Întreaga noastră fiinţă, materială şi spirituală, cu toate cele ce sunt în ea, comunică şi se uneşte cu harul Domnului – unindu-se, chiar, cu însuşi Domnul – cu ajutorul unor elemente palpabile: astfel, pâinea şi vinul se fac Trupul şi Sângele Domnului, fiinţa Sa văzută; Biserica se face casa Sa, pe Sfânta Masă, în altar, stă nevăzut însuşi Domnul, ca un împărat; pe Cruce ni Se arată, într-un fel, cu trupul, răstignit; prin Cruce face minuni, vădindu-ţi prin ea puterea dătătoare-de-viaţă.

Domnul se află în univers ca într-o biserică, întreg, în orice loc, neîngrădit în spaţiu, întotdeauna mai presus de orice spaţiu şi de orice timp. Vi se pare de necrezut că Domnul poate să ne unească cu Sine, cu puterea Sa, cu harul Său mântuitor, prin elemente materiale? Miraţi-vă mai bine de modul cum a unit Domnul în om chipul Său cel dum-nezeisc cu materia, cu pământul, cu pulberea, cum a făcut ca această „pulbere” să poată să gândească să vorbească, să răspândească în juru-i buna mireasmă a blândeţii, adevărului, iubirii şi să facă, în comun, atâtea lucruri, pe drept cuvânt minunate.

Miraţi-vă cum această „pulbere” închide în sine şi atâtea „suflete” necuvântătoare, fiecare cu modul său de a fi înzestrate cu un fel de intuiţie, care le dă sete de viaţă, putinţa de a se bucura, simţul de autoconservare, priceperea de a-şi obţine hrana, de a-şi asigura cele necesare pentru o existenţă ferită de primejdii, de a-şi creşte progeniturile, de a şti foarte bine cum să se apere.

Minunaţi-vă cum toate sau aproape toate corpurile inerte, neînsufleţite sunt legate între ele printr-o forţă insesizabilă, care fie că pune în mişcare mase enorme (precum corpurile cereşti), fie că transformă materia în forme de o frumuseţe desăvârşită, păstrându-le însă aspectul general (vegetaţia!). Minunează-te că atâta enormă diversitate de forţe a fost creată de Dumnezeu Atotputernicul, El însuşi lucrând prin toate forţele. După cum la Dumnezeu – Cel ce face minuni – totul este minunat, întocmai şi în credinţă, minunat este totul, deşi nevăzut, dar lucrând în mod real.

(Autorul)

Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine; eu prind viaţă în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, doar pentru Dumnezeu, şi mă pătrund de El cu totul şi sunt un duh cu El; mă fac ca un copil mângâiat pe genunchii mamei, inima mea este atunci plină de pace preacerească, dulce; sufletul se luminează cu lumină cerească; atunci vezi totul limpede, vezi totul după adevăr, simţi prietenie şi dragoste către toţi, chiar şi către vrăjmaşi, cărora lesne le găseşti dezvinovăţire şi pe care îi ierţi cu drag. O, ce fericit este sufletul cu Dumnezeu! Biserica este cu adevărat rai pământesc.

O, sfântă biserică! Ce bine, ce dulce e să se roage în tine omul! Căci unde este rugăciunea înflăcărată, dacă nu între zidurile tale, înaintea prestolului Dumnezeiesc şi înaintea fetei Celui ce şade pe dânsul? Cu adevărat, sufletul se topeşte de umilinţa rugăciunii şi lacrimile curg pe faţă precum apa. Dulce e să te rogi pentru  toată lumea.

(Autorul)

Rugăciunea este înălţarea gândului şi a inimii către Dumnezeu. Este contemplarea lui Dumnezeu, vorbirea temerară a creaturii cu Creatorul, cucernica înfăţişare a sufletului nostru în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unui Împărat şi a Celui ce dă viaţă tuturor. Ea ne face să uităm, în faţa lui Dumnezeu, de tot ce ne înconjoară, înseamnă hrana sufletului, aerul, lumina, căldura sa dătătoare de viaţă, curăţirea de păcate, jugul cel bun al lui Hristos, povara Sa uşoară.

Rugăciunea înseamnă acceptarea statornicului nostru sentiment de neputinţă sau de sărăcie spirituală, sfinţirea sufletului, pregustarea fericirii ce va să vină, fericire îngerească, ploaie cerească, răcoritoare, care stropeşte din belşug şi fertilizează solul sufletului, putere şi tărie sufletului şi trupului, care purifică şi împrospătează văzduhul spiritual, luminează feţele oamenilor, le înveseleşte duhovniceşte.

Este legătura de aur dintre creatură şi Creator, care ne dă bărbăţie şi curaj în necazurile şi încercările vieţii, lumină existenţei noastre, reuşită în tot lucrul, ne ridică la vrednicia îngerilor, ne întăreşte credinţa, nădejdea şi dragostea. Rugăciunea ne pune în relaţie cu îngerii, cu sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu de la începutul lumii. Rugăciunea este îndreptar vieţii, maica umilinţei inimii şi a lacrimilor; ea dă puternică pornire spre fapte de milostenie, păzeşte viaţa, spulberă frica de moarte, ne facă să dispreţuim comorile pământeşti, să dorim bunătăţile cereşti, să aşteptăm obşteasca judecată, viaţa veacului ce va să vină; este strădania stăruitoare de a scăpa de chinurile veşnice, necontenita căutare a milei Stăpânului.

Rugăciunea înseamnă a sta şi a merge mereu sub privirile lui Dumnezeu; înseamnă fericita suprimare a propriei persoane înaintea Creatorului, Atotfăcătorului, Atoateîmplinitorului. Este apă vie pentru suflet, cuprinderea tuturor oamenilor în inimă prin iubire, coborârea cerului în suflet, sălăşluirea Sfintei Treimi în inimă, după cum s-a spus: “De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el.” (In.14,33)

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Nu înţelegi în ce chip poate sta Domnul în Sfânta Împărtăşanie. Este o taină, după cum tot taină este în ce chip ţi s-a pus în Tine duh nemuritor, dătător de viaţă, spre podoaba şi puterea trupului tău. Domnul este fiinţă simplă, adică necompusă, cu totul deosebită de materie, tot atât de simplă, ca şi gândul sau ca o mişcare de-o clipă a inimii sau a sufletului nostru.

Taină este şi chipul în care Domnul vine şi ţi se aşază în inimă întreg, nu prin mijlocirea unei materii, numai prin simplul gând, îndreptat către El, prin credinţă vie în El, prin ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Simplitatea Sa absolută îl face să se afle, în mod necesar pretutindeni. “Pretutindenea este şi pe toate le împlineşte” (Rugăciunea “Împărate Ceresc”). “Au nu Eu umplu cerul şi pământul (Ieremia 23,24).

El este nedespărţit, dar se împarte pe Sine tuturor, se dă tuturor pe Sine, cu adevărat, prin diferite daruri. Unic şi nedespărţit fiind, El creează mereu, la nesfârşit, mulţime de făpturi de tot felul, fiind “implicat” în orice făpturi, de la cele mai mari pâna la cele din urmă, pâna la cei mai minusculi infuzori.

(Autorul)

În sufletul unui om evlavios, cu frică de Dumnezeu se stabileşte pe nevăzute o comuniune sufletească cu Dumnezeu. Asemenea unui tată sau unui preceptor sever, Dumnezeu fie că ne încuviinţează, fie că ne con­damnă gândurile, dorinţele, intenţiile. Ne spune: asta e bine!,  sau:  asta e rău!,  ne răsplăteşte pentru ceea ce am făcut bine,  ne pedepseşte pentru ceea ce am făcut rău. Toate acestea sufletul le simte îndată.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Judecând după mulţimea distracţiilor la care se dedau oamenii, după grija pe care o arată doar trupului, stai şi te întrebi: mai au, oare, oamenii şi suflet? Iar dacă au, de ce nu-i poartă de grijă, nu se gândesc la mântuirea lui, ştiut fiind că sufletul este supus nenumăratelor păcate, care înseamnă pentru el moarte şi moarte veşnică? Există, oare, chinurile veşnice şi fericirea veşnică? Dacă da, atunci de ce se străduiesc oamenii atât de puţin sau nu se străduiesc deloc să scape de ameninţarea chinurilor veşnice şi să moştenească fericirea veşnică?

Iată ce mi se pare uimitor. Şi încă: de ce oare nu-i înspăimântă pe oameni înfricoşătorul ceas al morţii? Fiindcă n-o să trăim pe pământ o veşnicie. Ne va veni o dată şi nouă rândul, când ni se va spune: “fii ai oamenilor, prefăceţi-vă şi voi în ţărâna din care aţi fost făcuţi”.

Vai cât suntem de împrăştiaţi şi de orgolioşi, de pătimaşi şi de legaţi de pământ! Păcătoşilor, credeţi oare că Dumnezeu nu are cu ce să vă pedepsească? Are, cum să nu aibă?  Focul gheenei, iezerul de foc, înfricosătorul tartar, de care se cutremură însuşi Satana, viermii neadormiţi, scrâşnirea dinţilor! Dar iată, m-am trezit vorbindu-vă vouă…

Aceleaşi lucruri trebuie să mi le spun şi mie, fiindcă eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi, căruia i-au fost pregătite chinurile iadului, dar de care m-a izbăvit Hristos, Cel în Care îmi pun toată nădejdea. Voi fraţilor, credeţi toţi în Hristos, în Evanghelia Lui? Dacă da unde vă este viaţa după Evanghelie? Este vreunul printre voi care obisnuieste macar să citească zilnic din Evanghelie, acest măreţ dar al lui Dumnezeu. această lege a vieţii? “Toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Romani 3, 12).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dacă m-ar părăsi bunătatea lui Dumnezeu, aş rămâne om vechi, cu totul în păcate, care au în ceput în tinereţile mele şi în parte continuă până acum, şi aş fi cu totul beznă şi întuneric, necurăţie şi putoare. Dar bunătatea lui Dumnezeu mă curăţeşte, mă sfinţeşte, mă luminează, mă înnoieşte, mă bineînmiresmează şi mă împodobeşte neîncetat. Slavă Domnului pentru acest lucru !

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Văd în închipuire, cu ochii inimii, cum inima mea îl inspiră pe Hristos în sine, cum Acela pătrunde în ea, aducându-i, dintr-o dată, pace şi dulceaţă. Nu mă voi lipsi de Tine, Iubitorule de oameni, Tu care eşti respiraţia şi bucuria mea! Bolnav sunt fără Tine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigătoare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Atunci când se tulbură şi îţi umple inima de deznădejde răutatea oa­menilor, adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeu Cel atotputernic şi atotdrept te iubeşte nemărginit şi că El rabdă o vreme răutatea oamenilor, dar când vine timpul, o pedepseşte după merit. Tu nu eşti în stare să dispui, aşa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur mădular al trupului tău.

Ţinând seama de aceasta, gândeşte-te cum este Cel ce conduce întreg universul, ţinându-l într-o asemenea, minunată, extraordinară ordine, Cel ce stăpâneşte tot neamul omenesc cel cuprins de răutate şi desmăţare, oamenii fiind gata oricând să se nimicească unii pe alţii, dar în acelaşi timp având parte, sub stăpânirea Lui, mai mult de bucurii decât de supărări. Cât de atotputernic şi de preaînţelept este Domnul, Cel ce cârmuieşte peste o asemenea imensă şi felurită multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut.

Dacă Dumnezeu poartă de grijă, cu înţelepciunea Sa proniatoare, firului de iarbă, florii sau frunzei unui copac, lăsa-ne-va oare pe noi în părăsire? Convinge-te, din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu, în a Sa iconomie, se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă.

Înţelege că lângă fiecare făptură stă nevăzut Creatorul. După cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu îmbracă iarba câmpului (Matei 6, 30), hrăneşte păsările cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne înveseleşte Domnul pe noi, făpturile Sale? Chiar şi cu flori. Ca o gingaşă mamă, cu puterea Sa atot-fiitoare şi cu înţelepciunea Sa, în fiecare primăvară face să crească pentru noi, din nimic, superba vegetaţie. Să ne desfătăm cu ea şi să nu uităm a prea-slăvi bunătatea Creatorului, Părintele nostru ceresc; să răspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Omul rău şi trufaş este gata să vadă şi în alţii numai trufie şi răutate şi se bucură când aude pe alţii vorbindu-i de rău şi bârfind pe careva dintre cunoştinţele lui, nu însă dintre cele foarte apropiate, despre care se ştie că sunt fericiţi şi că trăiesc în îndestulare; cu cât sunt defăimaţi mai tare, cu atât se bucură mai mult că alţii sunt răi şi că el este, în comparaţie cu ei, perfect, fiind dispus să vadă în aceia numai relele şi sa-i asemene diavolilor.

Câtă răutate, câtă trufie! Şi câtă lipsă de iubire! Nu face aşa, caută să găseşti în oamenii răi şi ceva bun şi bucură-te de ceea ce ai găsit, fii bucuros să poţi vorbi şi despre calitaţile lor bune. Nu există om în care să nu se găsească şi ceva bun. Răul pe care îl vei descoperi, acoperă-l cu dragoste şi roagă-te lui Dumnezeu pentru omul acela, pentru ca Dumnezeu să facă din cele viclene cele bune, prin bunătatea Sa.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Uneori persoane mai tinere decât tine, de aceeaşi etate sau mai vârstnici îţi fac o observaţie cu care nu eşti nicicum de acord, chiar dacă a fost doar o simplă aluzie, şi începi să-i urăşti pe aceşti dascăli de ocazie. Trebuie să rabzi şi să asculţi cu iubire tot ceea ce ţi-ar putea fi de folos, indiferent de la cine ar veni. Egoismul din noi caută să ne ascundă neajunsurile, alţii însă ni le văd şi de aceea ne fac observaţii.

Ţine minte că “unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 25) şi că suntem datori să ne îndreptăm unii pe alţii. Dacă nu suporţi să ţi se facă observaţii şi prinzi ură pe cel ce îţi dă sfaturi, înseamnă că eşti trufaş, că ai într-adevăr acele neajunsuri de care ţi se spune să te îndrepţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Deosebeşte în tine Duhul dătător-de-viaţă şi duhul care ucide sufletul. Când nutreşti în suflet gânduri bune îţi este bine şi uşor. Atunci simţi în inimă linişte şi bucurie şi ai în tine duh bun, Duhul cel Sfânt; atunci însă când eşti frământat de intenţii rele sau de porniri ticăloase ale inimii, ţi-e rău, te simţi împovărat; această tulburare lăuntrică îţi arată că ai în tine duh rău, duh viclean.

Când duhul viclean se află în noi, simţim o strângere de ini­mă şi o nelinişte şi de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindcă duhul cel rău leagă sufletul şi nu-l lasă să se înalţe la Dumnezeu. Duhul viclean este duhul îndoielii, necredinţei, patimilor, strâm­torării, întristării, neliniştii; duhul cel bun este duhul credinţei care nu se îndoieşte, duhul virtuţii, al libertăţii sufleteşti şi al lărgimii, duhul păcii şi al bucuriei. După aceste semne cunoaşte când ai în tine Duhul lui Dumnezeu şi când ai duhul rău; înalţă-te cât poţi de des cu inimă recunoscătoare către Duhul Atotsfânt, Cel ce te luminează şi te însufleţeşte, şi fugi din răsputeri de îndoială, de necredinţă şi de patimi, cele prin care ne pătrunde în suflet şarpele răutăţii, furul şi ucigătorul de suflete.

 (Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)