Poate cea mai dură lectură din Săptămâna Mare este cea de la Utrenia Mirelui din Marţea Mare, când auzim capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Este un refren care apare în mai multe versete : „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” Numai o sigură propoziţie de acest fel ar cântări foarte mult, dar în acest capitol special din Matei, Iisus spune asta de 8 ori (cu multe alte astfel de invective adăugate). Ipocrizia est un păcat greu – unul de care credincioşii sunt în mod special susceptibili. Opusul ipocriziei, acesta îmi ocupă gândurile în acest articol.

Citim deseori în Sfinţii Părinţi despre : unirea minţii cu inima. De cele mai multe ori ne gândim la ceva mistic şi misterios. În ceea ce mă priveşte, ma rog de ani de zile aşteptând un astfel de fenomen, mereu cu experienţa aşteptării.

Există o altă formă a unirii inimii cu mintea care este o condiţie necesară pentru prima : simpla unire a inimii cu mintea atunci când realmente spunem ceea ce gândim.

Scriptura critică lipsa acestei uniri (şi critica se regăseşte în învăţătura lui Hristos) :

…poporul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe. (Isaia 29 :13)

Poate părea un lucru simplu să gândeşti exact ceea ce spui şi să spui exact ceea ce gândeşti – dar acest fel onest de a vorbi este mult mai puţin obişnuit decât ne imaginăm. Dintr-o mare varietate de motive, deseori nu reuşim să dăm glas inimii noastre (unele motive nu sunt rele sau greşite). Continuare

Avva Macarie a spus: „Dacă ne amintim răul pe care alţii ni l-au făcut, încetăm să-L mai pomenim pe Dumnezeu.”

Sunt multe feluri de a înţelege a credinţa creştină – cu siguranţă mult mai multe feluri de a o înţelege greşit decât de a o înţelege corect. Una dintre cele mai grave neînţelegeri ale culturii noastre este binecunoscutul concept de morală creştină. Istoria acestuia este propria sa poveste complexă – cum creştinii au încetat să cunoască viaţa lăuntrică şi au creat o formă exterioară de creştinism.  Când mă gândesc la acestea mi se pare că adesea realitatea este aproape opusul a ceea ce oamenii îşi imaginează că este.

Se crede că o Biserică care se angajează în multe ritualuri (precum cea ortodoxă) se preocupă numai de aparenţe – când, de fapt, tocmai într-o astfel de biserică i se acordă cea mai multă atenţie vieţii lăuntrice. Ritualul nu este un scop – ci un mijloc.

Pe de altă parte, se crede că bisericile care discreditează ritualul sunt în mod inerent mai preocupate de viaţa lăuntrică, când nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceasta. Este aici o psihologie a gândirii morale – dar nu şi o bună înţelegere a ceea ce constituie de fapt viaţa lăuntrică. Hristos nu a murit ca să ne introducă pe noi în psihologie.

Bineînţeles – viaţa morală este o supunere lăuntrică la poruncile lui Hristos prin unirea cu El. În învăţăturile Sfinţilor părinţi o astfel de viaţă lăuntrică nu este o chestiune de urmare a regulilor, ci un mod de a căuta adevărata existenţă. A trăi în afara comuniunii cu Dumnezeu este o falsă existenţă – una care se învecinează cu non – existenţa. Continuare