Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt. Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

Continuare »

Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.

Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie.

Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: “Domnul se uita  la mine, de ce sa ma tem?” Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: “Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele”.

Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: “Vindeca-ma”, am primit in suflet raspunsul: “Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange”. Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel. Continuare »

“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oameni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: „înseamnã cã e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului.

Mintea omului duhovnicesc cugetã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul duhovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul neduhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã desfãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…) Continuare

“Din toate puterile trebuie pastrata pana la sfarsitul vietii ravna de la inceput, caci multi au pierdut-o si n-au mai gasit-o. Pentru aceasta trebuie sa ne aducem aminte neincetat de moarte; si daca sufletul este gata de moarte, chiar si numai in parte, el nu se mai teme, vine la smerenie si pocainta, si uita tot ce e lumesc, si isi pazeste mintea neimprastiata si se roaga din toata inima.

Cine isi aduce aminte de moarte nu mai este inselat de lume, iubeste pe aproapele, ba chiar si pe vrajmasi,  este ascultator si infranat; prin aceasta isi pastreaza in suflet pacea si vine in el Harul Duhului Sfant. Iar cand cunosti pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, atunci sufletul tau se va desfata de Domnul si-L vei iubi, iti vei aduce totdeauna aminte de dulceata Duhului Sfant, si aceasta este cu adevarat hrana cereasca.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost parintele Stratonik. El mi-a povestit ca in Caucaz intalnise sapte barbati care gustasera harul Sfantului Duh, dar unii dintre ei nu cunosteau calea Domnului, nu stiau cum povatuieste Domnul sufletele si de aceea au slabit mai apoi. Despre aceasta se vorbeste in Scriptura si la Sfintii Parinti, dar trebuie sa traiesti mult ca sa cunosti toate acestea din experienta.

La inceput, cand omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o ravna puternica pentru bine, si totul ii este atunci usor si placut; si cand sufletul vede in el aceasta, atunci, in lipsa lui de experienta, isi spune: “Voi avea toata viata aceasta ravna”. Si prin aceasta se inalta mai presus de cei ce traiesc in nepasare si incepe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu intelege cum s-a intamplat aceasta – totul mergea atat de bine, dar acum totul e atat de chinuitor si nu mai vrea sa se roage. Continuare

“Cum sa pastram in zilele noastre pacea sufletului in mijlocul ispitelor?

Judecand dupa Scriptura si dupa caracterul oamenilor din vremurile noastre, traim vremurile de pe urma si, cu toate acestea, trebuie sa pastram pacea sufletului, fara de care nu exista mantuire, cum a spus un mare rugator al pamantului rus: Cuviosul Serafim din Sarov. In timpul vietii Cuviosului Serafim, Domnul a pazit Rusia pentru rugaciunile lui. Dupa el, a venit un alt stalp care s-a ridicat de pe pamant pana la cer: Parintele Ioan din Kronstadt. Sa ne oprim putin asupra lui, pentru ca despre el n-am auzit numai vorbindu-se, ca despre alti sfinti, caci el a trait in vremea noastra si l-am vazut rugandu-se.

Imi aduc aminte cum, dupa Liturghie, cand i s-a adus calul si trasura si s-a urcat in ea, poporul l-a inconjurat cerandu-i binecuvantarea si chiar intr-o asemenea inghesuiala sufletul lui ramanea neincetat in Dumnezeu si in mijlocul unei asemenea multimi nu era imprastiat si nu-si pierdea pacea. Cum a ajuns deci la aceasta? Iata intrebarea noastra. Continuare

Pentru boala lui “Despica firu’n patru”, a omului modern, care zburda neobosit pe imasurile nesfarsite din era informatiei si care vrea cu ratiunea lui pacatoasa sa cuprinda si sa inteleaga tainele Domnului, Sfantul Siluan Athonitul ne vorbeste simplu, pe intelesul tuturor, de ce nu-l cunoastem pe Dumnezeu si cat de mult pierdem din cauza faptului ca disecam tot si privim doar dintr-un unghi (unghiul mintii noastre pacatoase) , intrebandu-ne apoi stupid care este intregul, si pentru credinta noastra scortoasa, de suprafata, sa luam aminte:

“Iata o taina: exista suflete care au cunoscut pe Domnul; exista suflete care nu L-au cunoscut, dar cred in El; si, in sfarsit, oameni care nu numai ca n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici macar nu cred in El, si printre acestia din urma exista multi oameni invatati.

La necredinta se ajunge din mandrie. Omul mandru vrea sa cunoasca toate prin mintea sa si prin stiinta lui, dar nu-i este dat sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru ca Domnul nu se descopera decat sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neinteles pentru mintea noastra, dar se descopera prin Duhul Sfant. Numai cu mintea omul nu poate cunoaste decat cele pamantesti si pe acestea numai in parte, in vreme ce Dumnezeu si toate cele ceresti nu se cunosc decat prin Duhul Sfant. Continuare

Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu mare geamat suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand:”Am intristat pe Dumnezeu pe Care il iubesc”. Nu-i parea rau atat pentru rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu care in fiecare clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa, tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar care mai apoi a pierdut harul, incearca chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav si incearca o dureroasa parere de rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-l caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte, si duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intistarii plang cu suspine: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta”.

Continuare