20 articole la fiecare click |
 Acum câteva mii de ani un singur popor din lumea aceasta avea cunoştinţă de Dumnezeu, evreii erau singurii care se-nchinau Creatorului lumii, restul oamenilor se închinau zeilor şi idolilor. Poporul lui Israel era foarte conştient de asta şi avea de multe ori o atitudine superioară, luând de multe ori în derâdere pe cei care se-nchinau la o bucată de lemn, la o vacă sau la un idol din aur.
După venirea Mântuitorului Hristos pe pământ, o parte din evrei, cei care se băteau cu pumnul în piept că îl cunosc pe Dumnezeul adevărat, nu L-au recunoscut nici când a stat faţă în faţă cu ei, nici după ce a făcut atâtea minuni sau după ce le-a vorbit aşa cum nu a mai făcut-o nimeni de când e lumea. Cei pe care i-a scos Domnul din sclavia egiptenilor, pe care i-a trecut Marea Roşie, cei pe care i-a hrănit Domnul 40 de ani în deşert cu mană din cer şi cu apă din piatră, cei cărora le vorbea Dumnezeu faţă către faţă, nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, nu L-au primit cu bucurie ci cu sângele a 14000 de prunci omorâţi de Irod.
Mândria cu care se afişau în faţa lumii, aceea de a fi unicii care cunosc adevărul, unicii care se-nchină la Dumnezeu adevărat, le-a jucat cea mai mare festă. Acest popor, unicul în lume care-l slăvea pe Domnul în fiecare zi în templu, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu întrupat, care a crescut sub ochii lor în braţele Mariei.
După Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos, paradoxal, cei care nu l-au recunoscut pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit, în Tatăl în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt chiar evreii, care astăzi încă îl mai aşteaptă pe Mesia. Cei de care evreii râdeau acum ceva timp, astăzi sunt creştini şi-l recunosc pe Dumnezeu ca şi Creatorul lumii iar pe Hristos Domnul ca şi Mântuitor. Sfântul Apostol Pavel explica mai clar lucrurile:
“Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit, precum este scris: “Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. Iar David zice: “Facă-se masa lor cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătire lor! Întunce-se ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!” Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum! Şi prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele. Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!” (Romani 11, 7-12).
Continuare »
Asa suna un proverb… malgas, dupa spusele unui bun coleg de facultate!
Dar tot asa ne invata si Dumnezeu, Biblia si constiinta si Biserica noastra: stim cu totii ca nu trebuie sa faci niciodata si in nici o imprejurare rau. Mai précis: nici cu fapta, nici cu vorba si nici macar in gand.
Cu fapta, este clar si ceva mai usor de aplicat;dar totusi, cate fapte bune, oricat de mici, am mai putea face fiecare. Cu vorba, este cat de cat de inteles si mai greu de aplicat: la cate vorbe dam drumul fara sa ne gandim prea mult la efectul sau justetea lor. Iar cu gandul…; de multe ori nu ne gandim la asta, minimalizand prea usor din pacate acest aspect, lasand sa ne treaca prin minte vrute si nevrute !
Aveam sa ma conving eu insumi, pe “pielea mea”, ca nu este deloc asa, si iata cum:
La servici, de ceva vreme, un coleg cu care colaborez ma cam sicana prin modul sau de comportare taios si cam infatuat.Am incercat sa nu pun la inima acest lucru, dar totusi simteam un gust amar in suflet, un regret pe care n-am reusit sa mi-l reprim in totalitate.
Intr-o zi s-a iscat o discutie asupra unei probleme nerezolvate, in care, printre mai multe persoane implicate, eram si eu si acest coleg. Ma gandeam atunci, fiind sigur pe mine (alta greseala), ca eroarea provine de la colegul meu. Continuare »
 Din pacate chiar asa este! Imi place gustul rautatii. Vad lucrul acesta foarte bine la mine, il foarte bine si la cei dragi ai mei, il vad foarte bine la aproape toata lumea. Ne place sa auzim ce s-a mai intamplat rau prin lume. Divortul vedetelor, spaga functionarului public, sau furtul angajatului este pe gustul celor mai multi dintre noi, fara doar mici exceptii. Daca nu le-am mai auzi, ar fi prea multa monotonie in viata omului modern, care in general nu suporta linistea sufleteasca.
Insa pentru cei cu pretentii duhovnicesti gustul raului transmis prin cea mai veche tehnologie wireless, adica barfa senzationala, are o nuanta mult mai subtila.
Astfel, se uimeste inima noastra cand mai auzim de un “popă apostat“, de un ierarh ecumenist, si de cine stie ce semne care ne duc cu gandul ca sfarsitul lumii e aproape. Mai pe sleau vreau sa spun ca ni s-a rupt bariera iubirii, bariera firescului de a ne intrista imediat pentru persoana care este autoare a unui rau. Nu (mai) avem acel reflex dumnezeiesc de a ne intrista imediat dupa ce auzim de caderile cuiva, acel cuiva care desi este Ion cel beat de la televizor, profesorul sau doctorul care i-a spaga, seful sau seful de stat care injura, sau preotul care s-a ametit, totusi fiecare dintre acestia este aproapele nostru si pe acestia trebuie sa-i iubim cu bune si cu rele.
In schimb noi am dobandit acest reflex dracesc de a afla cat mai multe lucruri rele despre ceilalti, cu care sa ne intarim convingerile ca “lumea e mai rea ca niciodată” si ca “sfârsitul e aproape“. Astfel ne amagim meditand cu o satisfactie ticaloasa, aproape de nesesizat, ca noi nu facem partasie cu relele din lume, cand tocmai si noi suntem coautori la raul din lume. Si tocmai aceasta ne face poate la fel de vinovati ca si cei care gresesc mult, pentru ca linistindu-ne cu gandul ca noi nu suntem ca acestia, ca noi tinem canoanele si ca facem milostenie, defapt suntem la fel ca fariseul fata de vames, si vai de noi, ca inima noastra e arama sunatoare si chimval rasunator. La cat rau vedem la ceilalti ar trebui sa stam mai mereu la rugaciune ca sa-i pomenim pe toti cei aflati in greseala si sa ne rugam pentru indreptarea acestora.
Continuare »
Celui care vrea să-ţi vorbească de alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele şi greşelile făute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocumpăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”.
Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.
Fii cu luare aminte, deci la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării. Fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos şi dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreaun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.
 In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii Mc. Trofim, Savatie si Dorimedont, sfinti pe care nu ii cunosc, dar despre care acum as dori sa aflu mai multe, s-a milostivit de mine Domnul nostru Iisus Hristos si mi-a dezvaluit mai deplin ce inseamna cuvintele Sale: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)
Si sa incep cu inceputul, cu evenimentele care m-au condus la scrierea acestui mic articol. Cei care ma cunosc stiu nenumaratele controverse pe care le-am ridicat pe site prin spiritul meu foarte rebel la tot ceea ce, in opinia mea, nu este adevarat. Si stiu ce cuvinte grele au atras asupra mea acest comportament.
Insa cel putin intr-un lucru am avut dreptate: Domnul nu ne-a cerut nimic noua mai inainte ca El sa le fi implinit pe toate cele cate ne cere. Si unul din lucrurile cerute a fost sa ne binecuvantam dusmanii, sa-i binecuvantam pe cei care ne bleastama. Ei ne vorbesc de rau, noi sa-i vorbim de bine. Noi facem raul, Dumnezeu insa ne face binele, ne doreste mantuirea. Noi il suparam, El ne bucura, El ne intinde mereu o mana de ajutor.
Si ne cere sa procedam la fel cu semenii nostri, chiar si cu cei care ne vorbesc de rau, ne bleastama, nu ne sufera, pe toti sa ii binecuvantam si sa le intindem o mana, si asta nu pentru ca ei ar merita, sau nu ar merita sa procedam asa cu ei, meritele fiecaruia doar Dumnezeu cunoscandu-le, nu pentru meritul lor ne cere Domnul sa facem asa, ci iata pentru ce ne cere: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este“. Pentru noi insine ne cere sa binecuvantam, pentru a ajunge noi desavarsiti precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este, cu alte cuvinte sa ajungem cu adevarat Fiii lui Dumnezeu, fiul fiind acela ce seamana Tatalui, fiind acela care il cunoaste pe Tata, care il iubeste si face voia Tatalui. Noi suntem fii ratacitori intr-o masura mai mare sau mai mica, singur Domnul fiind Fiul cel fara de greseala pe care trebuie sa il urmam in toate cate ne invata… Continuare »
 Nici eu nu credeam asta acum vreo 2 ani… desi mereu mi-a scos Dumnezeu in cale oameni deosebiti care imi vorbeau cu dragoste de El, de dragostea Lui pentru noi si de purtarea sa de grija fata de toata creatia. Eram o persoana cam rautacioasa si mandra. Si atunci credeam in Dumnezeu, dar mi-era daca nu imposibil, atunci foarte greu sa inteleg de ce se intampla multe lucruri neplacute, de ce oamenii sufera daca Dumnezeu are grija de ei.
Asta pana cand, pentru rugaciunile unor oameni foarte induhovniciti carora le pasa de sufletul meu, Dumnezeu si-a facut mila de mine si mi-a aratat, prin mai multe intamplari, cum judecatile omenesti nu se potrivesc cu ale Sale, cum din orice putem invata ceva , si cum dragostea Sa schimba raul in bine.
O sa povestesc o intamplare pe care am trait-o, mai mult sau mai putin banala, si care ilustreaza ce am spus mai sus. Vara asta am avut de dat un examen destul de important, pentru care ma pregatisem destul de mult, dar nu am fost niciodata prea buna la materia respectiva, concurenta a fost mereu mare, si eu eram stresata si ingrijorata. Si parca nu era destul, chiar in dimneata examenului, in timp ce asteptam sa intru in sala, aflu de la cei care au iesit deja, ca in comisia pentru proba orala se afla un profesor pe care aproape il dispretuiam si credeam ca si el simte la fel pentru mine. Acest profesor este cunoscut drept “ala sever, rau si antipatic”. Continuare »
 Desavarsit lucreaza Dumnezeu prin oameni si nu este neputinta sau pacat de care sa se impiedice mila si harul Sau. Cu harul sau si necuprinsa Sa intelepciune ne smereste cand ne credem puternici, ne ridica cand suntem prabusiti crezand ca totul este pierdut, ne ia totul cand credem ca ceea ce avem ni se cuvine si ne da totul cand nu ne mai asteptam la nimic.
Astfel lucreaza Dumnezeu in fiecare clipa, cu stapanire peste toata suflarea si nu este nimic sa nu faca pentru mantuirea omului.
Asa se face ca intr-o zi, pe cand ma indreptam spre pangarul catedralei episcopale, un betiv ce statea pe o bancuta din apropriere, se adreseaza catre mine cu cateva cuvinte. Eu, vazandu-l in stare de ebrietate si cu o sticla de bere langa el, am gandit ca vrea probabil niste bani, si fiindca nu aveam de gand sa-i dau vreunul, linistit de gandul ca are sa-i bea, am iutit pasul ca sa intru in pangar. Nu am manifestat nici cel mai mic interes macar, sa vad ce vrea sa-mi spuna prin vorbele sale. Dupa ce mi-am luat cele trebuincioase pentru care venisem, am intrat in biserica ca sa ma inchin la icoane, gandindu-ma totusi ca sunt cam impietrit la inima.
Terminand inchinaciunea m-am indreptat ganditor spre masina cu care venisem, ce era parcata la nici 100 de metri de biserica. Cu toate acestea mi s-a parut ca din spatele meu, inca mai striga betivul cu pricina de care va pomeneam. Mi-am continuat drumul linistit pana la masina, si cand am ajuns sa ma asez la volan, l-am vazut tocmai pe betivul acela trecand prin fata masinii si proptindu-se langa geamul de la portiera. Facandu-mi semn ca vrea sa-mi vorbeasca, am intredeschis geamul masinii mai mult in sila, gandind ca n-ar avea ceva mai mult za-mi zica decat sa ceara niste bani. Continuare »
 De ceva timp, am încercat să-mi dau seama de unde vin toate problemele, şi cauzele care determina starea mea interioară şi relaţia cu cei din jurul meu. După ce am vorbit cu un prieten şi mi-a spus ca lupta cea adevărată este cea cu tine însuţi mi-am dat seama că de fapt problemele, tristeţiile, deznădejdea de la mine vin, şi eu le transmit mai departe la cei din jurul meu.
Nu oamenii sunt de vină pentru că sunt eu tristă sau singură, ci eu insămi pentru că din credinţa mea puţină nu-mi dau seama că Domnul este tot timpul aici, lângă mine, şi aşteaptă ca eu să comunic cu El. Ce trebuie de fapt să facem, ca să schimbăm ceva? De unde trebuie să pornească totul ca să observăm o schimbare în viaţa noastră? Totul porneşte din interiorul nostru şi din relaţia mea cu Dumnezeu. Cel mai important este să mă cunosc pe mine însumi, să mă analizez pentru câteva momente, încercând să mă privesc în oglindă şi îmi voi da seama cât de mult bine fac sau rău. Nu trebuie ca eu să cunosc oamenii, ci pe mine şi pe Domnul.
Care este de fapt lupta? Lupta este cu mine, pentru că fără să vreau sunt cuprinsă de material, de iluzii, de lucruri trecătoare. Observ astfel că sunt slabă în relaţia mea cu Domnul, pentru că de fiecare dată când păcătuiesc, nu am încredere că El este lângă mine şi că mă va ierta, dacă eu hotăresc să-mi schimb purtarea mea şi să fac ascultare. La fel şi în relaţia cu familia sau fraţii mei…dacă eu aş fi mai tolerantă şi aş renunţa la orgoliul din mine, poate m-aş înţelege mai bine cu ei, mai mult dacă m-aş ruga mai des pentru ei, Domnul mă va asculta şi va lucra pentru mine.
La spovedanie poate spunem duhovnicului că am făcut păcatul cutare sau păcatul cutare, dar câţi dintre noi ne-am autoanalizat, câţi dintre noi ne-am făcut un examen de conştiinţă general? Eu de exemplu nu înţelegeam de ce oare nu pot să mă apropii mai mult de oameni, de ce oare? Pentru că îi judecam, alteori eram egosită, alteori îi etichetam după aspectul fizic… Continuare »
 De multe ori ni se întâmplă să ne întrebăm, de ce nu ne înţelegem bine cu cei din jurul nostru, de ce oare ne contrazicem şi avem fiecare dreptate în felul său. Ne necăjim uneori foarte tare, alteori rupem legătura definitiv cu persoana cu care ne-am certat, sau continuam acest şir lung de discuţii, şi reproşuri fără să cerem ajutorul Domnului. Întotdeauna nu ne dăm seama sau nu conştientizăm faptul că noi suntem fii ai Lui Dumnezeu, suntem fraţi, avem un suflet atât de preţios şi nimeni nu ştie, decât Dumnezeu, neputinţele fiecăruia.
Când ne certăm cu cineva, fie că avem o discuţie în contradictoriu, fie că ne reproşează persoana respectivă ceva, important este să ne smerim, să încercăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Şi când spun asta, mă refer să ne considerăm mici înaintea Lui Dumnezeu, că poate fără să ne dăm seama Dumnezeu ne mustră chiar prin intermediul prietenilor noştrii sau fraţilor noştri. În al doilea rând, să nu judecăm aproapele cu care ne necăjim…de aceea trebuie să ne gândim la două lucruri, primul este: “Doamne cu ce am greşit eu de am necăjit pe fratele meu şi acum se supără pe mine?”, sau “Doamne cu ce am greşit eu de mă bârfeşte fratele meu, sau mă invidiază, sau mă vorbeşte de rău?”…apoi al doilea lucru este să ne fie milă de cel care ne vorbeşte de rău, sau de cel care este orb şi nu vede calea. Să ne rugăm Domnului pentru el, pentru că săracul din lipsa dragostei, sau din anumite circumstanţe poate a dobândit alt temperament.
Continuare »
 Te manii cand vezi si auzi despre atata nedreptate in lume? Rabufnesti, te revolti si te intrebi cum de mai suporta Dumnezeu pe unii oameni, carora nici oameni nu-ti mai vine sa le spui?
Atunci tine minte acestea:
Cum se tine o mancare proaspata? o sarezi.Iar daca mancarea s-a stricat inainte de vreme inseamna ca nu a avut destula sare, sau sarea era slaba, deci putem da vina pe sarea din mancare, pentru ca ea era datoare sa tina mancarea nealterata. Crestinii sunt sarea pamantului iar daca cineva este suparat ca lumea s-a stricat de-atata rautate si nedreptate, atunci principalii vinovati suntem noi. Ca daca sarea era buna, daca avea tarie, atunci nu se strica lucrul care o tine, dar pentru ca sarea s-a diluat cu comoditati, s-a scorojit cu indiferenta, si compromisuri atunci nu-i normal sa stea lucrurile asa cum sunt acum?
Decat sa aratam cu degetul la nedreptatea de la televizor sau din ziar sau cea din gura lumii, mai bine aratam cu degetul spre nedreptatea si supeficialitatea noastra si-atunci vom intelege lucrurile mai bine.
Pana cand vom arata cu degetul la ceilalti, si la noi nu? Pana cand vom numi raul din noi “neputinta”, iar raul din aproapele nostru “faradelege”? Pana cand vom incerca sa-i schimbam pe ceilalti, dar pe noi nu?
Cine e satul de rautatea lumii in care traieste, poate incepe sa o opreasca, incepand cu nedreptatea din el. Pentru ca cel mai mare rau din lume nu este cel pe care il vad in aproapele, ci raul din mine cu care ma complac mereu, cu care ma indulcesc tot timpul, caruia in gasesc indreptatiri din orice, desi stiu ca Dumnezeu imi da puterea sa-l biruiesc. Continuare »
 Stim cu totii ca astazi, printre miile de nevoiasi, exista si o intreaga industrie a cersetoriei ce ne face sa fim retinuti din a infaptui milostenia in bani. Parca ne-a lovit pe toti o boala a suspiciunii, incat si atunci cand dam un banut unui cersetor murdar, slab si cu hainele rupte, tot nu ni se inmoaie inima de starea deplorabila a celui din fata noastra si ne gandim, nu care cumva sa foloseasca banutul dat de noi pe tigari, bautura sau sa-l dea altcuiva care este “in spate”. Si lucrurile se complica si mai mult in mintea noastra caci, pe de o parte Biserica nu incurajeaza cersetoria, si bunul simt ne invata la fel, dar totusi Mantuitorul ne-a spus ca “Oricui iti cere, da-i” (Ev. Luca 6:30), nelimitandu-se la a ne spune sa dam bani. De aceea va propun o altfel de milostenie, care nu are legatura cu banii, ce au devenit pricina de multe poticniri.
Sa dam mila noastra, dusmanilor nostri. Iar daca nu avem dusmani cu siguranta avem fiecare in viata noastra sau in casa noastra, persoane care ne sacaie, care ne sunt “antipatice”, persoane care ne deranjeaza mereu prin atitudine si comportament, fie ca acele persoane intruchipeaza colegul de scoala, de servici, sau vecinul. Fie ca acele persoane sunt parintii chiar, frati si rude mai mult sau mai putin indepartate.
De aceea va indemn pe fiecare sa dam ceva din inima noastra, care sa ne faca sa intelegem starea de chin in care se afla cel care este potrivnic intelegerii dintre semeni, caci raul din sufletul omului este un chin ce macina permanent. Sa ni se faca mila de cel care ne barfeste sau batjocoreste (chiar si public), ca de o persoana bolnava ce sufera de lipsa dragostei, a intelegerii si a rabdarii.
Si vrednice de mila sunt astfel de persoane, ce au pierdut iubirea de aproapele, ce au saracit in dragoste iar acum cersesc la noi prin insulte, reprosuri si neintelegeri, ceea ce nu au. Sa le dam noi din mila ceea ce le lipseste: dragostea. Cum ni se face mila de un sarac fara haine pe el si plin de bube, macar asa sa ni se faca mila si de un sarac in dragoste, plin de bubele maniei si ale tinerii de minte a raului, caci acestia din urma sunt mai de plans decat primii. Un sarac lipsit de cele materiale, poate este mai bogat sufleteste decat multi crestini virtuosi prin rabdare si smerenie, de aceea un astfel de napastuit poate este un cetatean al cerului inca de pe acum, pe cand un om manios, tafnos si greu de suportat se duce la judecata cu sufletul ranit si inegrit de rautate, facandu-se vinovat de chinurile vesnice, de care sa ne fereasca Dumnezeu. Ferice de cel ce rabda aici toate stramtorarile si mila celor care si-au impietrit inimile, ratacindu-se de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele.
Si facand o astfel de mila, nu numai ca nu vom saraci, dar ne vom inbogati mult mai mult cu dragoste si vom satura si vindeca si pe cei din jurul nostru, care sufera de lipsa ei.
(Claudiu)
 O baie caldă? O dimineaţă răcoroasă pe un vârf de munte? Clinchetul tălăngilor unor vaci păscând într-o poieniţă pe coasta muntelui? Sau poate o excursie în Alpi? sau o plimbare cu barca pe apele unui lac liniştit?
De ceva timp mi-am dat seamă că un singur lucru te linişteşte şi te ajută să nu fii tulburat şi să scăpi de toate gândurile rele. Poţi să fiu în cel mai frumos loc din lume, dacă mă mustră conştiinţa sau grijile mă rod, atunci nu o să mă pot bucura de nimic. Poţi să mă duci şi pe lună, şi-n stele, şi pe soare, şi-n adâncul mării, poţi să-mi arăţi toate frumuseţile lumii tot nu voi să fiu bucuros pentru că oriunde m-ai duce port în mine răul pe care l-am făcut şi patimile care mă chinuie.
Cel mai liniştitor lucru din lume e să nu judeci pe nimeni. Da, asta mă face să nu mă mai gândesc la tot răul din lume, mă face să văd totul cu ochi frumoşi. Asta mă ajută să încep să-i iubesc pe ceilalţi. Ce mult mă tulbur când îi văd pe cei de lângă mine, pe cei din familie şi pe prietenii că fac rău, şi-ncerc să-i mustru, să-i corectez, să-i atenţionez dar ei nu se schimbă. Mă enervez şi le spun acelaşi lucru de mai multe ori şi ei fac la fel, şi le dau tot felul de argumente, şi de multe ori ei îmi dau dreptate dar fac tot la fel.
Eu nu pot schimba pe nimeni, eu pot să mă schimb doar pe mine dar şi aşa îmi este foarte greu. Degeabă văd greşelile şi păcatele altor şi-mi fac atâtea prejudecăţi, caci n-o să pot schimba pe nimeni cu vorbe şi cu gânduri rele.
Odata am încercat şi am zis că n-o să mai zic nimic când o să văd că soţia mea greşeşte, o să tac din gură. Şi s-a întâmplat… şi am tăcut, şi n-am mai judecat-o, n-am mai atenţionat-o… şi m-am liniştit. E foarte greu să trăieşti judecându-i pe oameni, e o mare povară să porţi păcatele altora în gândul şi în inima ta, la un moment dat nu le mai poţi duce şi cazi. Continuare »
 “Dar dacă spui că se mântuiesc şi cei care rămân în patima malahiei, te asigur că oricâtă dragoste vor avea…împărăţia cerurilor nu vor vedea din simplu motiv că “nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor”.”
Astfel de cuvinte citeşti pe multe bloguri. Cuvinte care sunt spuse către toţi care nu sunt conform ideii noastre de sfinţenie, de la cei care practică malahia, sodomia până la sectari sau ierarhii aşa-zişi ecumenişti. Deseori încercând să discut cu anumiţi oameni aceste probleme sau ascultând unele predici vedeam foarte des această clasificare uşoară de oameni mântuiţi sau nu. Pentru mulţi duhovnici înţeleg să ţină astfel de predici ca să nu facă pe unii să facă păcate justificându-se de cuvintele acestora (cum şi părintele Rafail Noica a avut de pătimit ). Dar pentru ceilalţi întreb (ca şi părintele Constantin Necula): de când noi avem dreptul să punem hamuri Duhului Sfânt? Nimeni nu judecă dar toţi observăm păcătoşenia celorlalţi. Nimeni nu judecă dar toţi vedem 90% păcat şi 10% virtute. Nimeni nu judecă dar vorbim de păcătoşenia celorlalţi.
Acum aş vrea să vă propun să discutăm despre un alt Dumnezeu pe care L-am întâlnit. Un Dumnezeu smintitor, un Dumnezeu nedrept şi care strică tiparele binelui.
În primul rând aş vrea să vorbesc de Sf. Ştefan cel Mare sau Sf. Împărat Constantin cel Mare deoarece am văzut pe un forum că era greu de apărat sfinţenia acestora în faţa necredincioşilor. Mulţi spun: “Sf. Constantin cel Mare a omorât nu ştiu câţi oameni, de ce îl faceţi sfânt? Sf. Ştefan cel Mare ştim că avea o slăbiciune cu femeile aşa că nu are nici un rost să îl faceţi sfânt”.
Exceptând cazurile în care apare proasta informare (mai ales în legătură cu Sf. Ştefan cel Mare care se pare că a avut doar un singur fiu nelegitim nu aşa cum spun cei care cred mai tare romanele istorice decât izvoarele istorice) e clar că sunt cazuri de oameni care au făcut mult rău şi au fost făcuţi sfinţi. De ce oare? Pentru că, aş spune eu, că ei aveau ceva ce Dumnezeu putea folosi la desăvârşirea acestora. Mulţi împăraţi au avut putere multă şi unii au făcut lucruri mai mari sau mai mici dar oare care din ei a adunat toţi episcopii pentru o erezie apărută în imperiu? Sau care a legiferat creştinismul? Sau care a căutat Sfânta Cruce? Continuare »
 Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.
S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.
Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”
Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.
A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul… El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
De luat aminte!
 Am găsit un cuvânt al Sfântului Ioan de Kronstadt care ne atenţionează foarte ferm să încetăm să mai analizăm păcatele şi petele celorlalţi oameni sau a întregii lumi şi să începem se ne vedem păcatele noastre:
Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii? Continuare
|
|
Comentarii