„Frate, arată-mi-L pe Hristos şi cred tot ce spui acolo. Până atunci, haide să vorbim de-ale noastre!” De câte ori nu am simţit neputinţă în acest dialog? De câte ori am înghiţit în sec şi ne-am convins „nu a fost acum momentul oportun, dar mâine, cu siguranţă voi avea pregătit răspunsul potrivit!”? Şi ne servim de amânare până la inversarea rolului propriu- de fapt, nici eu nu ştiu cine e Hristos. Cum aş putea să-i ofer altcuiva o alternativă spirituală dacă nici eu nu o deţin?…şi vorbele se pierd în timp. Cu ce anume să schimb microbul gândurilor mele, când eu îl cunosc ca singur învingător, când nu mi s-a acordat a doua şansă, când am nevoie de ajutor dar toţi sunt ocupaţi să se salveze doar pe ei, când sunt exemple cu nemiluita dar eu ma rezum la superficial, la faţada cotidianului?…Ciudat cum, deşi ne înstrăinează de adevăratul sens al lucrurilor, urmăm modelul societăţii pe principiul: „ne-a rănit, da’sigur data viitoare o să rănim şi noi”.
Groaznic e în miez de noapte, nesomnul. Când îţi faci vise şi le dărâmi, coşmaruri le reînvii şi uiţi de ele, te clădeşti în imaginaţie cum ai vrea să fii deşi eşti convins că niciodată nu vei pune în aplicare sentimentul ce te poartă departe, te împaci în gând cu cei care ţi-au greşit dar amintirile…cât de mult te-au dezamăgit prietenii! Până la singurătate, te-au dezamăgit. Acum nu au ce să-ţi mai facă. Inima iţi e cristalizată…nu îţi mai transmite nimic, iar gândul te domină „Eşti un nimic!”
Ţi-e groaznic de greu să te destăinui. Ştii că vei fi privit altfel după aceea…decizi să arunci cheia sufletului tău după ce l-ai aruncat într-o celulă rece de disperare. Continuare »
29 August 2006…pomenirea Taierii Capului Sfantului Prooroc Ioan Botezatorul…intr-una din orele acelei zile, un copil vede pentru prima data lumina zilei…nu stiu daca cea care a purtat acest copil s-a bucurat in acea zi…nu stiu nici cand l-a abandonat dar sunt convinsa, ca undeva, in sufletul sau poarta acest copil…sunt convinsa ca in ultimele saptamani a fost nelinistita si sper ca de acum incolo sa-si gaseasca linistea sufleteasca, pentru ca orice ar face o mama, nu poate distruge acea legatura tainica dintre ea si pruncul sau…Andra Ioana, fetita ei, incepand cu 6 Ianuarie 2010, dupa pranz, in ziua Botezului Domnului, cu o zi inainte de Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, a pornit spre o alta Lumina.
As fi vrut ca primul post pe blog pe anul acesta sa fie unul plin de bucurie si veselie, asa cum au fost sarbatorile pentru mine, sa va povestesc ce lucruri minunate mi s-au intamplat…se pare insa, ca la fel cum a debutat blogul meu in 2009, cu Rugaciunea pentru cei ramasi, tot asa sa fie si acest prim post pe 2010…ii datorez Andrei acest post, pentru ca, intalnind-o in data de 16 noiembrie, anul trecut am reinvatat de la ea ca nimeni nu e singur, ca Dumnezeu, are grija de orice faptura a Sa.
M-am tot gandit, daca sa scriu sau nu randurile ce urmeaza…am hotarat sa le scriu, pentru ca sper din tot sufletul sa devenim o societate sanatoasa…este cu putinta acest lucru, poate este greu, pentru ca trebuie sa ne luptam cu patimile noastre…dar nu este imposibil, cerand ajutor de la Dumnezeu, viata noastra poate deveni luminoasa.
Orice fiinta isi incepe drumul, odata cu momentul zamislirii…mergand si mai departe, cred ca orice fiinta isi incepe drumul odata cu primul stramos…o boala, de multe ori este foarte greu de tratat…este mai usor sa o previi…daca incepem sa invatam si sa respectam ce ne invata Dumnezeu, vom reusi cu siguranta …daca nu, vom plange mult timp de acum incolo la plecarea micutilor…Andra este acum un inger…este ca o mica steluta ce lumineaza puternic pentru ca scurta ei trecere a fost incarcata cu multa durere…in inima mea va ramane mereu amintirea acelei fetite fragile, care pret de o ora mi-a intersectat viata si mi-a daruit atat de mult…zambetul ei…curajul ei…fara sa fie vinovata, a rascumparat ea, probabil neascultarea parintilor sai…nascuta pe 29 august, este posibil ca zamislirea ei sa fi avut loc in perioada Postului Craciunului.
Imi pare rau ca v-am intristat…va rog sa o purtati si voi in inimi pe aceasta micuta curajoasa si daca credem in Dumnezeu, SA IL SI ASCULTAM.
Nu am experienta duhovniceasca vasta, dar am descoperit o cale prin care sa ajungi la Bucuria in Hristos si este una singura. De atatea ori ne intrebam ce sens are sa suferim? Ce sens are sa traim, daca intreaga noastra viata este plina de rautati, plina de lovituri dure, o joaca pururea cu moartea? Eu va spun ca viata ne-a fost daruita gratuit si e un dar minunat de la Dumnezeu.
In secolul trecut oamenii se adaptau indiferent de timp, acum traim intr-o lume in care viata ni se pare o gluma proasta, o gluma care anunta de cele mai multe ori caderea in depresie , si in ganduri negre care ne duc la disperare si ne imping la sinucidere. Si totusi de ce cadem in depresie?
Fratii mei , cadem in depresie , pentru ca desi lumea se comporta anormal, tinde sa ne inghita in capcanele ei, sa urmam linia cum s-ar zice, dar vedeti voi? Sufletul tinde dupa viata, sa fie viu. . . tinde spre a se manifesta liber in societate. Noi suntem adesea constransi sa facem mai degraba ce altora place, si nu noua. Sa nu se inteleaga gresit ca acum tot ce spun ceilalti e gresit, dar uneori ni se impune sa traim dorintele celorlalti, fara ca sa avem dreptul sa traim fericiti in Hristos. Depresia vine ca o revolta la o viata proasta! Asta e depresia omului secolului XXI!
Omului secolului XXI i-a pierit cheful de viata, si nu mai accepta suferinta din suflet pe care o simte. De ce sa o accepte? Aici dragii mei e o taina mare! Orice durere de pe sufletelele noastre trebuie sa o acceptam, sa nu ne impotrivim ei, sa o aratam Domnului sa o vindece, si Domnul descopera aceasta taina cand spune: Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Desigur vi se va parea ca se refera la oameni, dar se refera si la diavol , caci el are toata dorinta sa ne tina in durere si sa ne chinue, dar acceptarea lor cu Hristos iti va aduce fericire si implinirea poruncilor Lui, viata dupa care tanjeste atata sufletul. Sensul suferintei este sa ne desavarsim in intelegerea poruncilor lui Dumnezeu si in implinirea lor. Imi pare rau fratii mei, nu exista alta cale care sa duca la Hristos!
Doamne ajuta!
Mii de gânduri în faptul serii mă răscolesc adesea. Fiecare făptură de pe pământ are o poveste. A mea am strâns-o în legături invizibile de regrete şi plâns uneori, de surâsuri calde şi speranţa când simt că trăiesc.
De când am făcut primii paşi înspre cunoaşterea teoretică a lui Dumnezeu, nu am vrut să fiu un simplu supravieţuitor. Copilăria mi-a fost presărată cu înălţătoare cântări bisericeşti, liturghii în bisericuţa veche din satul natal şi oameni în care se ascundea făclia binecunoscută de creştin a dragostei Mântuitorului. Amintirile cele mai preţioase sunt legate de sărbătorile ortodoxe cu care mă îmbătam de fericire. Am fost ocrotita de tot ce înseamnă „sămânţa rea” pe care mulţi reuşesc să o sădească, cu succes, în inima de copil, care va deveni adultul confuz de peste ani. Astfel am crescut cu bucurie sfântă în suflet, cu încredere în viitorul frumos pe care mi-l zugrăveam în priviri.
Totuşi, Cel de Sus avea un plan diferit de aşteptările mele. Astfel, la sfârşitul clasei a opta, după examenul de capacitate am simţit cum întreg orizontul meu lăuntric se înnegreşte. Cu asalt, apăreau gânduri fără sens, imagini pe care nu le văzusem niciodată, toate înspăimântătoare care nu imi permiteau să mă concentrez, cu care nu puteam lupta. Deodată, viaţa nu îmi părea la fel de promiţătoare. Au urmat lunile vacanţei de vară, într-o extenuantă alergatură în mocirla acestor gânduri inexplicabile, pe care le-am marturisit la spovedanie şi totuşi reveneau până când nu am reuşit să mai dorm nopţile.
Am cerut ajutorul unui medic psihiatru care m-a întrebat ce hoby-uri am şi ce poeţi prefer. Îmi plăcea să compun poezii, dar răpusa de otrava gândurilor neostoite şi negre nu mai reuşisem să scriu. Blaga şi Bacovia îmi erau cei mai apropiati ca preferinte. Medicul mi-a recomandat să-l citesc pe Eminescu deoarece scrie “mai optimist”, să plec în vacanţă la munte, plimbări dese şi excursii prin pădurile din împrejurimi şi să socializez. Am ieşit optimistă din cabinetul său. Însă, nu a fost suficient să îi urmez „reţeta”. La începutul clasei a noua, mă simţeam atât de obosită din cauza nopţilor de nesomn încât a fost nevoie de internarea de urgenţă la spital. Am primit o doză puternică de somnifere care nu şi-au făcut efectul. Continuare »
De cate ori am gresit,si intorcandu-ne la El, am fost iertati?
Numai daca am sta sa ne amintim toate pacatele facute de la ultima spovedanie pana in prezent…ne-am da seama,CAT DE Mare este iubirea Lui! De ce spun asta? Deoarece la fiecare greseala de-a noastra, Dumnezeu ne ,,biciueste” cu iubirea Sa. Iubirea este singurul ,,instrument” folosit pentru a ne deschide inima…pentru a ne face mai buni. Mai buni cu aproapele,mai buni si mai multumitori pentru atatea daruri si bucurii primite de la El!
Nu vrea altceva, nu cere altceva in schimb…decat sa ne dam seama de aceasta iubire si sa-I multumim. Unii tineri primesc lovituri foarte grele, zicand ca Dumnezeu le vrea raul…dar nu este asa. Raul singuri si-l cheama, Domnul este cel care ii scoate din acest rau, din aceasta groapa a potrivnicului ne scoate pe toti din intuneric si ne daruieste Lumina. Multi oameni sufera de raul pe care il fac singuri, multi sufera de raul pe care li-l fac altii. Intre acestia, sunt unii care, desi nu fac rau numanui, desi sunt binevoitori, drepti si pasnici, au de suferit necazul rautatii altora. Continuare »
Doamne am facut o lunga calatorie care trebuia facuta acum mult timp. Am trecut prin lumi intortocheate si dureroase, era un labirint totul. Acolo eram de mult, dar nu reuseam sa ies, m-am impiedicat de multe ori, m-au inconjurat monstrii (durerile) din toate partile, m-au inecat in propriile mele simtiri, Doamne ce m-am incurcat!
Da! eram in drumul meu foarte bantuit de Durere si Frica. Amandoua imi sopteau: de aici nu vei iesi! Dar catre Tine am strigat, dar ce ecou aveau cuvintele mele? Caci le auzeam ca pe niste dureri venind inapoi care ma inlantuiau in propriul meu giulgiu, care fusesese de fapt mecanismul meu de a-i spune lui Hristos: pot si fara tine., dar m-a strans atat de tare acel giulgiu incat smerindu-ma catre Tine am strigat si m-ai auzit mai repede ca niciodata! Ai venit usor, dar nu m-ai desfasurat de acel giulgiu. Erau multe pete negre pe dansul care trebuiau curatate. Acele pete ma departau de Tine. Dar ai venit vazandu-ma tare inlantuit si m-ai desfacut la incheieturi si atunci am strigat: Libertate! Dar nu a fost asa, mai erau pete multe! Unele de care nici nu stiam, unele la care nu ma gandeam.
Ai fost acolo permanent cu mine, dar durerile netraite alaturi de Tine, au creat in jurul meu un labirint MARE, caruia i-am dat numele de Labirintul intunericului. Dar ai venit Tu, Lumina lumii, si m-ai dus din durere mica ce simteam. in durere si mai tare? Cum Tu Cel ce dai bucurie, mie mi-ai adus mai multa durere? Nu erai Tu Hristoase care imi daruiai mai multa durere, erau durerile traite fara Tine! Erau dureri mari ca niste monstrii, dar am intalnit si multa mangaiere.
Dupa fiecare durere primeam mangaiere mare! Cine poate sa inteleaga aceasta? Era ceva deosebit! Dupa ce traiam spaima, durere si manie, eu nevrednicul primeam mangaiere! Multa mangaiere! Au fost atatea dureri, inca mai sunt! Dar nu mai au putere asupra mea! Caci Tu mi-ai daruit putere sa le depasesc! Ce ma faceam Eu fara tine, in dureroasa mea lunga calatorie catre centrul inimii mele, unde iadul era mai mare, acolo Te-am simtit mai tare ca niciodata! Mi-ai dat tarie sa pot continua, in labirintul inimii mele…
Multumesc Doamne, caci labirintul s-a transformat in bucurie nepieritoare….!
V-ati gandit cate dureri ascunse in subconstient aveti? Cate ati dat uitarii si de fapt ati uitat si nu iertat? Atunci cand un om nu este fericit, este pentru ca pe sufletul sau se afla niste dureri care il macina. Unde e Dumnezeu? E acolo in iadul durerilor voastre! Va striga usor…Aici sunt! Veniti la Mine sa va scot la lumina! Dar pana a ajunge la El trebuie sa simtim multa, multa, multa durere nemarturisita, manie, frica, spaima, furie…De ce?
Pentru ca noi am dat uitarii, rezervorul nostru de iubire s-a imputinat, si atunci iertarea se inlocuieste cu uitarea si nu e iertare! Si din cauza durerilor netraite cu Domnul si nemarturisite nemarturisite, fiinta umana rabufneste atunci cand ii este lumea mai draga intrebandu-se “De ce?” Simplu: suntem prizioneri propriilor noastre dureri , caci Hristos a venit sa ridice pacatul, care la randul lui inseamna durere si sa o prefaca in fericire. Nu zice Domnul :”Fericiti cei…”?!
Fericiti sunt aceia care inteleg ca durerile noastre se traiesc alaturi de Domnul! Iertarea intervine atunci cand seara si dimineata, eventual la rugaciune, rugam pe Domnul asa: „Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai mult în suferinţă şi nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinţei mele!” Continuare »
Sunt momente in care totul e atat de frumos, ne bucuram de tot ce avem, de cei dragi, de momentele frumoase, dar in viata apar si momente grele, cand nu mai stii ce sa faci, cum sa gasesti solutii sau cand nu stii cum sa alini suferinta celor dragi. Toate, bune sau rele, trebuie acceptate pentru ca asa e viata, chiar daca de multe ori avem impresia ca viata nu e dreapta, trebuie sa nu uitam totusi ca nimic nu se face fara voia Domnului, care e mai presus de intelegerea noastra, pentru ca mintea noastra finita nu poate incape pe Dumnezeu cel infinit.
Multi se intreaba de ce oamenii cu suflet bun, care se roaga, incearca sa faca tot ce e mai bun cu putinta, respectand cuvantul Adevarului, si totusi sufera, trec prin momente dificile, pe cand cei care “nu au nici un Dumnezeu” sunt linistiti ,o duc bine, au tot ce le trebuie. Sfantul Ioan Sinaitul ne spune ca acestia sunt “atacatori si razboinici impotriva lor insisi”,si au o viata “frumoasa”, cu tot ce e mai bun pe lumea asta, nefiind incercati, pentru ca ei supunandu-se patimilor, au uitat de Dumnezeu.
Dintre toţi cei de pe acest site şi dintre mulţi alţi oameni, eu sunt ultima care ar trebui să îndrăznească să scrie celor aflaţi în deznădejde. Îngăduiţi-mi însă să vă scriu, ca o soră, vouă, celor atinşi de lipsa de nădejde. Poate că eu n-am avut niciodată durerea pe care voi o aveţi şi care vă împinge la singurătate şi la renunţarea la nădejde. Dar, în ultima vreme, v-am întâlnit tot mai des şi ascultându-vă durerea, o mică parte din ea s-a aşezat şi pe umerii mei. Că numai aşa am prins drag de voi: gustând un strop din durerea voastră. E însă prea mică partea de durere pe care am luat-o eu de la voi, aşa de mică încât nici n-am reuşit poate să vă fac să vă simţiţi mai uşuraţi. Pe umerii voştri a rămas încă o sarcină grea, pe care o puteţi ridica şi duce numai cu Hristos.
Mulţi dintre voi deznădăjduiţi din cauza păcatelor. Of… tot omul este păcătos. Vă închideţi în sufleţelul vostru şi vreţi să fiţi singuri, să nu mai ştie nimeni voi. Pe mulţi dintre voi v-au cuprins patimile de când eraţi încă mici, copii. Nici nu ştiaţi că e păcat, ori cei ce v-au învăţat v-au spus că e ceva normal. Şi v-aţi trezit,… în lumina lui Hristos şi v-aţi văzut pătată haina sufletului.
Fraţii mei dragi, mi-e drag de voi că înainte de a deznădăjdui, aţi luptat. Aţi căutat pe Hristos! Mi-e drag de voi că aţi vrut să ajungeţi la El aşa răniţi. Că numai voi ştiţi cum e lupta grea, cum cazi, bătut, flamând de lumină şi însetat de pace şi aşa, … târâş, aţi căutat pe Hristos ca nişte buni ostaşi ai Lui.
Acum unde sunteţi? Unde e dorul vostru şi lupta voastră? Cum să rămâneţi la pământ? Uitaţi-L pe Hristos cum vă aşteaptă să vă ridicaţi! Uitaţi cum e gata să tămăduiască rănile voastre, să întărească sufletul vostru! Poate aţi pierdut lupte multe, dar războiul nevăzut ţine până ne cheamă Domnul la El, şi voi încă nu aţi pierdut războiul. Lângă voi, de-o parte stă Măicuţa Domnului, Grabnic Ajutătoare şi de cealaltă stă Hristos, Cel tare în războaie. Continuare »
Diavolul se amesteca in toata fapta buna. Ai vazut buruiana aceea numita hamei ? Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna. Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu.
Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au – spune Sfantul Grigorie de Nazianz – incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : “Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui.
Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem. Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat. Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului – ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul. Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : “Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va !” Continuare »
Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: “N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: “Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg ”sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la “Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: “se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: “Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”. Continuare »
De multe ori ne ranim cand cautam desertaciunile lumii, cautam fericirea acolo unde nu este, uitam de ceilalti gandindu-ne prea mult la noi, si agonisim astfel suferinta peste ranile cele vechi. Cerem de multe ori in rugaciune ceea ce nu ne este de folos, iar de ceea ce ne trebuie spre mantuire fugim adesea.
Nu mai avem timp sa vedem tot ceea ce ne inconjoara, nu mai avem timp sa vedem familia, prietenii, sanatatea, natura, nu mai avem timp sa ne bucuram de lucrurile simple, in concluzie nu mai avem timp sa-i dam SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE! De aceea suferim, de aceea ne simtim intristati, doborati si raniti de patimi, neintelesi de semeni, singuri in nevoi, parasiti si deznadajduiti pana in strafundul sufletului nostru.
Dar cand le primim pe toate asa cum sunt, ca din mana lui Dumnezeu, totul se preface in bucurie, iar sufletul isi gaseste pacea dupa care tanjeste adesea. “Slava Tie pentru clipele luminoase ale vietii mele, Slava Tie pentru bucuriile lipezi ale inimii, slava Tie pentru fericirea de a trai, de a ma nevoi si de a contempla, Slava Tie Dumnezeule in Veci. Slava Tie Dumnezeule, in veci!”
Cartea lui Iov este una dintre cele mai frumoase din toată Scriptura. Sunt foarte multe lucruri de învăţat din această bogată capodoperă scripturistică plină de discursuri care mai de care mai teologice sau mai morale. După ce lui Iov i se i-au toate, el le spune prietenilor săi că suferă degeabă, că nu a făcut nici un rău şi nu ştie de ce Dumnezeu l-a pedepsit. Prietenii lui totuşi nu-l cred şi insistă că sigur a făcut vreo mare greşeală de l-a adus Dumnezeu în stadiul acesta. În discursul de mai jos Dumnezeu vorbeşte (se ceartă; se războieşte) cu Iov ca să-i arate cât de fără de prihană sunt gândurile şi judecaţile Lui şi cât de departe sunt de gândurile omului. Dumnezeu îi arată puterea Sa şi îl face să conştientizeze pe cine încearcă Iov să judece, şi cu cine încearcă să se pună.
E un discurs excepţional, care vine chiar din gura lui Dumnezeu, care practic dezvoltă referatul creaţiei din cartea Facerii. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale! E un discurs în care se vede câte taine sunt ascunse în creaţie şi cât de minunat a făcut Dumnezeu lumea.
Capitolul 38
1. Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis:
2. “Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?
3. Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri!
4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
6. În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
7. Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
8. Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
9. Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
10. Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare Continuare
Eram la o conferinţă acum câţiva ani cu studenţii, ţinută de PS Casian Episcopul Dunării de jos şi cineva din sală îl întreabă: “E bine să nu ne dorim suferinţa ?” În acel moment mi-am adus aminte că şi pe mine mă frământa problema asta de mai mult timp şi eram tare curios ce o să răspundă. Ştiam că Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne înfrânăm, să mâncăm moderat, să dormim mai puţin, să suferim ocările, să întoarcem obrazul cel drept dacă suntem loviţi peste cel stâng.
Ştiam că sfinţii dorm pe jos, suferă frigul şi arşi de soare; sau mi-aducem aminte cum mucenicii sufereau bătăile, schingiurile, tăierile, suportau să fie arşi de vii, să fie aruncaţi în mare, să fie spânzuraţi şi câte şi mai câte. Şi mă gândeam cum au suportat toate acestea cu bucurie, cum se gândeau că în puţine clipe vor ajunge în braţele lui Dumnezeu, şi mereu citeam cum sfinţii “au urât plăcerile lumii şi au îndragit mai degrabă a suferi pentru Hristos”. Şi pentru mine concluzia era că noi oamenii ar trebuie să ne dorim suferinţa şi să urâm plăcerile lumeşti. Pentru mine răspunsul la nivel raţional era clar, dar în sufletul meu ştiam că e o contradicţie şi tocmai asta mă făcea foarte curios să aştept răspunsul unui episcop, care era în definitiv felul cum gândeşte de fapt Biserica şi Dumnezeu.
PS Casian ezitând câteva clipe răspunde: Nu e bine să ne dorim suferinţa ci trebuie să ne dorim să fim fericiţi şi bucuroşi.
Nu mă aşteptam la răspunsul acesta, dar mi-l doream foarte mult şi simţeam că asta e firea omului, să-şi dorească să fie mereu bucuros şi fericit. Problema suferinţei se pune în alt fel. Nu e bine să ne dorim suferinţa pentru că făcând aşa putem începe să ne auto-pedepsim, să ne chinuim singuri. Care este până la urmă scopul suferinţei? Continuare
Comentarii