20 articole la fiecare click |
 Aceasta istorie începe în creatia sa, se urmeaza în caderea ei dureroasa, se termina cu o slava incomparabila în împacarea ei în Iisus Hristos.
Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie sa fie ea, în ce rang o plaseaza Dumnezeu, ce prerogative îi confera ei Dumnezeu, ce drepturi îi pastreaza; Dumnezeu ne-o arata în actul sau creator.
1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa. Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat. Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.
Continuare »
 Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o consideram pe femeie rând pe rând: ca sotie, ca mama, ca stapâna a casei.
Ca sotie. – Sa nu uitam ca ea a fost data barbatului ca un “ajutor” ca siguranta. Si Dumnezeu a pregatit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singuratate. Barbatului îi sunt atribuite viata publica cu luptele ei, pericolele ei, ranirile ei. Pe când barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucura în interiorul caminului ei de o pace continua. Daca ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt si datoriile ei o recheama în singuratatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabila este aceasta viata de calm si de siguranta, pentru dezvoltarea evlaviei si culturii virtutilor? Aceasta evlavie si aceste virtuti vor fi podoaba si în acelasi timp marele mijloc de a actiona al sotiei, împodobita de virtuti fermecatoare în simplitatea ei, iubirea ei, rabdarea ei, bucuria ei, ea îsi va asigura asupra sotului ei o stapânire binefacatoare. Când viata publica îl va tulbura, necaji, mânia, sau cazând în lasitate sau deznadejde, ea îl va reculege precum salveaza portul pe cei naufragiati. Ce putere are pentru bine ca si pentru rau, sotia sau virtuoasa sau lipsita de sfintenie! O femeie îl sustine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Continuare »
Celui care vrea să-ţi vorbească de alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele şi greşelile făute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocumpăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”.
Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.
Fii cu luare aminte, deci la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării. Fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos şi dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreaun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.
 „Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se resfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va înfumura. Ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva bun s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată. Să faceţi rugăciuni împreună. La Biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostioli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi bogaţii, şi-au petrecut viaţa în foame şi în sete. Arată-i că niciun necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sale.”
(Sf. Ioan Gura de Aur)
 Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).
Deci precum o femeie înţeleaptă şi de bun neam, este cu bună cuviinţă, tot având haine decente, aşa şi Biserica astăzi [n.r. la praznic] se arată mai luminoasă, fiind îmbrăcată cu mulţimea trupurilor voastre, ca şi cu o haină potrivită. Că astăzi, nici o parte a ei nu este cu putinţă a se vedea goală, precum în zilele trecute. Dar pricinuitori ai goliciunii ei sunt cei ce numai astăzi au venit, cei ce nu totdeauna acopere pe maica lor. Iar cum că nu mică este pedeapsa a lăsa goală pe mama sa, să ne aducem aminte de o veche istorie, de cel ce a văzut gol pe tatăl său şi a fost pedepsit pentru aceasta (Fac. 9, 22), cu toate că nu acela a dezgolit pe tatăl său, ci numai l-a văzut gol.
Vezi deci cum numai pentru aceasta n-a scăpat de pedeapsă. Cu atât mai mult, cei ce au venit numai astăzi, nu numai că văd goală pe maica lor, ci o şi dezgolesc pe ea. Iar dacă cel ce a văzut goliciunea nu a scăpat de pedeapsă, cei ce o dezgolesc, de care pedeapsă vor fi vrednici ? Acestea le zic nu voind să vă prihănesc, ci ca să fugim de pedeapsă, să fugim de blestemul lui Ham, să urmăm dragostei lui Sim şi lui Iafet şi să acoperim şi noi pururea pe maica noastră.
A se înfăţişa numai de trei ori pe an înaintea lui Dumnezeu este o socoteala iudaicească. Căci către aceia s-a zis : „în trei vremi ale anului te vei arăta înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23, 17). Iar noi totdeauna voieşte Dumnezeu să ne arătăm înaintea Lui. La aceia, depărtările locurilor au făcut să fie numai atâtea adunări, că numai într-un loc era atunci permisă închinarea. Pentru aceasta şi timpurile adunărilor şi a venirilor lor erau puţine. Şi fiindcă numai în Ierusalim, iar nu în altă parte, trebuiau să se închine, pentru aceasta a poruncit ca numai de trei ori într-un an să se arate înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-i la aceasta lungimea căii.
Continuare »
 Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”
Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceiace s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău propriu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu! Vrei să fii iertat ? Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi !
După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii. Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii? Dupa cum cei cari sunt rai, printr-o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei cari trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucura mai mult pe Dumnezeu.
Nu te uni cu cei mulţi la rău! Inainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni ! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni ! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?
Căci dacă diavolul ne porunceşte tuturor ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dumnezeu dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne inima de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunceşte să ne adunăm comori în ceruri.
(Sf Ioan Gura de Aur)
 Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.
Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?
De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel. Continuare »
 Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).
Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.
Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.
Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.
Continuare »
 Folosirea parfumurilor si grija trupului duc la savarsirea a patru mari lucruri rele, dupa cum ne spunea regretatul parinte Constantin Mihoc:
- diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;
- introduce în suflet mândria şi slava deşartă;
- introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea (cel) care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei (lui);
- face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.
Dar sa-l lasam mai bine pe Sfantul Ioan Gura de Aur, sa ne spuna cum stau lucrurile cu parfumurile, mai ales noua, parfumatilor de astazi cu toate mirosurile stricaciunii: ale desertaciunii si comoditatii, ale inchipuirii de sine si ale nepasarii dar si ale mirodeniilor de tot felul, cu care ne ascundem adevarata infatisare:
“Haide să mergem şi la altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce în suflet vătămare dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute. Nimic nu nimiceşte atâta vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atâta cât mirosirea parfumurilor plăcute. Dar mi-ar obiecta cineva:
- Ce vrei să spui? Trebuie să-mi facă plăcere murdăria?
- Nu spun asta, dar să nu fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze, îndată ce creierul a primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor râde că ne ocupăm de lucruri mici când vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea întregii lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine.” (Despre slava desarta si despre crestearea copiilor) Continuare »
 Cand unii oameni vad pe cei buni, pe cei cu viata curata si pe cei cari traiesc in dreptate, sugrumati de saracie, amenintati, huliti, abia castigandu-si hrana de toate zilele, iar adesea macinati si de boale lungi si grele si fara nici un sprijin, iar pe inselatori, pe pacatosi si pe cei rai, inconjurati de bogatie, desfatandu-se, imbracati cu haine scumpe, avand multime de slugi si bucurandu-se de slujbe inalte, atunci acesti oameni hulesc purtarea de grija a lui Dumnezeu si spun:”Unde este purtarea de grija a lui Dumnezeu? Unde este judecata cea dreapta? Pentru ce omul cu viata curata si drept este nenorocit, iar cel rau si stricat, plin de toate bunatatile? Pentru ce unul se bucura de atata fericire, iar altul este sarac si lovit de cele mai mari nenorociri? ”
Omul care se indoieste de viata viitoare, nu va putea da raspuns acestor intrebari:acela, insa, care crede in Inviere, va inlatura cu usurinta aceasta hula si va spune celor razvratiti unele ca acestea “incetati de a ascuti limba voastra impotriva lui Dumnezeu, Creatorul vostru! Faptele noastre nu se marginesc la viata de aici, ci ne grabim spre o alta viata cu mult mai lunga, sau mai bine zis, spre una fara de sfarsit. Acolo, saracul, care traieste in dreptate, va primi rasplata nevointelor sale, iar desfranatul si inselatorul va fi pedepsit pentru rautatea lui”.
In adevar, viata de aici este o lupta, un loc de incercare, un stadion, iar viata viitoare este rasplata, cununa, premiile. Dupa cum un atlet trebuie sa lupte in arena cu sudoare, praf, zapuseala, nervi si nevointe, tot astfel si cel drept trebuie sa sufere aici multe si sa le rabde pe toate cu barbatie, daca vrea sa primeasca dincolo cununa stralucitoare.
Iar daca unii se turbura din pricina starii infloritoare in care traiesc cei rai sa se gandeasca la urmatorul fapt:talharii, inselatorii, ucigasii si hotii, inainte de a fi dusi inaintea tribunalului, traiesc in cel mai mare belsug, caci isi fac nenorocirile straine, propria lor buna stare; cand insa sunt judecati, ei sunt pedepsiti pentru toate acestea. Tot astfel si oamenii stricati, cei care intend mese bogate, cei care pasesc cu mandrie pe strada, cei care sfasie pe saraci, cand Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, va veni cu ingerii Lui, cand va sta pe scaunul sau de judecata si va aduce inaintea Sa pe toate neamurile pamantului si cand ei vor fi adusi goi si despuiati de toata stralucirea lor, fara sa aiba vreun aparator sau ocrotitor, atunci vor fi aruncati fara nici o mila in raurile cele de foc.
Prin urmare, nu ferici pe acestia din pricina belsugului in care traiesc aici pe pamant, ci lacrimeaza din pricina pedepsei ce va sa fie; nu-l plange nici pe cel drept pentru saracia sa ci fericeste-l pentru bogatia viitoare a bunurilor din care va avea parte si inradacineaza in sufletul tau aceasta dovada despre inviere; daca esti, drept, sa cauti sa fii si mai incercat dandu-ti mai mult osteneala pentru nadejdea cea mare a Invierii; iar daca esti rau departeaza-te de rautate, curatindu-te de aceasta prin frica pedepsei ce va sa fie. Continuare »
 Multi tineri, mai ales din randul baietilor, au ajuns “branza buna in burduf de caine”, stricandu-si frumusetea sufletului si a trupului cu anturaje si prietenii rele. Din fericire, unii dintre ei se trezesc din somnul mortii, la palmele primite de la Dumnezeu Tatal cu nemarginita mila si blandete. Si treziti din betia pacatului, observa mai devreme sau mai tarziu ca unii oameni din viata lor, cu care s-au dedat la rele, le sunt acum piedica impotriva mantuirii. Pentru unii ca acestia, care au ajuns la rascruce de drum, nestiind cum sa aleaga oamenii spre bine, cum sa oranduiasca lucrurile in viata cea dupa Hristos, iata ce sfaturi primim de la Sfantul Ioan Gura de Aur:
“Cei ce cladeau turnul lui Babei se întelegeau bine, pentru raul lor; si tot ei se despartira pe urma, împotriva lor însisi, dar spre binele lor.
Unirea tovarasilor lui Core era rea, dezunirea lor fu buna.
Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putinta, asadar, ca dezunirea sa fie un bine, iar unirea un rau. De aceea este zis: “Daca ochiul tau te supara, scoate-l; iar de te supara piciorul tau, taie-l!” Asa este si cu prieteniile si cu anturajul – se aleg pentru un scop religios-moral înalt.
Se cade sa zicem, asadar, ca întelegerea nu-i totdeauna si în toate împrejurarile folositoare – dupa cum ruperea nu-i totdeauna vatamatoare.
Zic acestea ca sa fugim de rai – si sa ne lipim de cei buni.
Taiem din trupul nostru partile atinse de cangrena si care nu se mai pot tamadui, temându-ne ca nu cumva stricaciunea sa treaca si la cele sanatoase. Le taiem nu fiindca le dispretuim, ci ca sa pastram pe celelalte. Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De ne este cu putinta, sa îndreptam lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar si cu fermitate.”
(Sf. Ioan Gura de Aur)
 Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.
Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Continuare »
 „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi” (Romani 12, 14).
După ce i-a învăţat cum trebuie a se purta unii cu alţii, şi după ce a legat unificator mădularele trupului, la urmă îi aşează ca în linie de luptă faţa de cei de dinafară, cu care ocazie arată cât de uşoară este lupta. Precum cineva, care nu poate face nici o faptă organizată pentru ai săi, cu greu va putea să facă ceva pentru alţii, sau să organizeze cele ale străinilor, tot aşa şi cel ce are o bună experienţă în acestea, cu multă uşurinţă le va face faţă de străini. De aceea şi Pavel, păşind înainte pe calea aleasă, după toate cele spuse până aici adaugă şi aceasta: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc”. N-a zis: „să nu vă purtaţi cu răutate, sau să vă răzbunaţi”, ci a cerut mai mult decât acestea. A nu fi cu răutate, sau a nu căuta răzbunare asupra altuia, este desigur actul unui filosof. Însă a binecuvânta pe cei ce ne prigonesc este faptul unui înger. Şi după ce spune:
„binecuvântaţi”, adaugă imediat: „şi nu blestemaţi”, adică să nu facem şi noi precum ei; să nu facem aceasta din urmă, ci numai pe cea dintâi, fiindcă cei ce ne alungă pe noi sunt pricinuitori ai plăţii ce ni se va da. Dacă tu privighezi, pe lângă plata ce o vei avea, îţi vei procura şi o altă plată. Acela îţi va procura plată prin faptul că te persecută, iar tu îţi vei procura plată sie-ţi pentru binecuvântarea lui, în loc de blestem; căci prin aceasta tu ai dat dovada cea mai mare de dragoste către Hristos. După cum cel ce blestemă pe persecutor arată că nu se bucură mult suferind persecuţiile pentru Hristos, tot aşa şi cel ce binecuvintează pe cel ce-l prigoneşte dă dovadă de o mare dragoste faţă de Hristos. Deci, tu să nu-l defaimi, ca nu cumva tocmai el, persecutorul tău, să culeagă plata cea mai mare. Mai mult încă, şi pe el îl vei învăţa că faptul acesta este al bunăvoinţei tale, iar nu silit; că este fapt de sărbătoare şi veselie, iar nicidecum de întristare. De aceea şi Hristos zicea: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). De aceea şi apostolii se întorceau bucurându-se, nu numai deoarece au auzit rele, ci pentru că au fost şi bătuţi. Dar împreună cu acestea tu vei mai câştiga şi altceva nu mic, anume aceea că îi vei uimi pe persecutorii tăi, şi prin fapte îi vei învăţa şi pe dânşii că tu călătoreşti spre o altă viaţă. Când ei te vor vedea bucurându-te şi săltând pentru că suferi rele, vor cunoaşte lămurit prin fapte că tu ai mai mari speranţe decât cele prezente; pe când dacă nu faci aşa, ci plângi şi te tânguieşti, de unde vor putea ei cunoaşte că tu aştepţi o altă viaţă? Pe lângă aceasta, vei mai reuşi şi în altceva; anume că dacă te vor vedea că tu nu te întristezi de persecuţiile şi batjocorile lor, ba încă îi şi binecuvintezi, atunci vor înceta de a te mai alunga. Continuare »
Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi (Biblia), ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o cale nouă (ca să-l dobândim iarăşi).
Prima cale era negreşit mai bună, şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele şi faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit sufletul lor curat. Când însă întreg poporul a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu.
Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: Acela vă va aduce aminte de toate.
Şi ca să cunoaşteţi că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: “Şi voi face cu voi un legământ nou, dând legile Mele în mintea voastră şi le voi scrie pe inimi şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (Ier.31,32,33)”. Pavel deasemenea arătând superioritatea acestei căi, spunea că a primit legea nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (2 Cor.3,3). Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtărilor lor. De aceea a fost nevoie de aducerea aminte a scripturilor. Citeşte tot
 Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei.
Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.
Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna.
Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu. Citeşte tot
|
|
Comentarii