul opusă, când a ajuns dintr-odată din bogat sărac şi din cu copii buni fără copii, a rămas neclintit, păstrând totdeauna neumilit cugetul sufletului, şi n-a fost cuprins de mânie nici când prietenii care au venit să-l consoleze aprobau şi măreau nenorocirile lui.
Iarăşi, dacă reflectează cineva cum s-ar putea să devină in acelaşi timp blând şi mărinimos, aşa încât mânia s-o folosească împotriva păcatului, iar bunătatea faţă de oameni, va găsi pe David într-adevăr viteaz în acte de bravură războinică, dar blând şi neclintit în răzbunarea împotriva vrăjmaşilor.
Un asemenea a fost şi Moise, care înălţa cu mânie statura lui faţă de cei care păcătuiau împotriva lui Dumnezeu, dar calomniile împotriva lui însuşi le suporta cu bunătate de suflet. şi în general, aşa cum pictorii, când pictează chipuri după modele, se străduiesc să transmită caracterul modelului tehnicii lor (pentru a realiza un tablou frumos), la fel şi cel care se străduieşte să se realizeze pe sine desăvârşit în fiecare fel de virtute, trebuie să privească la vieţile sfinţilor, ca şi cel care lucrează şi finisează statui, şi să-şi însuşească bunătatea acelora prin imitare.
(Sfântul Vasile cel Mare)
 Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.
Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gandirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Dacă e tacere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.
Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. Citeşte tot
|
|
Comentarii