20 articole la fiecare click |
 Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând, neputincioase: Legea şi preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv, om de alt neam; omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit şi l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.
Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat de cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă, legea, povăţuitoare la pocăinţă, aspră ca vinul pe rană, şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.
Căderea între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta ; căderea de la desăvârşire. Căci: “îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Fiindcă trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalitătii (ale dobitociei), de care a fost atrasă prin voia ei, – Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vie la conştiinţa măreţiei sale de făptură cugetătoare”. E vremea când: “A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat”.
Continuare »
 Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Continuare »
 In timp ce lumea ne invata si ne hraneste cu spectacolul, cu senzationalul, cu showurile, ne invata sa ne aratam “valoarea”, sa fim mereu “in frunte”, iata ca Dumnezeu ne invata prin sfintii sai, si prin El insusi, ca a fi deosebit inseamna a fi smerit, “căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Ev. Luca 14:11)
Asadar, haideti sa ascultam ce ne spune despre smerenie, placutul lui Dumnezeu, parintele Arsenie Boca:
Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.
Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
Continuare »
Bucurie tuturor.
 Am stat si m-am gandit cum sa incep sa vorbesc despre parintele nostru Arsenie Boca, acest ales si placut al lui Dumnezeu si acesta este singurul cuvant spre care converg toate gandurile, simtirile si trairile pe care ni le-a impartasit noua bunul Dumnezeu. In preajma placutului sau, la manastirea Prislop un simplu si minunat fapt este de mentionat acela ca prin acest om, Domnul Iisus Hristos ne vorbeste tuturor despre dragoste.
La implinirea a 20de ani de la mutarea la Domnul a parintelui nostru, din cuvantul rostit de preasfintitul Daniel, episcopul Daciei Felix, mi-au ramas intiparite in minte cuvintele proorocului Ezechil adresate imparatului sau cu putin timp inaintea de mutarea sa la Domnul si anume: “deschide fereastra dinspre rasarit”. Cat de frumos ne vorbeste Dumnezeu prin proorocul sau noua tuturor. Sa deschidem inimiile noastre spre dragostea de Dumnezeu, sa privim cu bucurie la darurile care se covarsesc aspura noastra.
Acelasi ierarh a mai spus: ” la un om obisnuit la parastas vin cativa oameni, apropiati, familia, o mana de oameni,dar iata la parastasul parintelui Arsenie Boca se adunara oameni de la rasarit si de la apus, de la miazazi si miazanoapte, batrani, tineri, copii, saraci si bogati,cu totii veniram ca la o chemare,o strigare.”
Cu adevarat minune a lui Dumnezeu,ne revarsa si ne trimite noua tuturor darul dragostei . Dinainte de revarsatul zorilor si pana in negura noptii, de pe dealuri, din vai si de peste munti, oamenii au venit ca o mare care nu se mai sfarseste, pe care nu poti s-o cuprinzi in acest loc placut lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu s-a coborat si ne-a dat noua bucurie tuturor, o mare bucurie pe care nu poti s-o cuprinzi, iar trecerea parintelui in randul sfintilor pomeniti de Sfanta noastra biserica Ortodoxa nu tine de masura oamenilor si de oranduiala lui Dumnezeu, cum spunea si ierarhul Timocului. Dragostea pentru parintele nostru placut lui Dumnezeu este covarsitoare nu-mi gasesc cuvintele, un simplu gand imi vine in minte si acela este ca aceasta este una dintre minunile lui Dumnezeu pe care ni le-a dezvaluit noua Atotputernicul. Inimiile si sufletele noastre s-au umplut de caldura duhovniceasca, de blandete, de rabdare, credinta, nadejde la Dumnezeu toate impreunate in dragoste, in iubire, in Dumnezeu. Continuare »
 „E ultimul cuvânt pe care vi-l spun. Nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni ca de pe Cruce (dupa ce ai trecut prin calvarul „crucii”). Dar nouă nu ne-a fost rînduită, pentru că nu suntem vrednici.
Am vrut să ţin „ieri” acest cuvânt, dar am vrut să aleg oamenii care vin pentru mîntuirea sufletului, pentru ca să nu-l spun în vânt.
Eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o, că Sfânta Biserică, Sfânta Împărtăşanie le ştiţi – dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult.
Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?
Unii cred că rugăciunea însemnează a sta în genunghi sau a rosti din gură sau gînd „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar rugăciunea cea adevărată este a te simţi mulţumit şi a-ţi deschide sufletul să te simţi aproape de Dumnezeu. Iar care o fac pe aceea, Dumnezeu să le ajute.
Cei care au dureri şi suferinţe sunt cei distinşi, pe care i-a ales Dumnezeu pentru Împărăţia lui cea veşnică, căci veşnic e orice om-dar care veşnicie?
Continuare »
 Cat de usor se inventeaza astazi povesti captivante, filme si colinde cu Mosi Craciuni, cu reni, basme si cat de mult incercam sa-i fermecam pe copiii nostri cu astfel de lucruri. Dar cat de stingheriti si indispusi ne simtim in a povesti copiilor despre Mantuitorul nostru, despre cum a venit pe lume, in mijlocul nostru, despre cate patanii si aventuri a avut El impreuna cu noi, si prin cate incercari a trecut doar de dragul nostru. Dar astazi, daca intrebi pe un copilas ce asteapta de Craciun, iti va spune ca il asteapta pe Mos Craciun, iar nu nasterea Mantuitorului. Se supara oare Iisus ca este inlocuiesc din inimile copiilor cu basme omenesti? Sa vedem ce ne spune parintele Arsenie Boca:
“Cât de putin au inteles chiar ucenicii lui Iisus sensul casatoriei, se vede din ceea ce a urmat indata dupa aceasta lamurire. mai mult au inteles mamele ce-si aduceau la El pruncii, ca sa-Si puna mainile peste ei si sa-i binecuvinteze. Ucenicii ii certau pe cei care-i aduceau.
Iisus, vazand aceasta, S-a suparat si le-a zis: “Lasati pruncii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestora este Imparatia Cerurilor. Si punandu-Si peste ei Mainile, S-a dus de acolo.” (Matei 19,14,15) Iata o suparare a lui Iisus. Supararea ca copiii nu sunt lasati de mici sa vina la Iisus.
Este lucru stiut, ca omul din copilarie aduce inchinare pentru Dumnezeu, indiferentismul sau necredinta. Rar cand este altfel. Copilaria este intervalul vietii mai apropiat de sfintenie, mai capabil de credintă. Si oricum, in orice domeniu, “credinta” este factorul pe care se clădeste si pe care se contează.
Continuare »
 Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-ma ca astazi toata ziua
sa ma lepad de mine insumi,
ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac
si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume
sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer,
ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece,
caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne,
Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric.
Patimile au pus tina pe ochii mintii,
uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind in noi inimile noastre
Continuare »
 Copii odihnesc si refac omul! Ei rezuma gingasia si frumusetea, puritatea si nevinovatia, si credinta. Chiar ei sunt o refacere a omului.
Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Il amarau mereu. Nu iesise bine din necredincioasa Betsaida unde abia tamaduise un orb, n-a inzbavit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, cand a prezizat curajul in riscurile mantuirii, cand, iata, alta surpriza, o micime omeneasca.
In drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau si se intrebau, care e mai mare intre ei? Cine stie daca Petru a mai avut vreo pretentie?
Cand i-a intrebat Iisus despre ce vorbeau intre ei pe cale, ucenicii au tacut, semn ca au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se stramutase din Petru in ceilalti, pe alta tema, a celor omenesti.
Dupa atatea si de la atatia, si de la toti, Iisus avea nevoie de odihna. Deci sezand, i-a chemat! Si de cate ori i-a chemat…, si le-a zis: “De voieste cineva sa fie intaiul, acesta sa fie cel mai de pe urma la toti si sluga tuturor” (Marcu 9,35).
Mare inaintea lui Dumnezeu nu poate fi decat omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogatie, putere, chiar intelepciune – dar aceasta este trufie, si cu ea sperii lumea; si asa esti mare inaintea lumii. ”Lumea”, insa, nu e cuprinsa in scoartele cartii ceresti; dar in schimb (lumea) se inscrie acolo cu un pahar de apa dat unui drumet in numele dragostei de oameni.
Si luand un copilas in brate, le-a zis: “Oricine va primi in numele Meu pe unul din acesti prunci, pe Mine ma primeste; si oricine Ma primeste pe Mine, Il primeste pe Cel ce Ma trimis pe Mine” (Marcu 9,37).
Continuare »
 Cred ca nu mai este nevoie sa reamintesc motivele pentru care suntem atat de nemultumiti de unii preoti. Frustrarea, dispretul, mania si repulsia ne-a cuprins si ne macina pe noi toti, fie ca suntem credinsiosi, fie ca nu, atunci cand auzim iarasi de caderile vreunui preot. De ce nu avem mai multi preoti buni? De ce ii avem pe unii de necinste? Se mai poate schimba situatia? Ce este de facut?
Pentru toate aceste intrebari ne raspunde transant parintele Arsenie Boca. Cine are minte sa ia aminte!
“Prin glasul slugii Sale, (al preotului), Dumnezeu te iarta, fiindca tu sub patrafir, in fata Altarului, lui Dumnezeu te marturisesti. Nu de la tine se cer calitatile preotului; de la tine se cere cainta din inima si vointa de a te indrepta.
Sunteti nemultumiti de preoti?
Dar voi, oare, ce-ati facut pentru preoti, ca sa fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil macar, pe care sa-l inchinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti ca vina o poarta numai ei, preotii? Ei sunt fiii vostri! Cum i-ati nascut, asa-i aveti? Ce le gasiti vina numai lor?
Va trebuie preoti mai buni? Nasteti-i!
Iata va spun ca tot poporul este raspunzator ca nu are slujitori mai stravezii spre Dumnezeu, mai ai Imparatiei lui Dumnezeu!
Poporul isi are in toate privintele povatuitorii pe care ii merita.
Continuare »
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate
cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului?
Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor
singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru.
Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare
neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde
purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de
puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung
pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului
Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea
amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate
pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa
din firea omenească a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea
în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care
discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse:
unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe
vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi
duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de
ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de
Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de
monahism.
16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).
18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în
virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se
preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece
altul.
 Cateva “alifii”, de la iubitul parinte Arsenie Boca, pentru drumul nostru duhovnicesc pe care adesea obosim de la prea multe rani sufletesti:
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos. Continuare »
 Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.
Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, – astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!) Continuare »
Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în
lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreşte
între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile
de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.
Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste
multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi
putinţa minţii omeneşti^ cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei
Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească;
ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om.
Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea
omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat
iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă.
Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui
Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu
personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un
Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar
sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să
li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu.
Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim
un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor,
echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor.
Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor
cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a
lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate
că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă
de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se
va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai
înainte de-a se naşte1 şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale,
cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.
 Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.
Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti si cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână. Continuare »
 Aceşti ucenici ai Domnului [Petru, Ioan si Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: “Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea”.
Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: “Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!”, şi după lauda Mântuitorului – care în aşa fel i-a spus-o, ca oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a părerii de sine, când Iisus a început să le spună Apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o socoteală ca aceea, ci şi sări cu gura: “Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!” Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu care să ţie cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, căpătă de la Domnul palmele acestea: “înapoia Mea Satano! sminteală îmi eşti!”
Sigur că nu Petru era Satana, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine. Mântuitorul îl cunoştea şi-i prevesti lepădarea cea de trei ori în curtea lui Caiafa. Petru iarăşi sări cu gura, zicând că nu. Dar la urmă a trebuit să constate că a mai luat trei palme peste obraz, pentru iubirea pe care n-o dase toată lui Dumnezeu, precum făgăduise, ci mai ţinuse şi pentru sine. Sfânta Predanie zice că atâta a plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră brazde în obrajii săi. Continuare »
 Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra, pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie.
Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni. Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corabiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos – Cel cu cruce – sunt fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea.
Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiută a Satanei, care li s-a făcut până acum în peste 800 de hris-toşi mincinoşi, care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte [peste 3000 in prezent n.n.], luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Continuare »
 Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: “N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: “Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg ”sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la “Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: “se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: “Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”. Continuare »
|
|
Comentarii