20 articole la fiecare click |
 Prietenii ne iubesc, sunt gata sa spuna despre noi doar lucruri frumoase, uneori ne fac din vorbe chiar mai frumosi, mai buni, mai destepti decat suntem… ni se duce vestea ca suntem Fat Frumos din poveste…Ileana Cosanzeana. Daca prietenii au darul asta, noi care ne suntem cei mai buni prieteni de ce sa nu o facem?!
Ascutim creionul si ne impaunam, luam guma si mai stergem o grimasa… mai adaugam o pata de culoare din varful pensulei si gata…ne punem in galantar, admirandu-ne singuri. Pe urma vin prietenii si ne lauda… daca o faceau inainte cand eram doar pur si simplu noi, acum, plini de pene, fara riduri si frumos imbujorati suntem si mai frumosi/buni/destepti decat eram inainte…incet, incet, ajungem sa credem si noi ca suntem buricul pamantului/mama zmeilor, intr-o zi vom crede ca suntem chiar Dumnezeu, poate ca am exagerat un pic, chiar sa te crezi Dumnezeu, asta este cam grav, dar acolo un mare sfant parca tot ne vine sa credem ca suntem…fratilor…mucenic nu vrea nimeni sa fie…ucenic mai intai?!…suntem cu totii mici picaturi in marele ocean…atata tot.
Am citit de curand, putin din viata Cuviosului Antonie cel Mare care a stat in pustie 20 de ani, de la 35 ani pana la 55 ani, cand a iesit, stralucea smerit, plin de intelepciune…ce folos avem daca din creion, guma si pensula suntem frumosi/buni/destepti iar atunci cand nu ne vede nimeni, nu avem pace in inima…nu putem sa ne infranam mania…nu ne putem iubi nici pe noi insine?!
(Adriana Dar din Dar)
 De te osîndeşte cineva şi suferi — nu este în tine plînsul adevărat. De se întîmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi te vor lipsi unii de ceva şi te vei supăra — nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii vreun cuvînt împotriva ta şi te tulburi — nu este acea frică nici în aceasta. De te laudă cineva şi primeşti — nu este ea nici în aceasta. De te înjură vreunii şi te doare — nu este nici aci.
De alergi la cei slăviţi ai lumii, dorind prietenia lor — nu este nici aci. De vor vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui cuvîntul tău — nu este nici aci. De vor trece cu vederea cuvintele tale şi te va durea — nu este nici aci. Căci toate acestea îl arată pe omul vechi că trăieşte şi stăpîneşte, că nu sînt aci cele ce-l războiesc pe el, nici plînsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.
Dar trebuie să lucreze ochii minţii ca să se cunoască cineva pe sine că este duşman al lui Dumnezeu prin voia proprie. Dacă vei fi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu şi vei face lucrul tău întru cunoaştere pentru Dumnezeu şi vei fi încredinţat că nu-I poţi plăcea lui Dumnezeu potrivit slavei Sale şi dacă-ţi vei pune înaintea ochilor tăi păcatele tale şi te vei vedea opunîndu-i-te celui rău, care vrea să te dărîme, pentru că socoteşti să te îndreptăţeşti şi să-ţi păzeşti zidirea pe care ţi-a zidit-o plînsul — atunci vei cunoaşte că te-ai cunoscut pe tine însuţi şi unde locuieşti, şi nu te vei mai încrede în inima ta, pentru că ai dobîndit biruinţa.
De fapt, dacă omul nu răspunde în faţa judecăţii şi nu aude hotărîrea şi nu cunoaşte care-i este locul, nu se poate convinge că, prin frică, îi place lui Dumnezeu. Căci întristarea după Dumnezeu, care mănîncă inima, poate cîştiga simţurile; şi împotrivirea (la cele rele) cu trezvie păzeşte sănătoase simţurile minţii. Căci omul nu e în stare, nici nu se poate încrede în el însuşi (să se ferească de rău). El trebuie să se afle neîncetat în osteneală pînă ce este în trup. Fericiţi cei ce nu se încred în lucrul lor drept ceva ce I-ar plăcea Domnului şi se ruşinează să-I răspundă lui Dumnezeu — odată ce nu se încred în lucrul lor împlinit după voia lor, cunoscîndu-şi slăbiciunea şi mulţumindu-se cu tristeţea lor — şi să se plîngă pe ei şi să nu poarte grija de făptura lui Dumnezeu pe care o va judeca El.
(Isaia Pustnicul, Filocalia vol.12)
 Frati crestini , desi riscam evident sa fim criticati pentru atitudinea noastra de a spune adevarul despre inima noastra, este evident ca fara a fi sinceri cu noi insine nu putem sa ne prezentam nici inaintea lui Dumenzeu. Caci El ne cunoaste inima noastra mai bine decat o stim noi. Stie El cat de intunecata e, sau cat de luminata. Noi desi nu o cunoastem pe toata, sa incercam sa nu ne mintim, in niciun fel.
Ne mintim adesea pe noi insine ca suntem buni, ca avem fapte bune. De fapt se ascunde acolo in interior o frica adevarata de a ne privi in oglinda sufletului sa vedem cu adevarat cum suntem. Ne e frica de ce-am putea descoperi: durere, frustrare, manie, etc. Omul de azi tinde intre doua stari: starea de vina exagerata si starea de perfectiune.
Starea de vina exagerata: “Dar daca s-a intamplat din vina mea? Dar daca s-a intamplat asa? Dar daca eu am generat cearta? Eu sunt vinovat. . . . ” si starea de perfectiune, ne e frica sa recunoastem uneori ca nu stim un lucru, sau nu admitem ca nu putem fi perfecti si ne purtam ca si cum “am sti totul”. De ce sa continuam sa ne mintim? De ce sa ne fie frica sa infruntam durerile noastre?
Sa il luam in aceasta munca pe Domnul Hristos! Urmeaza multa munca de negare: “Eu nu sunt asa , eu sunt cum ma vad eu!”Dar daca cercetam vom ajunge sa vedem ca atunci cand negam un lucru si ne dam seama in sfarsit ca asa e, ne vom simti rusinati, pentru ca atunci am avut puterea de a ne infrunta si a ne smeri. Hristos ne poate smeri! Dar are nevoie de sinceritatea noastra. Puterea de a ne smeri o primim de la El, cand suntem capabili sa fim sinceri. Continuare »
 Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, ne rugăm seara, dimineaţa şi-n timpul zilei, şi pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioşi. Câteodată acest “statut” de credincios şi apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alţii care poate nu se arată aşa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Şi uite aşa începem să judecăm când vedem pe cinevă că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.
De multe ori rămânem miraţi de faptul că unii pot păcatui traind in desfrau, îmbătându-se, înjurând, făcând avorturi, furând, înşelând sau lovind pe cineva. Şi această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne şopti că suntem mai buni, şi fiind aşa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate aşa de mari. Acest gând creşte în noi mândria şi naşte dispreţul faţă de cel ce păcătuieşte, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea aşa.
Şi astfel uităm că nu prin puterile noastre reuşim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar şi a trupului, care ne fereşte de murdăria şi răceala păcatului.
Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează cu dragoste: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-şi aducă aminte ce spune psalmistul: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15)
Şi cel ce păcătuieşte e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte şi pe el aşa, la fel cum o mamă arată aceeaşi dragoste către fiul cel obraznic ca şi către şi cel cuminte.
Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri, pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul îşi ia mâna de pe noi şi ne lasă să ne prăbuşim în păcate, ca să-i înţelegem şi pe cei pe care noi ii judecăm, să le înţelegem mai bine suferinţa.
Asa a cazut in pacate grele si regele David prin ucidere si curvie, asa a cazut si Sf. Petru cu lepadarea de Dumnezeu, asa a cazut si Iuda vanzatorul de Dumnezeu, si asa vor cadea oamenii credinciosi pana la sfarsitul lumii din pricina mandriei si a neascultarii.
Continuare »
 Ce vei răspunde Judecătorului, tu care-ţi îmbraci pereţii caselor, dar nu îmbraci pe om, tu, care împodobeşti caii, dar treci cu vederea pe fratele îmbrăcat în zdrenţe, tu, care laşi grîul de putrezeşte, dar nu hrăneşti flămandul, tu, care îngropi aurul, dar dispreţuieşti pe cel sugrumat de sărăcie ?
Dacă se întîmplă ca şi soţia ta să fie iubitoare de averi, atunci boala este îndoită; îţi aţîţă pofta după desfătări şi-ţi măreşte dorinţa de plăceri; bagă în sufletul tău ghimpii unor dorinţe ciudate: se gîndeşte la pietre preţioase, la mărgăritare, la smaralde, la hiacint, la aur, din care o parte să-l prefacă în bijuterii, iar altă parte s-o ţeasă în haine şi, prin tot felul de idei (lipsite de gust, îţi măreşte boala. Rîvna femeilor pentru podoabele acestea nu-i ceva trecător, ci zi şi noapte se gîndesc numai la ele. Nenumăraţi linguşitori întreţin poftele lor: le aduc negustori imprimeuri, giuvaiergii, parfumieri, negustori de stofe, negustori de broderii.
Nu-i lasă timp bărbatului să răsufle din pricina neîncetatelor ei porunci. Nici o bogăţie nu-i îndestulătoare să satisfacă poftele femeieşti, de-ar curge bogăţia rîuri. Doresc parfumuri din cele mai îndepărtate ţări, cum ar dori untdelemnul ce se vinde-n piaţă; iar stofele fabricate din flori marine, purpura, mătasea sînt pentru ele ca şi lîna oilor. Aurul, încrustat cu pietre preţioase, împodobeşte fruntea şi gîtul femeilor; alt aur la cordoane şi alt aur le leagă mîinile şi picioarele. Se bucură femeile iubitoare de aur să fie legate şi de mîini şi de picioare, numai dacă aurul le leagă. Cînd mai are oare vreme să se îngrijească de sufletul său un bărbat care slujeşte poftelor femeieşti? După cum valurile furioase şi furtunile mării scufundă corăbiile şubrede, tot aşa şi gusturile rele ale femeilor îneacă sufletele slabe ale bărbaţilor.
In atîtea părţi este tras aurul şi de bărbat şi de femeie! Se iau la întrecere unul cu altul în a descoperi noi şi noi prilejuri de cheltuieli zadarnice, încît, pe bună dreptate, nu mai au timp să mai privească şi la cei din jur. Continuare »
 A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi, precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul.
Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit, care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. Continuare
 Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte aşa de frumos despre cunoştinţă şi modul de a o dobândi zicând că Hristos este în sufletul nostru încă de la Botez, iar în Hristos este toată înţelepciunea, ştiinţa şi toate raţiunile lumii de a fi. Astfel noi avem în noi toată înţelepciunea şi ştiinţa lumii, trebuie doar s-o descoperim, trebuie ca prin smerenie şi prin virtuţi s-o dezgolim de păcatele care o acoperă în sufletul nostru. Prin virtuţi descoperim pe Dumnezeu în noi, şi aflăm toată cunoştiinţa lumii de la începuturi şi pănă-n prezent. În noi avem totul, pentru că-n noi îl avem pe Dumnezeu.
Nu ne va da Dumnezeu ştiinţa dacă n-o împreunăm cu dragostea. Nu ne va da Dumnezeu să fim foarte inteligenţi şi deştepţi dacă astfel ne vom mândri. Iată ce zice Sfântul Maxim:
- Dacă te-ai învrednicit de puţină cunoştinţă de la Dumnezeu, nu nesocoti dragostea şi înfrînarea. Căci acestea, curăţind partea pasională (pătimitoare) a sufletului, îţi gătesc necontenit calea spre cunoştinţă.
- Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. XII, 14).
- Deoarece „cunoştinţa îngîmfă, iar iubirea zideşte” (1 Cor. VIII, 1), împreună dragostea cu cunoştinţa şi vei fi fără trufie şi ziditor duhovnicesc, zidindu-te atît pe tine, cît şi pe toţi cei ce se apropie de tine. Continuare
 Pentru mine maşinile întotdeauna au fost o atracţie şi de când eram mic aveam multe maşinuţe şi “organizam” curse pe marginea mobilei din sufragerie. Mi-am dorit întotdeauna să conduc şi să am o maşină frumoasă. De condus am condus, dar maşini frumoase n-am avut niciodată.
Am trecut şi eu, poate ca şi alţii, prin ispita de a conduce tare, de a pleca primul de la semafor, de a depăşi prin dreapta, de a mă-nvârti cu maşina, dar acum mi-a mai trecut. Maşinile pentru băieţii sunt o bucată din viaţa lor, şi oriunde ar fi şi orice ar face subiectul de discuţie va divaga într-un final la maşini. Maşina pe care o deţii poate spune multe lucruri despre tine, sau poate mai bine zis, de obicei ne cumpărăm maşini care să vorbească despre ceeea ce nu suntem.
Oamenii care mă văd pe stradă mergând pe trotuar nu pot spune prea multe lucruri despre mine. Dar dacă mă vor vedea într-o maşină ar putea începe să mă-ncadreze într-un profil, care de multe ori este eronat, şi vor începe să-şi facă o anumită impresie despre mine. Noi băieţii ne cumpărăm maşini ca să ne arătăm bărbăţia şi puterea şi eventual să compensăm prin maşină ceea ce noi nu suntem. Să stai în maşini luxoase şi puternice înseamnă că vrei “să te-mbraci” în strălucirea lor şi se te afişezi prin puterea lor. Citeşte tot
Când cineva se laudă că are ceva, sau că face ceva, sau că a fost undeva, imediat, instinctual, şi eu mă gândesc dacă pot să fiu ca el, să am ce are el, sau să merg unde merge el.
Mi s-a întâmplat ca un prieten să-mi spună ce salariu mare are, şi câte beneficii are la servici, şi ce bine-i merg lucrurile, şi imediat, normal, eu m-am gândit la mine. Mi-am dat seama că eu câştig mult mai puţin, că nu am aproape nici un beneficiu şi asta m-a făcut să mă simt inferior. Deşi în mintea mea încercam să mă gândesc dacă pot şi eu să ajung ca el, îmi dădeam seama realist că nu.
Practic el lăudându-se mă făcea să mă simt inferior, mă făcea să mă simt prost pentru că eu nu sunt destul de deştept şi descurcăreţ să câştig aşa de mult. În inima mea m-am simţit jignit, deşi nu lăsam să se vadă şi încercam să mă bucur cu el, deşi îmi era tare greu.
Am avut acest sentiment în multe situaţii, când alţii se afişau cu ce şi-au cumpărat sau cu realizările lor pe plan profesional. Şi eu de multe ori m-am lăudat şi m-am dat mare în faţa celorlalţi cu ce am făcut sau cu ce mi-am cumpărat, dar am simţit de fiecare dat pe faţa celorlalţi o mică undă de tristeţe, deşi încercau să se arate bucuroşi.
Eu am observat că de fiecare dată când te mândreşti singur în faţa celorlalţi, pe faţă sau pe ascuns, atunci de fapt îi jigneşti, forţându-i să te vorbească de bine şi să te laude. Când mă mândresc în faţa altuia, vreau să recunoscă că sunt mai bun ca el, că am mai multe, că sunt mai descurcăreţ decât el. Şi el se simte ofensat, el ia lauda mea ca acuză la persoana lui. Citeşte tot
|
|
Comentarii