20 articole la fiecare click |
 Un televizor dat drumul, căruia nu îi prea dai atenție este un mediu de iradiere…cu informație pasivă. La fel computerul tău, personalizat într-un anume fel îți impune o anume stare, îți induce o anumită stare. Atmosfera casei tale se imprimă în persoana ta…și când ieși afară se observă.
Se observă dacă ești comunicativ, dacă ești egoist, dacă ești înfumurat, dacă ești nesimțit, dacă ești un curvar…numai din privirile și din gesturile tale. Oamenii duhovnicești privesc prin oameni…tocmai pentru că oamenii sunt expliciți, ei emit ceva, ei sunt ceva, ei sunt penetrați de anumite energii demonice sau de harul lui Dumnezeu.
Informația pasivă e cea de care nu ai nevoie, pe care nu o urmărești, de care nu te interesează…dar care se imprimă în tine. E ca praful sau ca zgomotul, pe care nu le suporți…dar ele fac ceva din tine și din hainele tale. Și, tocmai ceea ce nu vrei să aibă tangență cu tine, acel rest al lucrurilor, care se imprimă în tine…tocmai acela te poate explicita cel mai bine.
El e amprenta care te dă de gol. Dacă spui că ești altcineva și aceea spune altceva…atunci tu ești criminalul, tu ești cel care ai fost acolo…tu ești cel care ai gelozit și ai omorât capra vecinului, pentru că avea trei ugere și nu unul.
Din acest motiv sunt și puțini cei care se uită la detalii…pentru că nu văd tocmai ceea ce îi parazitează. În loc să își impună interiorul lor în afară, aceștia sunt strânși în ei înșiși de un exterior ostil și ambiguu, care le timorează personalitatea.
Din acest motiv observăm că mulți nu își gândesc gesturile, ci acționează instinctiv, precum animalele. Gestul instinctiv e gestul care nu are cenzura conștiinței. Îți dai seama că te-ai enervat, după ce te-ai enervat și ai făcut tărăboi. Sau îți dai seama că te-a apucat o patimă, după ce ai lăsat-o să se dezvolte în tine. Asta înseamnă că nu ai fost atent, că nu ai judecat contextual fiecare clipă.
Adică ce intră în mine și de unde? Una e ce văd oamenii din afară și alta e ce văd eu că intră în mine dinăuntru. Dar ceea ce iese în afară este înăuntrul meu, ceea ce trăiesc eu cu mine. Și ceea ce mă dă de gol…e tocmai înăuntrul meu murdar, oasele morților din mine, cum ne-a spus Domnul. Adică nu mai spoiți gardul cu vopsele sau cu pretinsa luciditate, cu pretinsul profesionalism sau cu pretinsa duhovnicie…dacă din voi iese miros de hoit. Continuare »
 Toti umblam dupa fericire. Toti o dorim, toti o cautam.Intru direct in intimitatea inimilor voastre si va spun: cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte decit dinlauntrul vostru, din sufletul vostru unde salasluieste Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra,veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o ve-ti atinge.
Va spun atit: cautati iubirea si traiti-o cu multa smerenie. Cine implineste cuvintul lui Hristos realizeaza maximum, totul.
O singura atitudine este valabila: o viata inalta crestina de necontenita rugaciune. Adica sa faci sa fie curat-orice fapta, orice gind sau vorba, orice relatie, munca , odihna, totul sa fie stare de rugaciune, de comuniune cu Dumnezeu. Pacatul a fost biruit de iubire.
Fratilor iubiti, niciodata sa nu va considerati de prisos. Acolo unde sunteti, sunteti cu voia lui Dumnezeu si aveti un rost anume de implinit. Cu iubirea si cu smerenia voastra ve-ti zidi si pe fratele vostru. Si ve-ti culege mare fericire.
Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este insasi desavirsirea. Cind dragostea, in loc sa o darui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu, o darui acestei lumi pamintesti, deci ii rastorni sensul,ea devine din cea mai minunata virtute, cea mai primejdioasa patima.
CUVINTE ale lui VALERIU GAFENCU -,,Sfintul inchisorilor’’-
Student al Facultatii de Drept din Iasi
 Dumnezeu are trei porunci majore carora trebuie sa se supuna toti oamenii, la doua dintre acestea se supun fie ca vor fie ca nu, absolut toti indiferent de rasa, religie sau pozitie sociala
Prima dintre porunci este aceea de a veni in lume,”luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2:7) Nimeni, absolut nimeni nu alege din propria initiativa sa vina in lume, aceasta decizie ii revine in exclusivitate Lui Dumnezeu.
A doua porunca a Lui Dumnezeu este pocainta “Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască”(Fapte 17:30). E drept aceasta porunca nu e respectata de toti oamenii dar este o porunca care aduce mari beneficii atat aici cat mai ales dincolo, in vesnicia cu Hristos, intarit fiind acest crez de cuvintele Scripturii “Pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci” (Isaia 32:17) si “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11:28).
Oamenii nu se pocaiesc fie ca nu vor, fie ca nu cred in pocainta, fie ca sunt orgoliosi si nu vor sa se smereasca fie ca le este drag pacatul si destrabalarea, si exemplele pot continua, tot timpul se gasesc scuze pentru a amana pocainta, tot timpul se gasesc motive pt a evita o viata morala, o conduita dreapta, o iubire neconditionata si o daruire desavarsita pt semeni, o viata in Adevar in dreptate in cinste si respect Continuare »
 Da este cu adevarat o taina in sufletul fiecaruia descoperirea secretului fericirii si atentie, fiecare conditie sociala fie buna, fie rea te-ar putea ajuta sa transformi totul intr-un dar. Tot ce ai nevoie este sa descoperi secretul fericirii.
Se spunea ca intr-o tara indepartata traia un om care avea permanent o comoara, desi era sarac lipit pamantului. Toti oamenii il intrebau: spune-ne si noua ce comoara ai, pentru ca esti foarte fericit, desi ai putine…
Comoara mea e mintea si inima mea, le raspunde batranul! Am gasit un banc care sa “ateste” banuiala mea ca omul fuge de fericire (poate fara sa vrea) . Un om alearga, alearga si la un moment dat cineva il opreste si-l intreaba: -Unde alergi omule asa?-In cautarea fericirii!! si continua sa alerge…Dar cea care il intrebase era chiar fericirea….Cugetati!
Acum mulţi ani, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume. Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar. Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.
Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus: “Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?” Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis: “Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.” În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii. Continuare »
 Oamenii se aruncă cu capul înainte, rupând una după alta toate barierele pe care le văd dinaintea lor. Îşi testează mereu limitele, după care pur şi simplu le încalcă, căutând noi limite. Probabil se comportă aşa în căutarea libertăţii sau a unui sens în viaţă. Astfel, s-a ajuns să nu mai existe practic nici o limită în îndrăzneala lor.
Unii consideră lucrul acesta firesc, alţii şi-au pierdut minţile, însă mai există unii care asistă îngroziţi la destrămarea familiei, la distrugerea moralităţii, la crearea hibrizilor umano-animali şi la alte asemenea lucruri limitate numai de imaginaţia umană, şi aceasta din ce în ce mai nelimitată.
Unde putem pune o limită sau este normal să existe o limită? Mai bine zis: Există o limită până unde putem înainta, astfel încât să ne păstrăm în cadrul a ceea ce am putea numi normalitate?
Dacă privim concret, inclusiv în reglementările bisericeşti, vedem că şi acestea sunt oarecum flexibile. Aplicarea canoanelor este mai permisivă, adaptată la vremuri. Oare nu există nici un punct de reper, un punct fix de care omul să se poată agăţa?
Şi totuşi există. Există un singur lucru care niciodată nu se va schimba, şi anume dogma creştin ortodoxă. Neschimbarea dogmei ortodoxe nu este cauzată de înţepenirea Ortodoxiei în trecut, ci de faptul ca în timp ce omul este schimbător ca vremea şi ca vremurile, Dumnezeu nu Se schimbă niciodată, iar dogma zugrăveşte chipul lui Dumnezeu, aşa cum poate fi perceput el de om. Continuare »
 Cine, văzînd cele contrare prin fire, unite şi trăind într-o legătura armonioasă, văzînd de pildă focul amestecat cu răcoarea şi uscatul cu apa şi acestea neluptîndu-se între ele, ci alcătuind o unitate, ca un singur trup, nu se va gîndi că Cel ce le uneşte este în afară de ele?
Cine, văzînd iarna retrâgîndu-se în faţa primăverii şi primăvara în faţa verii şi vara în faţa toamnei şi că acestea, deşi potrivnice prin fire (căci una răcoreşte, alta arde, alta hrăneşte şi iarăşi alta veştejeşte), totuşi slujesc toate în moc egal şi nevătămat oamenilor, nu ar înţelege că e Cineva mai mare ca ele care le ţine în unitate şi le cârmuieşte pe toate, chiar dacă nu-L vede?
Cine văzînd norii purtaţi de aer şi în nori legată greutatea apelor, nu se va gîndi la Cel ce le-a legat şi le-a rînduit pe acestea? Sau cine, văzînd pămîntul însuşi, atît de greu prin fire, rezemat pe ape şi rămînînd nemişcat pe ceea ce se mişcă prin fire, nu va cugeta că e Cineva care le-a rînduit şi le-a făcut pe acestea, adică Dumnezeu? Cine, văzînd rodirea la vreme a pămîntului şi ploile din cer şi curgerea nurilor şi firea izvoarelor şi înmulţirea animalelor prin unirea celor neidentice, şi acestea nesăvîrşindu-se pururea, ci la timpuri rînduite; şi, în general, cine,văzînd rînduiala statornică şi neschimbată, alcătuită din cele neidentice şi contrare, nu se va gîndi că există o unică putere care a înfăptuit această rînduiala şi o cârmuieşte cum e bine, ca să rămînă la fel?
Căci ele n-ar putea coexista şi rămîne aşa prin ele însele, dată fiind opoziţia din fire între ele. Fiindcă apa este prin fire grea şi curgătoare în jos, iar norii sînt uşori şi tind în sus; şi totuşi apa mai grea e purtată de nori. Şi iarăşi pămîntul este foarte greu, iar apa, mai uşoară ca el, şi totuşi ceea ce e mai greu e purtat de ceea ce e mai uşor şi pămîntul nu cade în jos, ci rămîne nemişcat. Şi bărbătescul nu e la fel cu femeiescul şi totuşi se unesc împreună şi se înfăptuieşte din amîndoi naşterea unor animale la fel cu ele. Şi, vorbind pe scurt, răcoarea e contrară căldurii şi apa se luptă cu uscatul şi totuşi unindu-se nu se opun una alteia, ci prin combinarea lor alcătuiesc un corp şi dau naştere tuturor. Continuare »
 Iubesc animalele pentru că prin ele îmi dau seama cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Fiecare fiinţă işi are rostul ei pe pămât şi de la fiecare avem ce învăţa. Aţi observat cât de fericit este un copil când se joacă cu un căţel? Cât zâmbet şi dragoste îi dăruieşte animalului…asta nu înseamnă decât un dar de la Dumnezeu, să ne facă să fim fericiţi alături de creaţia sa.
El nu a vrut ca noi să fim singuri, ne-a dăruit o mulţime de prieteni dar mai ales El stă lângă umărul nostru, când plângem El e sprijinul nostru, când râdem El zâmbeşte…când dăruim dragoste aproapelui nostru, El se bucură şi vine mai aproape de sufletul nostru.
“Aproapele” nostru sunt şi minunatele necuvântatoare…. O lupoaică îşi iubeşte toţi puii şi îi îngrijeşte pe toţi, îi apără cu viaţa sa…nu se plânge că are trei, cinci sau şapte, tace şi îi hrăneşte pe toţi, îi învaţă pe toţi să supravieţuiască, şi le oferă dragostea sa. O femeie când rămâne însărcinată fie ca mai are un copil, fie că nu este căsătorită, fie ca este prea tânără pentru copii, fie nu are posibilităţi materiale…se gândeşte dacă să-l păstreze sau nu…se gândeşte mai întâi la carieră, la bani, sau la frumuseţea ei.
De cele mai multe ori, multe dintre ele renunţă la mica făptură din ele, altele îl păstreză şi se bucură văzându-l crescând. Animalele nu fac aşa…şi sunt la fel ca noi creaţii ale Lui Dumnezeu. O căţelusă şi-ar da viaţa pentru puiul ei…gâsca îşi apără bobocii cu mare atenţie, chiar ne avertizează de la distanţă să nu ne apropiem ne ei. Continuare
|
|
Comentarii