20 articole la fiecare click |
 Ne ingrijim deseori de aspectul fizic, de aspectul exterior si nu de cel interior. Suntem nemultumiti de felul in care ne-a plasmuit Dumnezeu in pantecele mamelor noastre, si incepem sa ne creem singuri o imagine pe care ceilalti sa o aprecieze, eventual, sa o admire. Mai ales tinerii, sunt atat de preocupati de acest aspect, incat au uitat ca frumusetea chipului vine din interior, vine din inima.
Credeti ca toate produsele make up, tot ceea ce vedeti la televizor sau pe internet, va ajuta sa imbunatatiti ceva? Machiajul pentru mine este o masca. O masca ce acopera toate “defectele”. Dar care “defecte”, stau si ma intreb?! Defecte care defapt El ni le-a daruit, dar acestea nu se numesc defecte deoarece noi suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Iar in Dumnezeu nimic nu este defect. Infrumusetarea trupeasca are rolul de a aduce intunericul in sufletele noastre, pe cand in Dumnezeu intuneric nu este, ci Lumina Lui este nepatrunsa si neapropiata . Insa nu toti stiu aceasta. Sau cei ce stiu, nu vor sa creada. Nu vor Lumina.
Cand ne mandrim cu trupurile noastre, sufletul devine mort. Smochinul acoperit de frunze este arătos la vedere, dar nu s-a învrednicit de bunăvoința Domnului, fiindcă nu avea roade; iar roade nu avea fiindcă nu avea putere lăuntrică de rodire. Câți asemenea smochini nu sunt în viața duhovnicească?! (Sf. Teofan Zavoratul).
La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Caci mandrindu-ne cu trupul nu dobandim bucurie sau plinatate, ci golirea bunatatii din suflet. Si putem spune ca nu suntem impliniti atunci cand aratam bine, ci doar atunci cand suntem apreciati pentru ceea ce suntem cu adevarat inauntrul nostru. Si fara frumusetea sufletului, nimeni nu este apreciat cu adevarat.
Continuare »
 Prietenii ne iubesc, sunt gata sa spuna despre noi doar lucruri frumoase, uneori ne fac din vorbe chiar mai frumosi, mai buni, mai destepti decat suntem… ni se duce vestea ca suntem Fat Frumos din poveste…Ileana Cosanzeana. Daca prietenii au darul asta, noi care ne suntem cei mai buni prieteni de ce sa nu o facem?!
Ascutim creionul si ne impaunam, luam guma si mai stergem o grimasa… mai adaugam o pata de culoare din varful pensulei si gata…ne punem in galantar, admirandu-ne singuri. Pe urma vin prietenii si ne lauda… daca o faceau inainte cand eram doar pur si simplu noi, acum, plini de pene, fara riduri si frumos imbujorati suntem si mai frumosi/buni/destepti decat eram inainte…incet, incet, ajungem sa credem si noi ca suntem buricul pamantului/mama zmeilor, intr-o zi vom crede ca suntem chiar Dumnezeu, poate ca am exagerat un pic, chiar sa te crezi Dumnezeu, asta este cam grav, dar acolo un mare sfant parca tot ne vine sa credem ca suntem…fratilor…mucenic nu vrea nimeni sa fie…ucenic mai intai?!…suntem cu totii mici picaturi in marele ocean…atata tot.
Am citit de curand, putin din viata Cuviosului Antonie cel Mare care a stat in pustie 20 de ani, de la 35 ani pana la 55 ani, cand a iesit, stralucea smerit, plin de intelepciune…ce folos avem daca din creion, guma si pensula suntem frumosi/buni/destepti iar atunci cand nu ne vede nimeni, nu avem pace in inima…nu putem sa ne infranam mania…nu ne putem iubi nici pe noi insine?!
(Adriana Dar din Dar)
 N-aş putea asemăna mai convingător aceste două plăgi ale degradării umane, ce aduc infirmitate atât in suflet cât şi in trup, decât cu cei doi colţi ai şarpelui cel de demult prin care au cazut din rai primii părinţi şi prin care diavolul, acelaşi şarpe ticălos, işi injectează veninul curviei in inimile oamenilor, prăpădind atâtea sufletele. Căci prin aceşti doi colţi, ai ispitirii femeilor şi ai poftirii bărbaţilor, a facut vrajmaşul diavol cele mai mari ravagii în rândul oamenilor, poate mai mult ca prin toate celelalte patimi.
Si, pentru a putea avea o imagine cat mai fidela a realitatii, este necesar sa privim ispitirea femeilor si poftirea barbatilor ca doua jumatati de oglinda care, odata unite, sa ne arate chipul hidos al cancerului familiei: curvia sub toate formele ei.
Precum sunt de asemănători bărbatul cu femeia în anumite privinţe, şi pe cât de diferiţi sunt într-altele, totuşi mereu atrăgându-se unul cu celălalt şi alcătuind omul (bărbat şi femeie), tot aşa se intamplă cu păcatul ispitirii la femei şi fărădelegea poftirii la bărbaţi: se aseamănă izbitor de mult in unele privinţe, şi totuşi sunt foarte diferite intr-altele, dar se atrag mereu şi alcătuiesc acelaşi venin ucigaş de suflete.
Astfel că, atât ispitirea cât şi poftirea sunt o nesimtire a firii amortită de păcat, ce nu se rusinează la incălcarea barierelor sădite în ea de Dumnezeu, bariere sădite tocmai ca să preîntâmpine surparea firii umane, să nu ajungă subjugată de neputinţe şi fără un scop bine definit.
Nesimtirea ispitirii constă din aceea că femeia işi arogă dreptul de a atrage bărbatul prin cosmetizare şi infrumuseţare, mai mult decat a lăsat Dumnezeu să fie atras barbatul de femeie în chip firesc. Iar această incălcare a firescului are drept consecintă inrobirea mintii bărbatului cu chipul ademenitor al voluptătii. Şi cât de des se întâmplă aceasta, mai ales în rândul tinerilor, precum spunea cândva înţeleptul Solomon despre un tânăr ademenit de o femeie imorală:
Continuare »
 Acum câteva mii de ani un singur popor din lumea aceasta avea cunoştinţă de Dumnezeu, evreii erau singurii care se-nchinau Creatorului lumii, restul oamenilor se închinau zeilor şi idolilor. Poporul lui Israel era foarte conştient de asta şi avea de multe ori o atitudine superioară, luând de multe ori în derâdere pe cei care se-nchinau la o bucată de lemn, la o vacă sau la un idol din aur.
După venirea Mântuitorului Hristos pe pământ, o parte din evrei, cei care se băteau cu pumnul în piept că îl cunosc pe Dumnezeul adevărat, nu L-au recunoscut nici când a stat faţă în faţă cu ei, nici după ce a făcut atâtea minuni sau după ce le-a vorbit aşa cum nu a mai făcut-o nimeni de când e lumea. Cei pe care i-a scos Domnul din sclavia egiptenilor, pe care i-a trecut Marea Roşie, cei pe care i-a hrănit Domnul 40 de ani în deşert cu mană din cer şi cu apă din piatră, cei cărora le vorbea Dumnezeu faţă către faţă, nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, nu L-au primit cu bucurie ci cu sângele a 14000 de prunci omorâţi de Irod.
Mândria cu care se afişau în faţa lumii, aceea de a fi unicii care cunosc adevărul, unicii care se-nchină la Dumnezeu adevărat, le-a jucat cea mai mare festă. Acest popor, unicul în lume care-l slăvea pe Domnul în fiecare zi în templu, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu întrupat, care a crescut sub ochii lor în braţele Mariei.
După Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos, paradoxal, cei care nu l-au recunoscut pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit, în Tatăl în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt chiar evreii, care astăzi încă îl mai aşteaptă pe Mesia. Cei de care evreii râdeau acum ceva timp, astăzi sunt creştini şi-l recunosc pe Dumnezeu ca şi Creatorul lumii iar pe Hristos Domnul ca şi Mântuitor. Sfântul Apostol Pavel explica mai clar lucrurile:
“Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit, precum este scris: “Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. Iar David zice: “Facă-se masa lor cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătire lor! Întunce-se ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!” Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum! Şi prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele. Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!” (Romani 11, 7-12).
Continuare »
 “Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. ” ( Coloseni 3: 12 -16)
Când am citit primul cuvânt ,,îmbrăcaţi-vă”, m-am dus cu gândul la câtă forfotă este în aceste zile pentru ţinutele de Revelion. Se cheltuie enorm pentru o seară, pentru câteva ore… Şi mă gândeam că nu se prea cheltuie nimic pentru
“ţinuta” neceasră în Veşnicie… Haina sufletului aşteaptă de atâta timp să o îmbrăcăm, dar noi uităm de suflet. Nu-i auzim plânsul…
Uneori am vrea să o îmbrăcăm, dar uităm să dezbrăcăm ceea ce e vechi, murdar, strâmt şi nepotrivit cu Cerul… Haina sufletului e una foarte strălucitoare. Este brodată cu firul de mătase albă a iubirii de semeni, este împodobită cu diamantele înţelepciunii de Sus dobândită prin adâncirea în Cuvânt… Foşnetul hainei e doar cântec şi simfonie, iar lumina ei seninul privirilor ce văd îngeri.
Dacă în cele lumeşti, omul caută o ţinută cât mai scumpă, cât mai strălucitoare, şi în cele sufleteşti se cere cu atât mai mult! Ce e poate fi mai frumos ca haina de mireasă? Nimic! De aceea Însuşi Hristos, Mirele Ceresc, ne vrea cu o astfel de haină…şi o vrea albă, şi împodobită, şi fără nici o cută sau vreo pată…El ne dă mâna de ajutor…şi ne îndeamnă unii pe alţii a ne sprijini în această împodobire pentru ,,Revelionul” ceresc, ce nu va fi doar doar câteva ore, ci o veşnicie…Şi nu va fi un simplu revelion, ci va fi o Nuntă…
Acum, să ne uităm în oglindă din nou, în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, să vedem dacă haina noastră sufletească va fi o bucurie pentru Mire!
Aa! Să nu uităm de accesorii: surâs candid, privire sfântă, mers lin, şoaptă caldă, gânduri de pace…şi inimă de Cer…
( Mariana L. )
 Sunt destui tineri, mai ales in zilele noastre, care desi au fost crescuti intr-un mediu lipsit de credinta in Dumnezeu, totusi calatoresc cu intrebarea, vazand ca omul, oricat de multe asemanari ar avea cu animalele, totusi are anumite trasaturi care il disting clar fata de ele, trasaturi care rascolesc insasi ratiunea noastra de a fi: De ce oamenii se sinucid iar animalele nu? De ce oamenii isi avorteaza proprii copii, iar animalele isi dau chiar si viata pentru a-si apara puii? De ce animalele nu au deviatii de comportament sexual, decat in cazuri cu totul exceptionale iar omul incalca cu homosexualitatea pana si cele mai vadit elementare lucruri? De ce noi purtam haine iar animalele nu?
Dintre aceste cateva intrebari capitale, vom incerca sa raspundem doar la ultima dintre ele, data fiind complexitatea fiecarei probleme in parte.
De ce purtam haine? Datorita gandirii noastre modelate de catre teoria ateista a evolutionismului, primul reflex de a raspunde, ar fi sa spunem pentru protectia trupului fata de intemperii (mai ales de frig), pentru confortul personal, si pentru igiena. Totusi, lucrurile nu stau chiar asa.
Pe lângă raţiune, mai există o însuşire care îl deosebeşte pe om de animal: aceasta este pudoarea, sau simţul ruşinii, sau capacitatea de a roşi. Un câine sau oricare alt animal nu simte nevoia să-şi pună haine pe el când iese în public. In schimb omul, simte aceasta necesitate fata de semeni, si doar atunci când îşi pierde mintea, îşi pierde, totodată, şi simţul ruşinii. De aceea nudismul la om, dupa caderea in pacat, este semn al nebuniei.
Si iata, in cele ce urmeaza, principalul motiv pentru care purtam haine, si care a fost prima haina purtata de om:
“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?” Răspuns-a acesta: “Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Şi i-a zis Dumnezeu: “Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?”" (Geneza)
Ruşinea îi făcea să se ascundă de privirea lui Dumnezeu. Dar pestelca din frunze de smochin nu era suficientă, acum după căderea în păcat, pentru a proteja intimitatea omului. De aceea trebuia protejat mai bine şi mai complet. Asa ca “Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Gen 3, 21). Continuare »
 De te osîndeşte cineva şi suferi — nu este în tine plînsul adevărat. De se întîmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi te vor lipsi unii de ceva şi te vei supăra — nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii vreun cuvînt împotriva ta şi te tulburi — nu este acea frică nici în aceasta. De te laudă cineva şi primeşti — nu este ea nici în aceasta. De te înjură vreunii şi te doare — nu este nici aci.
De alergi la cei slăviţi ai lumii, dorind prietenia lor — nu este nici aci. De vor vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui cuvîntul tău — nu este nici aci. De vor trece cu vederea cuvintele tale şi te va durea — nu este nici aci. Căci toate acestea îl arată pe omul vechi că trăieşte şi stăpîneşte, că nu sînt aci cele ce-l războiesc pe el, nici plînsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.
Dar trebuie să lucreze ochii minţii ca să se cunoască cineva pe sine că este duşman al lui Dumnezeu prin voia proprie. Dacă vei fi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu şi vei face lucrul tău întru cunoaştere pentru Dumnezeu şi vei fi încredinţat că nu-I poţi plăcea lui Dumnezeu potrivit slavei Sale şi dacă-ţi vei pune înaintea ochilor tăi păcatele tale şi te vei vedea opunîndu-i-te celui rău, care vrea să te dărîme, pentru că socoteşti să te îndreptăţeşti şi să-ţi păzeşti zidirea pe care ţi-a zidit-o plînsul — atunci vei cunoaşte că te-ai cunoscut pe tine însuţi şi unde locuieşti, şi nu te vei mai încrede în inima ta, pentru că ai dobîndit biruinţa.
De fapt, dacă omul nu răspunde în faţa judecăţii şi nu aude hotărîrea şi nu cunoaşte care-i este locul, nu se poate convinge că, prin frică, îi place lui Dumnezeu. Căci întristarea după Dumnezeu, care mănîncă inima, poate cîştiga simţurile; şi împotrivirea (la cele rele) cu trezvie păzeşte sănătoase simţurile minţii. Căci omul nu e în stare, nici nu se poate încrede în el însuşi (să se ferească de rău). El trebuie să se afle neîncetat în osteneală pînă ce este în trup. Fericiţi cei ce nu se încred în lucrul lor drept ceva ce I-ar plăcea Domnului şi se ruşinează să-I răspundă lui Dumnezeu — odată ce nu se încred în lucrul lor împlinit după voia lor, cunoscîndu-şi slăbiciunea şi mulţumindu-se cu tristeţea lor — şi să se plîngă pe ei şi să nu poarte grija de făptura lui Dumnezeu pe care o va judeca El.
(Isaia Pustnicul, Filocalia vol.12)
 Ştiu că astăzi tinerii agresaţi din toate părţile cu imagini de tot felul cedează tensiunii sexuale acumulate, incepându-şi viaţa sexuală chiar de la 14 ani. Ceilalţi care încă n-au început-o, simt o presiune puternică din partea anturajului, care este de multe ori una aparentă, prezentă mai mult în mintea lor decât în realitate.
Din această cauză simt că lor le lipseşte ceva, că ar vrea să fie şi ei în rând cu prietenii şi forţează notă, caută orice moment şi insistă, doar doar vor ajunge să facă şi ei dragoste şi apoi să poată răspunde liniştiţi la întrebarea: “mai eşti virgin(ă)?
Ce poate şti un băiat la 14 ani ce este viaţa? Ce poate şti o fată la vârsta asta ce-nseamnă o relaţie de iubire? Ce pot înţelege cei doi despre relaţia intimă între un bărbat şi o femeie, despre tainele extraordinare care stau în spatele ei. Prea puţin. La vârsta asta totul rămâne la nivel de experiment combinat cu o mică doză de teribilism.
Ce aş face dacă fetiţa noastră de un an şi jumătate ar veni la mine pe la 14-15 ani şi m-ar întreba: “Ce zici tati e bine să-mi încep viaţa sexuală?
I-aş zice un singur lucru şi aş insista pe asta: “dacă îţi începi viaţa sexuală înainte de căsătorie te privezi singură de ajutorul lui Dumnezeu în viitor”.
Mulţi oameni ripostează imediat când le spui că dragostea înainte de căsătorie e un păcat: “Cum să fie un păcat, e ceva normal!” Viaţa sexuală în afară familiei este un păcat pentru că are efecte în lanţ extraordinar de mari asupra societăţii de astăzi şi mai ales asupra celei de mâine. E foarte simplu să vedem aceste efecte în jurul nostru astăzi: Continuare »
 Frati crestini , desi riscam evident sa fim criticati pentru atitudinea noastra de a spune adevarul despre inima noastra, este evident ca fara a fi sinceri cu noi insine nu putem sa ne prezentam nici inaintea lui Dumenzeu. Caci El ne cunoaste inima noastra mai bine decat o stim noi. Stie El cat de intunecata e, sau cat de luminata. Noi desi nu o cunoastem pe toata, sa incercam sa nu ne mintim, in niciun fel.
Ne mintim adesea pe noi insine ca suntem buni, ca avem fapte bune. De fapt se ascunde acolo in interior o frica adevarata de a ne privi in oglinda sufletului sa vedem cu adevarat cum suntem. Ne e frica de ce-am putea descoperi: durere, frustrare, manie, etc. Omul de azi tinde intre doua stari: starea de vina exagerata si starea de perfectiune.
Starea de vina exagerata: “Dar daca s-a intamplat din vina mea? Dar daca s-a intamplat asa? Dar daca eu am generat cearta? Eu sunt vinovat. . . . ” si starea de perfectiune, ne e frica sa recunoastem uneori ca nu stim un lucru, sau nu admitem ca nu putem fi perfecti si ne purtam ca si cum “am sti totul”. De ce sa continuam sa ne mintim? De ce sa ne fie frica sa infruntam durerile noastre?
Sa il luam in aceasta munca pe Domnul Hristos! Urmeaza multa munca de negare: “Eu nu sunt asa , eu sunt cum ma vad eu!”Dar daca cercetam vom ajunge sa vedem ca atunci cand negam un lucru si ne dam seama in sfarsit ca asa e, ne vom simti rusinati, pentru ca atunci am avut puterea de a ne infrunta si a ne smeri. Hristos ne poate smeri! Dar are nevoie de sinceritatea noastra. Puterea de a ne smeri o primim de la El, cand suntem capabili sa fim sinceri. Continuare »
 Una din formele pe care o ia goana dupa placere si confort a omului de astazi, este tabietul. Fie ca este cafeluta servita in fiecare dimineata, uitatul la televizor in mod constant la o emisiune sau la un serial, fie ca este vorba de un hobby practicat zilnic, search-ul de seara pe net, sau de somnul si stirile de dupa pranz, toate acestea se reduc la un singur cuvant: tabiet.
Tabietul este un obicei fix, prin care ne satisfacem o dorinta, o bucurie in mod egoist, fara a impartasi acea bucurie cu Dumnezeu si cu aproapele. Si bine este de stiut ca orice bucurie a noastra, pe care nu o impartasim cu Dumnezeu si cu aproapele este o bucurie egoista.
Tabietul il recunoastem usor ca boala fata de ceilalti ai nostri. In general, o persoana care are tabieturi, devine imediat irascibila si indispusa daca ii este intrerupt tabietul, adica sursa bucuriei egoiste.
Nu este greu sa ne recunoastem nici propriile tabieturi, insa greu este sa ni le tratam. Cand nu ne satisfacem un tabiet din varii motive (o vizita neasteptata, o problema urgenta de rezolvat, sau o banala pana de curent), devenim tafnosi, agitati si nu ne gasim starea, si toate aceasta deoarece egoismul neconsumat isi cere acum drepturile pe care i le-am dat in fiecare zi, cate un pic, cate un pic. De aceea un om cu tabieturi, pe care nu poate sa si le satisfaca, este ca un leu in cusca. Lipsa placerii nu-i da pace si nimic nu-i poate intra in gratii.
Si cati dintre noi nu ne-am plans ca am avut o zi “proasta” cand nu ne-am baut cafeaua de dimineata, cand nu ne-am aranjat in oglinda inainte de a iesi din casa, si in general cand nu am satisfacut egoismul propriu la timpul si locul in care de obicei il satisfaceam?!
Continuare »
 Oriunde te-ai afla, oriunde te-ai duce esti cuprins de neincetata bataie. a ceasului. Orele trec din ce in ce mai repede, la fel si zilele. Te intrebi daca mai ai timp sa faci ceva. Fiind tanar, ai prea multe preocupari. Pe langa programul strict de zi cu zi, trebuie sa te mai si distrezi ca doar “o viata ai”. O iesire in oras cu prietenii, la o terasa, o plimbare la mall si poti spune la final: ce repede a trecut timpul!
Dupa cum stiti, timpul a fost si este cel mai mare “dusman” al omului dar poate fi si cel mai mare aliat. Un parinte spunea ca pentru cei harnici timpul parca se dilata, si au timp sa faca tot ce e nevoie, pe cand pentru cei lenesi timpul se contracta, si simt cu nu mai au timp de nimic.
El ne fura din viata minute, ore, timp in care noi putem face mult mai multe lucruri folositoare pentru suflet. Multi pierdem timp pe lucruri inutile. Acordam mai mult timp acestora dar defapt uitam de noi insine. Uitam de suflet, uitam de ceea ce ar trebui sa facem, fiind copiii Lui. Ne facem timp pentru munca, odihna, familie, cumparaturi, calatorii, intalniri, restaurante, dar numai de suflet nu. Oare ne folosesc acestea cu ceva?
Vom avea Viata Vesnica in cautarea noastra lumeasca? Noi nu avem timp de El, dar El are mereu timp de noi. Noi, în schimb, am înlocuit rugaciunea cu doar o inchinare. Liturghia duminicală e dată deoparte pentru o ieşire cu prietenii, la mall ori în orice alt loc de distracţie. Suntem mereu ocupaţi cu noi înşine, cu preocupările noastre, cu îndatoririle lumeşti, cu petrecerea timpului altfel decât cu Dumnezeu şi altundeva decât la biserică. Iata ce ne spune Parintele Calistrat de la Barnova despre timpul pentru rugaciune: Continuare »
Asa suna un proverb… malgas, dupa spusele unui bun coleg de facultate!
Dar tot asa ne invata si Dumnezeu, Biblia si constiinta si Biserica noastra: stim cu totii ca nu trebuie sa faci niciodata si in nici o imprejurare rau. Mai précis: nici cu fapta, nici cu vorba si nici macar in gand.
Cu fapta, este clar si ceva mai usor de aplicat;dar totusi, cate fapte bune, oricat de mici, am mai putea face fiecare. Cu vorba, este cat de cat de inteles si mai greu de aplicat: la cate vorbe dam drumul fara sa ne gandim prea mult la efectul sau justetea lor. Iar cu gandul…; de multe ori nu ne gandim la asta, minimalizand prea usor din pacate acest aspect, lasand sa ne treaca prin minte vrute si nevrute !
Aveam sa ma conving eu insumi, pe “pielea mea”, ca nu este deloc asa, si iata cum:
La servici, de ceva vreme, un coleg cu care colaborez ma cam sicana prin modul sau de comportare taios si cam infatuat.Am incercat sa nu pun la inima acest lucru, dar totusi simteam un gust amar in suflet, un regret pe care n-am reusit sa mi-l reprim in totalitate.
Intr-o zi s-a iscat o discutie asupra unei probleme nerezolvate, in care, printre mai multe persoane implicate, eram si eu si acest coleg. Ma gandeam atunci, fiind sigur pe mine (alta greseala), ca eroarea provine de la colegul meu. Continuare »
 Din pacate chiar asa este! Imi place gustul rautatii. Vad lucrul acesta foarte bine la mine, il foarte bine si la cei dragi ai mei, il vad foarte bine la aproape toata lumea. Ne place sa auzim ce s-a mai intamplat rau prin lume. Divortul vedetelor, spaga functionarului public, sau furtul angajatului este pe gustul celor mai multi dintre noi, fara doar mici exceptii. Daca nu le-am mai auzi, ar fi prea multa monotonie in viata omului modern, care in general nu suporta linistea sufleteasca.
Insa pentru cei cu pretentii duhovnicesti gustul raului transmis prin cea mai veche tehnologie wireless, adica barfa senzationala, are o nuanta mult mai subtila.
Astfel, se uimeste inima noastra cand mai auzim de un “popă apostat“, de un ierarh ecumenist, si de cine stie ce semne care ne duc cu gandul ca sfarsitul lumii e aproape. Mai pe sleau vreau sa spun ca ni s-a rupt bariera iubirii, bariera firescului de a ne intrista imediat pentru persoana care este autoare a unui rau. Nu (mai) avem acel reflex dumnezeiesc de a ne intrista imediat dupa ce auzim de caderile cuiva, acel cuiva care desi este Ion cel beat de la televizor, profesorul sau doctorul care i-a spaga, seful sau seful de stat care injura, sau preotul care s-a ametit, totusi fiecare dintre acestia este aproapele nostru si pe acestia trebuie sa-i iubim cu bune si cu rele.
In schimb noi am dobandit acest reflex dracesc de a afla cat mai multe lucruri rele despre ceilalti, cu care sa ne intarim convingerile ca “lumea e mai rea ca niciodată” si ca “sfârsitul e aproape“. Astfel ne amagim meditand cu o satisfactie ticaloasa, aproape de nesesizat, ca noi nu facem partasie cu relele din lume, cand tocmai si noi suntem coautori la raul din lume. Si tocmai aceasta ne face poate la fel de vinovati ca si cei care gresesc mult, pentru ca linistindu-ne cu gandul ca noi nu suntem ca acestia, ca noi tinem canoanele si ca facem milostenie, defapt suntem la fel ca fariseul fata de vames, si vai de noi, ca inima noastra e arama sunatoare si chimval rasunator. La cat rau vedem la ceilalti ar trebui sa stam mai mereu la rugaciune ca sa-i pomenim pe toti cei aflati in greseala si sa ne rugam pentru indreptarea acestora.
Continuare »
 Cred ca unul din “sporturile” cele mai practica ale tinerilor, in ziua de astazi, este privitul in oglinda. Pentru multi tineri este aproape de neconceput sa iesi din casa fara a te uita in oglinda macar odata. Dar si macar atat de-ar fi.
Adesea, imediat ce am pus o haina pe noi, ne uitam in oglinda sa vedem cum aratam. Apoi ne aranjam frizura, si iarasi aruncam o privire de ansamblu in oglinda. Ne incaltam si iarasi facem la fel, pana iesim din casa, aruncand priviri peste priviri asupra imaginii noastre din oglinda. Pe strada, la scoala, la supermarket sau la servici, nu se poate sa nu trecem prin dreptul unei oglinzi sau a unui geam cu reflexie puternica si sa nu tragem cu coada ochiului macar, pentru a vedea daca imaginea noastra este placuta, daca ne sta bine parul sau vreun alt detaliu al trupului.
Poate pare ciudat sau scandalos, dar acest obicei al nostru este un barometru care ne arata extrem de fidel cat de mult ne iubim pe noi insine, cat de mult ne inchinam trupului nostru si cat de narcisisti si senzuali suntem. La fel ca si mancarea, oglinda nu este ceva rau in sine, insa rau este cum si cat o intrebuintam. Daca mancam mai mult decat cere firescul, dam in patima lacomiei pantecelui, iar de la aceasta dam in desfranare si celelalte rele ale trupului. La fel patim si cu privitul in oglinda. Daca ne facem un obicei de a ne privi mai mult decat este nevoie, sufletul incepe sa devina iubitor de sine, egoist si mandru. Dar tot din cauza privitului in oglinda in exces, capatam complexe asupra frumusetii noastre fizice, complexe care ne urmaresc pana la varste inaintate si nu ne lasa sa ne comportam firesc, ci mereu ne dau o stare de inferioritate, de indispozitie si de o jena prost inteleasa, de parca frumusetea nu este ceva personal ci un stas international al castravetilor din rafturile magazinelor.
Continuare »
 Daca observam atent oamenii de astazi si in general, societatea, vom vedea imediat ca este stapanita de patima senzualitatii. Epoca noastra este prin excelenta senzuala. [Senzualitatea a devenit atat de prezenta in muzica, sport, filme si reclame, in toate revistele de moda si in general tot ceea ce este adresat tinerilor, incat este extrem de greu sa mai vedem cat de mult ne afecteaza viata duhovniceasca, si cat de mult ne-a inrobit aceasta patima prin multele ei lanturi cum ar fi stima si admiratia de sine, comoditatea, egoismul, moftul si sensibilitatea exagerata a sentimentelor proprii n.n.]. Si omul inclina continuu spre aceasta groznica patima, care ii distruge toata viata si il priveaza de posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu. Intr-adevar patima senzualitatii este aceea care infesteaza lucrarea mantuirii. Un suflet senzual este cu desavarsire nepotrivit sa devina vas al Preasfantului Duh si sa simta in el prezenta lui Hristos.
Chestiunea este foarte importanta si in cele urmatoare vom analiza aceasta patima. Vom vedea manifestarile ei, vom examina cauzele din care pleaca si vom urmari sa descriem modul scaparii noastre si al eliberarii noastre de aceasta.
La inceput trebuie sa fie spus ca senzualitatea este una dintre cauzele centrale ale intregii neoranduieli sprituale si trupesti. De la aceasta pornesc toate relele si se avanta in suflet si in trup toate patimile. Sfantul Theodor, episcop al Edesei, invata ca trei sunt patimile generale prin care se nasc toate celelalte. Aceste trei patimi sunt senzualitatea, zgarcenia si mandria. Din acestea se nasc alte duhuri de viclenie si in continuare “din acelea se naste mult roi de patimi si feluri de rautate manifestata in diferite moduri“
Continuare »
|
|
Ne ingrijim deseori de aspectul fizic, de aspectul exterior si nu de cel interior. Suntem nemultumiti de felul in care ne-a plasmuit Dumnezeu in pantecele mamelor noastre, si incepem sa ne creem singuri o imagine pe care ceilalti sa o aprecieze, eventual, sa o admire. Mai ales tinerii, sunt atat de preocupati de acest aspect, incat au uitat ca frumusetea chipului vine din interior, vine din inima.
Comentarii