Dumnezeu este  bun, drept  şi neschimbat. Acum dacă cineva se gândeşte că e rezonabil şi adevărat să afirmi că Dumnezeu nu se schimbă, ar întreba cum e posibil să spunem că Dumnezeu se bucură de cei buni, că-şi arată milă faţă de cei ce-L slăvesc pe El, sau că-şi întoarce faţa de la cei răi şi că se supără pe păcătoşi.

La aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a te supăra sunt patimi; nici nu este încântat de darurile celor ce-L slăvesc pe El, pentru că asta ar însemna că este ispitit de plăcere. Nu e bine să spunem că dumnezeirea simte plăcere sau neplăcere din partea stării umane. El e Bun, şi întotdeauna dăruieşte binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu la fel. Noi oamenii, pe de altă parte, dacă rămânem buni asemănându-ne cu El, suntem uniţi cu El,  dacă devenim răi neasemănându-ne cu El suntem separaţi de El.

Trăind în sfinţenie rămânem credicioşi lui Dumnezeu; dar devenind răi îl facem duşmanul nostru. Asta nu înseamnă că El se supără pe noi în mod arbitrar, ci păcatele noastre nu-L lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, expunându-ne diavolilor care ne chinuie. Şi dacă prin rugăciune şi milostenie câştigăm liberearea de păcate, asta nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci prin faptele noastre şi prin întoarcerea noastră către dumnezeire, ne-am vindecat slăbiciunile şi iarăşi ne bucurăm de bunătatea Lui.

Astfel a spune despre Dumnezeu că-şi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.

(Sfântul Antonie cel Mare – Filocalia volumul I)